..dar ea era acolo, strângându-i cămaşa în braţe de parcă ar fi fost chiar el acolo, în carne si oase. Cu câtă amărăciune trebuie să i se fi umplut sufletul. Lacrimile i se scurgeau şiroaie pe obraji, suspinele o împiedicau să mai respire. Îşi înfigea unghiile în materialul rece al cămăşii. Undeva pe cer, departe, cădea o stea..

Ce poţi să spui despre un asemenea sentiment, despre o trăire de o asemenea amploare? Te loveşte în inimă şi te lasă să ţi se scurgă necunoscutul dininimă. Am fost acolo, mi-a pătruns din nou adrenalina până în creieri, schimbându-mi viaţa, de parcă ar fi fost într-adevăr pentru prima oară. M-a prins de mână şi mi-a spus: mai stai. Doamne cât de tare mi-aş fi dorit..

Am promis că o fac pentru ultima dată, ştiu că nu e bine, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am promis să las Universul să facă parte din mine, să fiu una cu el ca sa devin tare ca o stâncă, împotriva tuturor. Am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt.

Toţi oamenii îşi doresc să aibe puteri speciale, nu neapărat de ordinul fantasticului, doar speciale. Eu le am, dar ce să fac cu ele? Nu ştiu ce să fac. Ştiu în adâncul sufletului că ar trebui să profit, dar oare ASTA mi-ar aduce fericirea?

Eu văd totul ce nu-i bine, să ştiţi, nu îmi scapă, doar mă fac că nu văd. Ştiu foarte bine când trebuie să mă opresc şi când să continui, mereu îmi dau seama, doar că nu o fac. De ce? Nu stiu. Ştiu că trebuie să o iau de la capăt, de multe ori. Trebuie să mă arunc în gol, cu ochii închişi şi fără nicio ezitare, trebuie mai întâi să cad ca să pot să mă ridic. E ca şi cum atunci când îţi închizi fermoarul, prinzi o fâşie de material în el şi nu mai poţi să continui. Tragi de el să se închidă până sus, dar nu merge. Singura soluţie e să dai înapoi fermoarul, să înlături bucata de material şi să încerci din nou să îl închizi. Garantez că va merge. Există, desigur, şanse ca aceeaşi fâşie de material să-ţi pună din nou piedici, sau la fel să fie o alta, poate pe o porţiune a fermoarului de mai sus, doar că trebuie să ştii când să dai înapoi, cu siguranţa va putea să meargă din nou înainte.

Ăsta-i idelul meu, înţelegeţi? Ăsta-i idealul meu suprem, să am într-o zi curajul să iau decizii radicale, în toate sensurile, să am curajul să mă uit în ochii oamenilor şi să le spun: nu îmi placi. Să-mi iau catrafusele şi să mă car într-un alt oraş, nu ca să fug, ci ca să schimb. Să am curajul să spun în special nu, fără ruşine, fără frică de eşec şi de urmări. Îmi doresc să-mi pun viaţa pe primul plan,ca să nu mai uit vreodată cine sunt.

Un drum intins, un orizont deschis si doi oameni tinandu-se de mana. El ii cauta privirea, ea se sfiaza, ii zambeste stanjenita de palmele ce-i asuda de cinci minute încontinuu. Se opresc la marginea canionului,se privesc. El nu-i observa ridurile, o priveste ca la prima intalnire, desi genunchii nu-i mai permit flexibilitatea de a i se arunca in genunchi si a-i pune un inel pe deget. Insa nici ea nu-si mai doreste asta. Ii strange mana in a lui si ii sopteste: „priveste”. Culorile de pe cer pictate cu pensula se amesteca, formand deasupra canionului un adevarat joc de culori. -Se spune ca fiecare apus este unic. Inima ei incepe sa bata cu putere si in ciuda firelor albe ce-i cad in suvite peste umeri, se simte ca la prima intalnire, ca prima oara cand l-a vazut. Nu se poate decide daca sa se uite la apus sau la ochii lui pe care ii cunoaste atat de bine, sunt la fel ca in prima zi, poate citi in ei increderea care i-a facut sa ramana atat timp unul alaturi de celalalt. In jurul ochilor lui s-au conturat acum riduri adanci, pleoapele s-au lasat, dar sentimentul e acelasi. – Imi amintesc iarna din saptezeci si sapte, spuse ea. In mintea lui se contureaza o idee profunda a acelei ierni. Isi aminteste pana si aeroportul, iglu-ul in care s-au adapostit si acea noapte. Un vant puternic le sufla in ceafa, se tineau de mana la fel de puternic ca acum. El isi aminteste de emotiile de dinainte, urmau sa participe la un eveniment care le schimbasera viata. Si-atunci s-a intamplat, un joc de culori a aparut deasupra varfurilor brazilor, nuante de aslbastru si verde acopereau intreg cerul, gradele minusii faceau sa inghete, dar minunea nu. Au incremenit in fata aurorei, puteau auzi in departare cantecul pinguinilor in noaptea lor cea mai lunga, puteau simti respiratia taiata a celuilalt. Nu simteau frigul, simteau caldura interioara, acea satisfactie da a pasi pe luna, de a descoperi un nou continent, satisfactia implinirii unui ideal. -Mi-as dori sa ne intoarcem avolo, spuse ea cu jumatate de gura. Ii era atat de frica. Frica sa nu fie refuzata, nu vroia sa paraseasca acest pamant inainte sa ajunga din nou acolo, isi dorea sa o faca atunci cand in ochii ei se va reflecta jocul de culori -De fapt, e ceea ce se afla in buzunarul meu drept, spuse el. Doua bilete dus-intors catre Antarctica. Ochii i se umezisera, inima ii galopa. Il pupa pe obraz, multumindu-i intr-un infinit de ori. In urma canionului, se vedeau doua perechi de pasi. Era ultimul apus de toamna.

…să aibe puteri speciale. Cei care le au, îşi doresc să fie normali.

Mi-a ramas trupul obijduit de teama, intr-un fond maret impregnat de culoare, sub praf si pamant uscat.. Curand imi vor gasi ciorile hoitul si se vor infrupta din el ca dupa o foamete de patruzeci de zile. Curand imi voi dori din nou dimensiuni marete ale existentei sa ma fugareasca prin paduri intunecate, cu cer acoperit de varful plopilor si-al brazilor amestecati haotic.

Astazi m-a schimbat. Nimicul intrebator de sunteti nedumeriti. In orice caz nedumerirea nu poate fi mai mare ca a mea. Intregul tablou invelit in panglica se satin alb ma nedumereste, caci nu pot face diferenta intre soarta si vicisitudine. Ma satur sa ingrop petale moarte, pierdute cu trecerea timpului ce ma faceau sa zambesc cand le simteam mirosul. Ma satur sa privesc in fiecare seara un apus ce nu-l vede nimeni, nu-l vad nici eu. Sunt ocupata. Ocupata cu nimicul intrebator. Ocupata cu multimea de fire de iarba ce imi spune sa ma legan cum bate vantul. Si ma cert cu ele in fiecare zi, le zbier ca nu-mi doresc, ca vreau sa ma legan in ritm cu apusul si rasaritul unei veri tarzii, cand simti ca totul se termina. Uneori ma iau dupa ele, uneori ma legan laolalta cu firele de iarba, sunt aidoma lor, uneori imi place. Mi-as dori sa fiu si eu asa.

Dar ma striga, ceva ma striga in adanc de mare si-n libertatea cerului. Ceva imi spune ca undeva, unde firele de iarba nu se leagana, exista libertate.

Sa revii la aceleasi vechi obiceiuri care te-au facut sa suferi si din care in trecut ai invatat ceva.

Era acolo, in aceeasi surdina de plastic creata de oameni. Alerga in picioarele goale, cu galetuta rosie in mana, lasand sa curga din ea apa tulburata de nisip. Isi ridica din cand in cand ochii verzi si rotunzi sa priveasca nemarginita mare ce se intindea in fata sa. Se apropia de apa usor iar cand valurile ajungeau pana la el destul ca sa simta raceala, incepea sa chicoteasca, apoi continua sa se joace cu ea. Cu marea.

Cand se plictisea sa rada cu valurile, isi umplea galetuta de nisip si o ducea la mal, in incercarea de a forma un castel, iar cand rezultatul era unul bun, isi tragea tatal de mana sa-i priveasca opera. Dar om invins in lupta, nu observa castelul, isi respinge fiul si se indreapta catre terasa, comanda o bere. Copilul isi priveste mama intinsa la plaja, incearca sa o mobilizeze ca sa-i arate la ce a lucrat el in ultima jumatate de ora, dar nu primeste decat urlete ca a rasfirat fire de nisip pe prosopul cel nou.

Am refuzat sa ma uit la acelasi copil caruia i se intampla acelasi lucru ca la nouazeci si noua la suta dintre ei, fortat sa devina un alt parinte ce-si va aduce plozii la mare ca sa aibe cu ce sa se laude cand va ajunge acasa. Le va cumpara salteluta verde si inghetata de capsune ca sa ii faca sa taca pe plaja, sa-i lase sa-si bronzeze burtile umplute de bere.

Simteam cum ma arde tot mai tare soarele, imi doream sa intru in apa. Am facut pentru cateva minute exact acelasi lucru, m-am jucat cu valurile. Era amuzant, raceala apei venea brusc si-mi gadila simturile, ma chema spre ea cand se retragea. Imi placea tot mai tare racoarea venita din infinit, dar simteam o diferenta enorma. Nu-mi placeau cremele cu miros de morcovi si ulei de masline intins pe suprafata apei, nu-mi placeau saltelele din bureti ce ma protejau de microbii celorlalte persoane care statusera acolo inaintea mea. Imi placea sa ma asez in nisip, imi placea sa fug in nisip, imi placea sa ma scufund in mare si sa ma sperii cand nu-i atingeam fundul.

Imi placea sa deschid ochii dedesubtul ei si sa-mi imaginez ca in urma cu sute de ani, veneau pirati sa gaseasca comori. Imi placea sa ma usture ochii de la sare si sa mi se inroseasca. Imi placea sa ma usture pielea de la soare, sa simt ca am fost la mare. La alta mare, din alta parte, dar care-mi dadea acelasi sentiment de libertate. Nu l-am gasit niciunde altundeva.

Copilul inca se juca cu valurile.

And if i start a commotion, i run the risk of losing you and that’s worse. tam ta tanam ta ta.

Imi place. :)

…ca dintr-un lucru foarte marunt, gen luarea unei decizii, abandonarea ta in voia sentimentelor sau cateva cuvinte simple spuse in cateva secunde fara sa te gandesti prea mult la ele pot provoca adevarate revolutii?

Si te trezesti in mijlocul unei revolutii dinastea si nu stii ce sa faci, nu stii cum ai ajuns aici ca sa stii si cum sa iesi..

Mi se pare atat de trist tot, parca n-are sens nimic. Intotdeauna eu sunt aia care face sacrificii in legatura cu orice, intotdeauna eu ma implic mai mult decat trebuie cu gandul ca asa o sa fie bine. Dar ceilalti din jurul meu sunt atat de obisnuiti sa fac eu tot, ca nu se mai gandesc ca poate ma satur si eu uneori, ca mai simt nevoia sa vad ca ceilalti sunt dispusi sa faca un efort pentru mine, nu se mai gandesc ca nu-i normal. Dar ce-i normalul?

Si-asa ajung sa cred ca viata mea nu e importanta pentru nimeni. Asa ajung sa nu-mi mai pese de nimic. Si mi-as dori intr-o zi sa sjung nu doar sa spun ca nu-mi pasa de nimic, ci chiar sa se intample.

Mereu am fost de parere ca merita sa suferi intro relatie, de orice fel, daca te face si fericit, daca implica iubire si sentimente. Si probabil o sa continui sa cred asta, doar ca uneori nu merita nimic. Si uneori as vrea sa nu mai imi pese de nimic, ca sa nu mai simt vreodata dezamagirea.

Ma distruge cel mai tare. E lucrul care m-a schimbat intotdeauna. Lucrul care m-a durut intotdeauna.

E ceea ce ma face sa simt fiecare om la care ajung sa tin. Fara exceptii.

N-am scris de mult in blog, imi pare rau sa spun, dar de unde scriu iar n-am parte de diacritice.

Nu-mi fac rau pauzele, se intampla pur si simplu sa treaca o perioada in care sa nu simt nevoia sa scriu. Se intampla, ca multe altele.

Ma gandesc ca vine iarasi frigul,in acelasi context, cu aceleasi nevoi. Nu-mi place, desi imi amintesc de vremea cand ma ingrozea caldura infernala. Nu imi place, dar ma voi acomoda.

Nu stiu ce se intampla cu mine in ultimul timp si daca ar fi vorba doar de o astenie ar fi destul de grav, pentru ca nu mai stiu ce simt. Si nu mai stiu ce sa fac. Si nu mai stiu de ce si cum.

Nu stiu in cine sa am incredere, de cine sa-mi permit sa ma atasez, nu stiu unde si cum voi fi peste o luna, o saptamana, o zi. Nici macar u mai stiu ce-mi place, daca-mi plac aceleasi lucruri sau altele noi.

Haos.