M-am oprit la semafor, dar e frig. Şi-mi cântă melodia în maşină, atât de tare cât pot boxele să ducă şi strâng mai tare de volan. Cu stânga.

În dreapta opreşte altă maşină, îi simt privirea şoferului aţintită spre mine dar mi-e prea greu să mă întorc. Şi prea lene. Şi adevărul e că nu mă interesează.

E verde, unde să mă duc?

Şi azi mă privesc în oglindă, dar azi mă văd pe mine, pe mine aşa cum nu m-am ştiut niciodată, dar cum mi-am dorit mereu să fiu. Am pus piciorul pe acceleraţie şi nu m-am oprit. Nu din viteză, ci din timp.

Uite-mă mamă, îmi iau zborul!

Nici nu te mai caut. Nu vreau să te mai caut. Am dat la o parte toate pietrele să te găsesc, toţi munţii i-am mutat din loc, toate râurile le-am secat. De prea multe ori am găsit răsăritul în prea târziul nopţii. Mă simt datoare să ma uit în oglindă, să mă las să zbor atunci când cred că aş putea, să rămân doar cu mine.

Aştern idei aleatorii, le pun ca aşternut şi le modelez ca perinile de PUF. De prea multe ori le-am ţinut strâns în braţe. Târziu am înţeles adevarul, contrar aşteptărilor mele şi experienţelor nefaste, ele n-or să fugă niciunde, că poate din toate câte au plecat din propria mea casă, ele au cheia.

Dar iar vorbim de uşi. Am descuiat toate uşile. Le las deschise doar în ideea că ar putea intra cineva, cândva. Nu s-a întâmplat niciodată. Uneori aştept să aud ciocăniri în uşă; aş sări din patul ce mă absoarbe zilnic, aş arunca şi prăjitura făcută de mama, la care nu renunţ niciodată. Eu ţi-aş deschide, dar nu baţi.

Cu drag, a mea, Bianca.

Am rămas tot acolo, în spate. Ţi-am citit toate gândurile, ca pe-o carte deschisă, aşa cum mi-am dorit întotdeauna s-o fac. Ţi-am văzut cămaşa descheiată, fluturând în adierea toamnei şi chipul oglindit în apă. Te-am admirat minute în şir, în spatele tău. Mi-am dorit atât de tare să te ating pe umăr, să te fac să te întorci şi să mă iei în braţe, poate, dacă ai fi vrut, dar n-am făcut-o. Am întins chiar mâna către tine de câteva ori, dar m-am oprit la timp. Mi se punea un nod în gât de fiecare dată când te vedeam zâmbind si adoram fiecare frunza pe care călcai şi care rămânea în urma ta.

Mi s-a prins un picior într-o capcană de rozătoare, mi-a pornit un urlet din mijlocul gâtlejului, dar l-am oprit, pentru că daca te-aş fi strigat, te-aş fi întors din drum şi n-aş fi vrut. Mi-am sfâşiat o parte din picior, dar l-am smuls din zimţi şi am continuat să-ţi urmăresc paşii, şchiopătând. Pe la final de drum, te-am văzut aşezat din nou, privind apusul. Acel apus. Şi deşi nu mi-aş fi dorit vreodată să te văd aşa, te-am văzut plângând. Mi-aş fi vândut sufletul ca să răsară soarele, poate-ţi smulgea un zâmbet, dar lacrimile tale-ţi curgeau pe obraji. Te-am sărutat apoi în creştetul capului, dar nu m-ai simţit, mi-am lăsat capul pe umărul tău, strângându-te de mână. Tu nu m-ai simţit.

Eu azi te-am urmărit şi-aş face-o în fiecare zi a vieţii mele. Doar de-ai ştii.

În câteva luni mi se sfârșește adolescența. Undeva în subconștient, știu că adolescența mea a luat sfârșit acum ceva timp, cm pe-atunci când am fost obligată să mă maturizez, însă m-am agățat de faptul că până să schimb prefixul încă voi fi “teen”-ager.

Multe lucruri le-am văzut greșit, le-am interpretat greșit, foarte multe concepții complet eronate mi-au ghidat viața până nu demult. Dar nu mă condamn, sunt doar etape prin care a trebuit să trec la fel ca oricine și la fel sunt sigură că peste câțiva ani voi gândi altfel. Obișnuiam să cred că lucruri ce le văd în general la televizor sau prin alte surse mass-media, rămân acolo și nu se intersectează cu viața mea. Poveștile de dragoste fără un final fericit sunt cele ale oamenilor din jur și atât. Dar viața bate filmul, e mai perversă decât prostituatele cele mai ieftine ce stau la șosea iar uneori mai elegantă decât cea mai rafinată regină. Viața dă lecții, asta e adevărat, dar când ți le dă ție, parcă nu mai e ca la școală, parcă doare ceva mai tare ca un doi la matematică.

Nu știu voi, dar eu am fost crescută destul de frumos. Uneori prea frumos. Și spun asta pentru că, mică fiind, credeam că dacă pot obține relativ ușor de la mama ciocolata de pe raftul din magazin, voi putea obține la fel de ușor tot ce mi-aș fi dorit pe viitor. Tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit până într-un anumit punct, aici includ rezultate la școală, atenția anumitor persoane și multe alte lucruri extrem de importante pe vremea aceea. Nu uit nici azi gustul dezamăgirii, l-am simțit de la una dintre cele mai apropiate persoane. E un sentiment puțin ciudat când simți gustul de pelin pentru prima oară la o intensitate atât de mare. Eu știu că am plâns și țin la fel de clar minte că a fost un plâns în hohote, pe care nu-l puteam controla. Mă simțeam ultimul om primind lovitura aceea direct în plex de la o persoană atât de dragă mie. La fel ca majoritatea lucrurilor ce le-am făcut pentru prima oară și această primă dezamăgire mi-a rămas tatuată direct pe inimă. Din păcate, îmi voi aminti de acea seară de vară până în ultima zi a vieții mele, ca fiind primul pas spre maturizare.

Desigur, dezamăgirile au continuat să curgă, una după alta, mult mai serioase și mai devastatoare ca prima, însă legate de diferiți oameni. O altă dezamăgire m-a amuțit la propriu, punându-mă în genunchi din toate punctele de vedere. Din câte îmi amintesc, se întâmpla chiar anul trecut, fiind probabil cea mai urâta de până acum.

Viața până acum nu a fost așa cum am așteptat-o, am înțeles acum că nici pe viitor nu va fi cum o aștept în prezent, dar asta n-o să mă olprească să-mi fac speranțe, pentru că ele mă țin azi în viață. Îmi amintesc acum de valorile pe care le-am învățat la școală, le-au scris atâţia scriitori ce m-au disperat toţi 12 ani cu iubirea lor, respectul, încrederea, încât le ştiu pe de rost. Desigur, am ajuns din nou să le dau dreptate şi le-am simţit valoarea în timp.

Una dintre aceste valori este timpul. Puţin duşmănos, m-a făcut să-mi pierd minţile de nenumărate ori. Nici nu-mi amintesc de cate ori m-am minunat uitându-mă la ceas la oră fixă şi entuziasmându-mă ca un copil de grădiniţă. Alteori, în cele mai crunte dureri sau cele mai lipsite de somn nopţi, secundarul îmi râdea în faţă, lungind o singură secundă în zece.

Prin clasa a şasea am descoperit că îmi place să citesc, am transformat-o într-o obsesie citind sute de pagini pe zi şi stând în casă weekenduri întregi. Nici vorbă să regret, însă am zile în care mă întreb oare cine aş fi fost astăzi dacă nu aş fi făcut-o? Pentru că o carte nu te schimbă neapărat, dar cincizeci o fac cu siguranţă. Greu de explicat pentru cine nu simte, dar eu chiar simţeam cum se rupe o parte din mine de fiecare dată când întorceam ultima pagină a unei cărţi, au fost chiar unele după care am plâns când le-am terminat. Mi-aş fi dorit atât de tare să continue poveştile, să mai am măcar o pagină de citit, sau jumătate, sau chiar un singur rând, doar să nu se termine. Să nu plece şi personajele acelea din viaţa mea, să fi ştiut şi azi pe unde sunt şi ce fac.

Ulterior mi-am dat seama că îmi place să scriu. Până mi-am dat drumul, am flirtat puţin cu poezia, dar parcă nu mă regăseam îndeajuns. Apoi am dat de proză, urmând ca de fiecare dată când puneam pixul pe foaie, să nu mai pot să îl opresc. Am scris mulţi ani, încă o fac, dar mă întreb de multe ori oare cum aţi reacţiona dacă aţi avea un fel de lupă magică prin care să vedeţi ce scriu de fapt, să puteţi să citiţi printre rânduri, aţi vedea scris în fiecare rând: “azi mă doare”, “mi-e frică”, “m-ai dezamăgit” sau “sunt îndrăgostită”.

După ce mi-am dat seamă că-mi place să scriu, am crezut că-mi place să cânt la chitară, aşa că am primit una pe la 17 ani şi am început să învăţ acordurile. Nu a fost însă o pasiune adevărată, ci doar o tentativă. Am avut mai multe gen, o perioadă am pictat, alta desenam în creion, făcând la fel cu fiecare lucru nou ce-l descopeream. Puţine s-au agăţat însă de mine, dar scrisul mi-a rămas călăuză şi-n ziua de azi.

Apoi am început să iubesc. Profund, magic, colorat, mult prea greu de descris. Prima oară în viaţa mea, simplu la început, dramatic spre final, a fost a doua mare încercare peste care a trebuit să trec. Iubirea te cam schimbă, nu-ţi implantează cipuri în creier, dar te face să vezi totul dintr-un alt punct de vedere. Începi să înţelegi că majoritatea lucrurilor din jur sunt doar de suprafaţă. Cluburi, distracţii, beţii, sunt doar manifestări în lipsa iubirii. Şi atunci te loveşte, cazi lipit cu superglue la papucii celuilalt, pentru că îţi oferă tot e n-ai visat vreodată. Am fost atât de fericită la un moment dat încât stăteam şi plângeam de fericire. Pe urmă am căzut, dar nu îmi pare rău nici o secundă, de aş ştii c-o să mai fiu aşa de fericită, mi-aş dori să cad din nou. E greu să iubeşti, dar cel mai greu e să găseşti iubirea aia undeva. Eu o tot caut de-atunci şi parcă îmi scapă printre degete. O asemăn uneori cu prima fază, cea în care mă îndrăgostesc până peste cap şi am impresia că o s-o găsesc, dar sunt doar câteva momente pe care le trăiesc maxim, apoi se stinge. Îmi spun că e normal să n-o găsesc la orice colţ, sunt oameni care n-o găsesc niciodată.

Poate că mulţi aţi spune că n-am trăit multe la 19 ani, poate nu gândesc uneori ce scriu, poate scriu prea profund sau mă deschid prea tare, dar asta mă descrie. Ce trăiesc, trăiesc maxim, nu prin extravaganţa faptelor, ci prin semnificaţia lor.

Recunosc că din când în când îmi trec idei prin cap, cum că mi-aş dori să închid definitiv blogul ăsta, să nu mai scriu poate niciunde, mă gândesc chiar că poate a fost aşa, o etapă prin care am trecut şi care m-a ajutat să mă maturizez oarecum, dar îmi dau seama că scriu de 5 ani, totuşi. Îmi dau seama cate au trecut pe lângă mine, că au rămas puţine articole în care mi-am spus păreri ce le mai am şi acum. Majoritatea le-aş şterge, dar le las pentru amintiri.

Nu ştiu încotro mă duc drumurile, îmi dau doar seama încet, încet, că vara se termină. Îmi dau doar seama cât de multe se întâmplă în perioade atât de scurte, câţi oameni îmi interectează căile şi ce mult mă schimb, cu ei. Dacă am învăţat ceva vara asta, e să nu mai îmi fac planuri, probabil. Mi-am dat seama că planurile nu ies niciodată. Şi dacă ies, ies într-un moment când îţi doreşti cel mai puţin. Eu nu ştiu ce voi face toamna asta, realizez doar că n-o să mă las să număr frunzele căzute din copaci, lovită în plin de astenie. Cred că o să fac puţin din toate.

Şi o să mă mut. Târziu, dar eficient. Iar asta o să mă schimbe, iar, într-un anumit fel.

Eu personal, am un singur plan: să trăiesc acum. Restul vine de la sine.

Şi respir din nou şi dau aerul afară şi simt în mine cum urlu şi alerg şi mă lovesc de toţi pereţii. Mă ridic, mereu m-am ridicat, alerg din nou şi iar mă lovesc. Mă lupt cu mine, nu văd lumină, nu simt nimic, nu mi-e cald, nu mi-e frig, pielea nu mai transmite semnale creierului, nu simt nimic, decât că mă sufoc şi mă chinui din răsputeri să trag şi să dau afară aerul din plămâni.

Parbrizul maşinii îmi pare mat, totul e închis si nu observ nimic, dar înăuntru încă mă lupt. Şi-mi las capul în podea şi-mi curge o lacrimă. Niciodată nu m-a durut nimic mai tare ca neputinţa atunci când îmi văd fericirea cum se distruge.

Şi tu n-o să ştii, n-o să mai ştii, dar în timp ce acul ajunge la 215 km/h, nu mai râd, ci-mi curg lacrimi.

Ştiu. Ştiu ca aşa sunt făcuţi oamenii, ştiu că şi eu dezamăgesc la rândul meu, voit sau nu, dar nu ştiu şi nu înţeleg cum, deşi mă aşteptam, deşi am fost aproape sigură că aşa se va întâmpla, n-am făcut nimic să evit. Şi nu înţeleg cum am ajuns iar în momentul în care nu ştiu şi nu pot să iau decizii. Nu ştiu dacă pâinea să o pun in pungă sau în sertar, nu ştiu să mă decid dacă vreau albastru sau verde, nu ştiu dacă să plec sau să vin, dacă să te las sau să te strig.

Şi eu las timp să treacă, ştiu că asta rezolvă uneori lucrurile, dar tot trece timp şi cu el îmi trec momente importante şi eu sunt tot indecisă.

Da, sunt complet nefericită în momentul de faţă, bucuraţi-vă care puteţi.