Posts filed under ‘viaţă’
La mare.
Era acolo, in aceeasi surdina de plastic creata de oameni. Alerga in picioarele goale, cu galetuta rosie in mana, lasand sa curga din ea apa tulburata de nisip. Isi ridica din cand in cand ochii verzi si rotunzi sa priveasca nemarginita mare ce se intindea in fata sa. Se apropia de apa usor iar cand valurile ajungeau pana la el destul ca sa simta raceala, incepea sa chicoteasca, apoi continua sa se joace cu ea. Cu marea.
Cand se plictisea sa rada cu valurile, isi umplea galetuta de nisip si o ducea la mal, in incercarea de a forma un castel, iar cand rezultatul era unul bun, isi tragea tatal de mana sa-i priveasca opera. Dar om invins in lupta, nu observa castelul, isi respinge fiul si se indreapta catre terasa, comanda o bere. Copilul isi priveste mama intinsa la plaja, incearca sa o mobilizeze ca sa-i arate la ce a lucrat el in ultima jumatate de ora, dar nu primeste decat urlete ca a rasfirat fire de nisip pe prosopul cel nou.
Am refuzat sa ma uit la acelasi copil caruia i se intampla acelasi lucru ca la nouazeci si noua la suta dintre ei, fortat sa devina un alt parinte ce-si va aduce plozii la mare ca sa aibe cu ce sa se laude cand va ajunge acasa. Le va cumpara salteluta verde si inghetata de capsune ca sa ii faca sa taca pe plaja, sa-i lase sa-si bronzeze burtile umplute de bere.
Simteam cum ma arde tot mai tare soarele, imi doream sa intru in apa. Am facut pentru cateva minute exact acelasi lucru, m-am jucat cu valurile. Era amuzant, raceala apei venea brusc si-mi gadila simturile, ma chema spre ea cand se retragea. Imi placea tot mai tare racoarea venita din infinit, dar simteam o diferenta enorma. Nu-mi placeau cremele cu miros de morcovi si ulei de masline intins pe suprafata apei, nu-mi placeau saltelele din bureti ce ma protejau de microbii celorlalte persoane care statusera acolo inaintea mea. Imi placea sa ma asez in nisip, imi placea sa fug in nisip, imi placea sa ma scufund in mare si sa ma sperii cand nu-i atingeam fundul.
Imi placea sa deschid ochii dedesubtul ei si sa-mi imaginez ca in urma cu sute de ani, veneau pirati sa gaseasca comori. Imi placea sa ma usture ochii de la sare si sa mi se inroseasca. Imi placea sa ma usture pielea de la soare, sa simt ca am fost la mare. La alta mare, din alta parte, dar care-mi dadea acelasi sentiment de libertate. Nu l-am gasit niciunde altundeva.
Copilul inca se juca cu valurile.
Add comment octombrie 22, 2009
În căutare de “x”
Am mai făcut un pas, azi, în Universul incertitudinii. Mi s-a mai pus o piatră pe inimă, am coborât scările şi nu înţeleg de ce; ei mi-au zis să urc, mereu mi-au spus asta, m-au învăţat să vreau mai mult şi nu ştiu dacă vreau mult sau vreau puţin şi nu ştiu cine îi de vină şi mai ales, nu ştiu ce voi face. Şi-am căutat fericire, am alergat către asta întotdeauna şi voi muri căutând acelaşi lucru. Am căutat fericire în ochi cu lacrimi şi chipuri de praf şi am găsit un ocean de ură. Am întâlnit oameni pe margini de ore, ce-au căzut în timp si-au uitat de ei. Au uitat să oprească timpul şi să plângă şi de fericire,când proprii lor copii au făcut primii paşi. Am cunoscut copii ce-au pierdut în întuneric ultima urmă de bunătate ce-a uitat să persiste în inima lor.
Şi-atunci am ştiut că e prea târziu, prea târziu să întoarcem timpul, mult prea târziu să sădim cu lacrimi vise. O realitate atât de adânc apăsătoare că nu am suportat-o, am refuzat să ştiu şi să continui să stau, am refuzat să nu pot să-mi pară rău. Dar ce faci dacă-ţi pare rău? Ce faci dacă afi adevărul după ce te-ai întors cu spatele? Ce faci dacă vrei să spui da, după ce ai spus nu? Îţi arunci masca în foc? Renunţi la ce ai fost ca să devii cine eşti?
E greu să recunosc că n-am avut răspunsuri, că n-am ştiut de prea multe ori ce-i bine şi ce-i rău, dar am avut prezumţia, mai presus de toate, că există îngropată undeva mai adânc decăt Groapa Marianelor un fir de speranţă către anume ceva ce-am crezut că mă va salva. Cândva, într-un timp şi spaţiu, motivul pentru care acceptam totul. O poartă spre altă lume în care nu vor exista oameni în definiţia actuală. Acolo unde nu voi cunoaşte frică, nici ură şi duşmănie, ci voi avea atâta fericire că nu voi şti ce să fac cu ea. Un soi de fericire diferit, nimic pământean, nimic palpabil.
Atunci, în acea zi voi şti ce caut acum, atunci când voi găsi înţelepciunea necesară pentru a-mi lua zborul.
Add comment septembrie 22, 2009
Aberaţii
Nu ştiu ce m-a schimbat in felul acesta. Să fiu sinceră am ştiut dintotdeauna că nu va decurge totul conform planurilor mele, indiferent despre ce era vorba. Ideea e că de cele mai multe ori, ca sa nu spun tot timpul, planurile mele nu au decurs deloc bine şi cu ce m-am ales? Cu capul meu pe post de cui,izbit de ciocane pana implora mila. Şi milă n-am simţit din partea nimănui. Ce am simtit eu, intr-adevar, s-ar putea numi cu totul altfel decat mila sau compasiune, am simtit rânjete şi ţintiri asupra mea, gesturi si priviri rautacioase,mereu. Bucurie pentru raul primit în dar de la oricine. Aveam braţele pline de cutii cu rautati, aproape ca-mi vedeam colturile cutiilor apasandu-mi in piele si ajungand pana la carne, de greutatea rautatilor ce-a trebuit sa le car dea lungul anilor. Mi-ar plăcea sa spun acum că daca vorbesc despre ele se vor incheia, dar ştim foarte bine că asta nu se va intampla. Nici cu un miliard de campanii publicitare care ne-ar transmite un mesaj scurt si direct gen: Renuntati la rautati, tot nu s-ar intampla nimic. Oamenii tot se vor barfi intre ei, va fi mereu o intrecere chiar si inconstienta pentru cea mai frumoasa frizura, cea mai scumpa masina din oras, cea mai frumoasa fata, cel mai frumos baiat şi asa mai departe. Ştiti si voi, lucrurile evolueaza, însă nu inteleg de ce am asociat mereu evolutia cu un progres, pentru că ce dovedim noi este un regres in ceea ce tine de limbaj,comportament si atitudine.
Imi amintesc nenumarate exemple de diferentieri nedreptatite. Doar că nu pot să vi le spun, pentru că asta mi-ar pune o pata pe suflet,ar trebui sa invinuiesc pe cineva care oricum e de vina, insa n-as putea face asta, cine e in masura sa faca o diferentiere intre mine si un semen de-al meu, e cu siguranta un superior, căruia n-as putea să-i patez imaginea.
Nici frustrarile nu se vor incheia,din punctul meu de vedere, cata vreme va exista omenire, vor exista frustrări. Să nu se inteleaga gesit, n-am nimic cu oamenii frustrati, ba chiar mă regasesc printre ei uneori, doar că aceasta e cauza tuturor nenorocirilor. Şi nu mă întrebaţi de unde stiu asta.
……………………………………………..
Apropo, scuzaţi-mi lipsa partiala a diacriticelor, dar, daţi-o naibii, e două noaptea.
Add comment septembrie 9, 2009
Fericire?
Cred că toţi scriitorii sunt nebuni. Scriitorii adevăraţi mă refer. Nu că mă consider eu o scriitoare mare, dar mă simt nebună şi simt că are legătură cu scrisul pentru că atunci am inspiraţie în momentele de nebunie, de oboseala, agonie, dinastea.
Simţeam căldura căminului, o căldură interioară, ce n-o poţi simţi în exterior, niciodată. Îmi sălta inima de bucurie, muşchii mi se încordau şi se relaxau la loc, în acel loc, singurul din întreaga lume în care am putut simţi cu adevărat relaxarea. Am lăsat să-mi cadă umerii în voie,mi-am întins picioarele pe bara de subt masă şi-am zâmbit, încercam să fac tot cum am citit, încercam să trăiesc. Simţeam adierea nopţii pe obraji, ochii-mi erau încântaţi de strălucirea lunii, iar în ecou, pe lângă sunete de greieri şi glasuri de broaşte, auzeam vocea lor, aceleaşi voci ce le-auzeam de fiecare dată când mă durea ceva: va fi bine, o să treacă. Şi a trecut, a fost bine de fiecare dată, au fost acolo.
Sunt cei care au fost cu adevărat acolo, cei care mi-au adus un pahar cu apă când aveam nevoie, cei care m-au mângâiat şi mi-au făcut toate poftele, dintr-o simplă mare de iubire ce s-a revărsat din ei. Atât. Nu mi-au cerut să le fac în schimb un bine, nu mi-au cerut bani că m-au iubit, că mi-au construit un acoperiş deasupra capului, că mi-au oferit ocazia să-mi înfrunt temerile, nu. Au dormit cu mine în spital, au plâns lânga mine, m-au aplaudat, m-au felicitat, m-au pupat, m-au îmbrăcat, mi-au dat să mănânc de trei ori pe zi.
Şi mă simt vinovată uneori de toate astea. Nu că mi-au făcut ei vreun bine, ci că simt şi ştiu că nu-i apreciez şi răsplătesc aşa cum se cuvine. Şi mai ales că în ziua când ei nu vor mai fi, eu nu voi fii liniştită, nu voi avea sufletul împăcat, pentru că nu mi-am stabilit ca scop în viaţă să îi fac să râdă mai des, să le scutesc din griji, să nu provoc eu mai multe, eventual. Nu am apreciat că scopul lor în viaţă a fost şi este să ne facă pe noi fericite, să ne aducă ceea ce ei nu au avut, să ne facă să ne simţim bine.
Şi doare. Doare pentru că ştiu şi voi ştii întotdeauna că aş fi putut să fac mult mai mult decât atât. Şi va durea când voi realiza cu adevărat că nu toată lumea are parte de cei ce au cu adevărat dreptul să poarte numele de “părinţi”.
Add comment august 29, 2009
Sfârşit de basm
Acum înţeleg de ce oamenii sunt monştrii, acum ştiu că nu există fericire.
Acum am înţeles că din 6,7 miliarde de oameni, mă am doar pe mine.
Şi doare când baţi la poarta raiului şi nu ţi se deschide, iar prin crăpăturile porţii poţi vedea oameni care râd şi aleargă. Oameni care n-au nimic mai deosebit ca tine.
Credeam că voi putea fi altfel, ştiam asta de mică, dar n-am reuşit să fiu altfel decât în sens negativ.
Şi-am descoperit cel mai rău sentiment: să nu însemni nimic pentru absolut nimeni.
Add comment august 23, 2009
!
Promit să fac odată lucrurile aşa cum îmi doresc eu, o să am tot ce mi-am dorit dintotdeauna şi nu vorbesc de partea materială.
Pentru că ştiu că se poate, o să schimb tot ce nu mă face fericită, voi face asta, pentru că merit. În fond, în afară de mine, nimeni nu va face vreodată eforturi ca să-mi fie bine, iar dacă sunt singura din lumea asta care mă susţine, o voi face cum trebuie, chiar dacă asta presupune renunţarea la multe lucruri.
Doar că am nevoie de un hint ca să fac toate astea, dar ştiu că urmează.
Add comment august 12, 2009
Life
Îi atâta de ciudată existenţa omenirii că de câţiva ani nu există zi să nu mă gândesc la ea. Nu există zi să nu mă gândesc de ce se întâmplă anumite lucruri, pentru că din punctul meu de vedere, toate lucrurile au un scop. Nu mă refer dacă scapi o hârtie pe jos, mă refer la lucrurile mai mari, sau poate şi cele mărunte.
Ştiu că pentru totdeauna unul din scopurile mele în viaţă e să aflu pentru ce trăim, e să mă asigur de existenţa divinităţii, lucru care sunt ferm convinsă că se va întâmpla, cred tare în Dumnezeu şi stiu că va veni o zi, probabil la bătrâneţe, când voi fi sigură că există şi voi şti de ce am trăit şi etc.
Între timp, am alte planuri. Şi unul dintre ele ar fi să-mi trăiesc viaţa, ăsta-i planul meu cel mai important. Asta nu include bani, sex, alcool şi ţigări. Include distracţie în limitele mele, include cunoştinţe multe, optimism si relaxare. Include iubire.
Vreau să iubesc mult, să risc mult şi să risc să fiu rănită dacă e nevoie. Prefer să ştiu ce înseamnă să iubeşti decât să mă feresc toată viaţa. Mă simt ca o bătrână care spune: dacă aş avea acum şaptesprezece ani, aş şti cum să-mi trăiesc viaţa.
Şi e ciudat cum ţi se întorc toate foile cum nu ai fi crezut vreodată că se vor întoarce, e ciudat cum ajungi la acei optsprezece ani la care te-ai gândit când ai avut zece şi te întrebai cum o sa fie. E ciudat cum nu vorbeşti cu singurii oameni cu care vorbeai atunci (exclud familia) şi e ciudat cum cele mai de preţ principii devin istorie.
Dacă aţi ştii cât e de greu..
Add comment august 11, 2009
Legat de Deta
Se întâmplă unele chestii uneori şi simt nevoia să le scriu, nu neaparat aici, dar amân să o fac, iar atunci când îmi doresc, simt un gol, lipseşte ceva pentru că a trecut un anumit timp de la eveniment şi nu pot să scriu la fel. Aşa că am scris mult mai rar în ultimul timp. Pe de-o parte mă bucură asta, pe de alta nu.
M-a întrebat iar cineva şi anume tata ce îmi place mie să fac mult, aşa mult să-mi placă, să fiu în stare sa fac asta zilnic. Mie îmi place să mă uit la oameni, să îi văd cum evoluează, dar asta nu cred că-mi va aduce bani vreodată.
Aseară, de exemplu, mă uitam la o fată. Şi nu ştiu exact la ce mă uitam la ea, mă uitam ce frumoasă e probabil. Şi în timp ce mă uitam cum dansează cu prietenele ei, mi-am amintit cum era acum patru ani sau cinci, mi-am amintit de un fost prieten al ei care a murit şi mă gândesc cum a trecut peste asta, că daca mă pun în locul ei..nu ştiu ce aş fi făcut. Dar lucrurile evoluează şi asta e trist uneori, pentru că oamenii se uită şi uită evenimente ce-i făceau cândva fericiţi, iar asta e din punctul meu de vedere cel mai trist lucru.
Şi-am văzut un băiat ce-i fost prieten de-al unei prietene de-a mea din copilărie (complicat, nu?) care era de mână cu o altă fată şi-mi amintesc când plângea după prietena mea şi mă intreba ce să facă. Şi asta mi se pare trist. Oare oamenii nu-şi amintesc toate lucrurile astea?
Am văzut, tot aseară, o prietenă de-a mea din copilărie… şi asta mă întristează de fiecare dată când o văd, că nu mai zâmbeşte când mă vede, ci mă evită. Şi asta-i trist, tot îi trist.
Cum o să fie peste douăzeci de ani? Cum ar fi dacă aş pleca în America şi m-aş întoarce când cei din mediul meu vor avea patruzeci de ani? Oare aş vrea să mă mai întorc?
Add comment august 9, 2009
Blood
E prea mult sange pentru o lume aşa mică, prea mulţi boi ce trag la caruţa greşită şi colac peste pupăză, prea mulţi oameni ce sunt iubiţi greşit. Nu, nu înţelegeţi că iubirea-i o greşeală, nici că eu iubesc greşit, sunt doar milioanele alea de fete ce se îndrăgostesc de băieţi ce nu se prea vor uita la ele, vreodată, sau dacă o vor face va fi cam târziu, cam la câteva luni după ce fetele îşi dau seama că au iubit persoanele greşite.
Da, ştiu, pe la 12 ani nu prea ştii să iubeşti, dar sunt oameni la 15 ani care posedă maturitatea necesară pentru a simţi iubirea. Si la început când esţi atât de inocent, o să te doară cel mai tare, nu neapărat prima oară, prima şi-a doua şi-a treia, depinde de om.
Mă enervează etapele astea prin care trebuie să trecem, prima oară ne atrage să ne jucăm, apoi concurenţa de la şcoală, sau delăsarea, după caz, prima dragoste, primul sărut, prima iubire, prima ceartă, primele lacrimi, sau mai întâi lacrimile şi-apoi relaţia. Prima relaţie de două săptămâni, a doua de o lună, a treia de-un an, prima ţigară, primul DA, primul copil, mai departe nu ştiu.
Cu ce ne alegem din tot procesul acesta? Cred că am citit atâtea despre procesele astea handicapate că mi s-a acrit de ele. Care-i scopul final? Care-i satisfacţia după atâta stres şi muncă? Să fie copiii? Să-i vezi cum cresc, să te lupţi pentru ei?
Eu cred că-i tot procesul în sine, de la răsarit la apus, de la o zi la cei nouăzeci de ani.
Doar că-i al naibii de greu să fii fericit în zilele noastre. Prea mult sânge pentru o lume aşa mică.
Am zis eu bine.
Add comment iulie 22, 2009
Cotidian
Mai nou sau mai vechi, zilele mele nu se scurg altfel decât de obicei, o duc mai prost dintr-un punct de vedere pe care nu pot să-l împărtăşesc cu dumneavoastră şi mai bine din punct de vedere al comodităţii, care se transformă şi ea în rău când îi în exces. Şi îi în exces, credeţi-mă.
Descopăr lucruri noi în schimb, care mă ajută să depăşesc anumite dificultăţi pentru mine, lucruri noi sau neacceptate care, văd eu, îmi pot schimba radical funcţionarea.
Nu mă recunosc, mă foarte preocupă lucruri gen: ce o să fac toată ziua în vacanţă, când în anii trecuţi dacă mă întreba cineva asta bufneam în râs. Isteric probabil. Pe lângă că am uitat să râd şi vorbesc foarte serios, nu mai ştiu cum se râde, nici cum aş manifesta asta dacă mi-ar veni la un moment dat, mă gândesc că mai vine din când în când. Îi ceva şi cu râsul ăsta, nu poţi să-l laşi să-ţi iasă oricum din gâtlej, trebuie să-i controlezi ritmul, intensitatea, dar pentru asta trebuie antrenament şi eu n-am deloc. Deci, începusem o frază mai sus, pe lângă că am uitat să râd, mă plictisesc de moarte toată ziua. Asta dacă n-am de spălat vase, ceea ce se întâmplă foarte rar şi durează foarte puţin. Nu că vasele mele n-ar trebui spălate sau nu sunt folosite, doar că nu e chiar un hobby de-al meu.
Afară plouă deci mersul la baie se exclude, deocamdată nu ma stresează căldura, e suportabilă, noroc pe ploile astea, însamă stresează plictiseala şi următoarea destinaţie de vacanţă. Nu vă pun la curent acum, o sa am probabil iar un carneţel în avion, sa-mi descriu fobia.
Deci sunt tristă şi de asta, urmează un stres intens.
Toate cele bune!
Add comment iulie 2, 2009
Life
Am aflat acum vreo două zile, ca majoritatea dintre noi de moartea lui Michael Jackson şi nu are rost să dezvolt subiectul, nu ştiu nimic în plus faţă de celelalte milioane de oameni. Dar pe mine mă impresionează altceva, mai mult decât “moartea regelui pop” şi toate chestiile astea despre el. Moartea lui m-a făcut să mă gândesc la procesul vieţii, cum ne naştem si cum murim. Cum mor pe rând atâţia oameni din cei pe care îi cunoaştem până într-un final când rămân doar puţini din cei ce-i ştiam de mult. Cum îi să ajungi la 90 de ani şi să fii singurul din generaţia ta? Să rămâi un om bătrân într-o lume nouă în jurul tău, cu concepţii diferite, noi, străine.
Asta-i viaţa. Nu-i o luptă după bani, nu ştiu ce naiba îi, dar luptă după bani nu-i. Nici luptă după faimă, nici luptă pentru teritoriu. E un “set” de zile ce ţi se pun într-un sac ce trebuie să-l cari în spate. Nu-i viaţa nici grea nici uşoară. Îi aşa cum vrei să fie. Viaţa e chiar aşa cum alegi tu să fie. Îndiferent că-ţi omoară un părinte sau un frate, e alegerea ta dacă mergi mai departe sau nu. Strict alegerea ta dacă ce ţi se întâmplă te afectează sau nu, te distruge sau te împinge de la spate.
Asta cred că e. Un drum în care de obicei faci totul greşit, un drum în care ţi se pare că-i de făcut tot ce nu-i de fapt. O viaţă de care profiţi “că-i doar una”, zile în care dormi că ai “destul timp”. Culmea, e că nu ai cum să ştii ce trebuie să faci decăt atunci, când ajungi la 90 de ani si-ţi dai seama ce naiba era cu viaţa asta.
Totuşi, în spatele a tuturor concluziilor pe care le trag în fiecare zi, nu pot să-mi dau seama ce am de fapt de făcut, în ce parte să ma uit, cum să fiu, cum să gândesc.
Şi sunt ferm convinsă că nu sunt singura.
Add comment iunie 28, 2009
It hurts. Often.
Am timp acum. Mă plâng de ceva vreme că nu am timp de nimic, dar acum am mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi pentru postul ăsta, acord toata noaptea. Sau mă rog, până adorm.n
N-am poveşti la îndemână, nu ştiu nimic nou ce poate n-aţi auzit. Despre şcoală nu pot să vorbesc, în fine, oricum s-a încheiat anul ăsta, despre lucruri personale aş vorbi, dar blogul ăsta e citit şi de o categorie de persoane care nu ar trebui să ştie nimic despre viaţa mea personală. De fapt, nimeni n-ar trebui să ştie, de aia aberez uneori, ca să se prindă doar şmecherii ;) (nu-mi vine deloc să zâmbesc acum)
Odă în metru antic. Aţi citit-o? Acum simt că Mihai Eminescu a privit în viitor şi l-a inspirat starea mea de spirit de acum, aşa a scris poezia.
“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. N-am ştiut că te poate durea inima, ca atunci când suferi tare te doare inima. Jur că n-am ştiut. Dar doare uneori, tare.
Îmi doresc să plec. Dacă aş avea asigurat viitorul undeva, aş pleca fără să anunţ pe absolut nimeni. Nimeni-nimeni. Şi aş trăi singură, asta îmi doresc acum. Şi aş simţi că pedepsesc pe cei pe care-i las în urmă, dar ar merita.
Mi-aş dori să plec şi să nu mă mai întorc. Vreodată.
6 comentarii iunie 5, 2009
Deta sau Seychelles?
Culmea.
Stând aici n-am văzut niciodată ce mi-am dorit toată viaţa să văd. Îmi doresc unele lucruri, aşa cum toţi ne dorim. Mă gândesc, ce-au făcut mai bine oamenii care s-au născut în Bora-Bora? Sau în I-le Seychelles? Adică, îi o diferenţă considerabilă să te naşti în Deta sau în insule.
Oare cum ar fi fost viaţa acolo?
M-aş fi născut sub soare, la 4 ani mama m-ar fi pus pe o broască ţestoasă uriaşă ce m-ar fi plimbat în fiecare seară sub palmierii crescuţi prea departe. Până la vârsta de 6 ani aş fi fost de două ori aproape de moarte, pentru că mi-ar fi căzut nuci de cocos exact pe lângă cap. Dar aş fi scăpat cu viaţă, aş fi avut părul creţ, atât de creţ că nu mi-ar fi plăcut. Aş fi fost o mulatră cu şolduri late şi buze cărnoase. Prea cărnoase.
Dar aş fi văzut zilnic corali. Şi aş fi fost familiarizată cu elefanţii, aş fi avut chiar un pui de elefant pe care l-ar fi chemat Dumphy, sau Dumbo.
Şi nu ştiu cum mi-aş mai fi imaginat vacanţa perfectă, din moment ce aş fi trăit într-un loc perfect. Probabil aş fi dorit să vizitez Parisul, să ajung în Europa, să vizitez clădiri uriaşe.
Nu-i bine. Dacă mă vede un seychellian, îi ofer eu clădiri şi istorie, doar să-mi dea el viaţa lui din apa turcoaz.
3 comentarii mai 30, 2009
Axul principal
Mâine când o să ma trezesc, o să-mi pară rău că am dat-o iar in sentimentalisme, încerc să stau departe de blog când simt aşa. Mi-am propus să nu-mi las sufletul pe foaie, ca să nu mă las pe mine la vedere. Unii vor înţelege ce vreau să spun.
Mă doare capul, că în momente dinastea încerc să descopăr chimia şi astrologia şi zodiile şi matematica, atunci când mie 1+1 nu-mi dă 2, ci unul singur. Şi-atunci când unul singur se desparte în doi din nou, mă întreb dacă mai ştiu să trăiesc, ca unul forrmat nu din doi.
Şi mi-e ciuda uneori, aşa de ciudă că mă enervez şi-mi vine să arunc cu tot de pereţi, dar nu arunc, că dup-aia mă cert şi cu mama şi nu duc două simultan, cu siguranţă nu. Ciudă că ştiu că nu am zis “te iubesc” mai repede decât trebuia. Nu din prima zi, nici prima săptămână, nici prima lună, nici a doua, nici a treia. Am zis-o atunci când a trebuit şi am făcut totul aşa cum a trebuit.
Sunt sigură că nici chimia, nici matematica, nici astrologia nu va mai forma vreodată un puzzle de-o asemenea anvergură.
3 comentarii mai 26, 2009
Holocaust
Nu mi-a plăcut niciodată istoria şi deşi nu m-am întrebat niciodată de ce, cred că acum ştiu care sunt motivele. Sora mea îmi spunea mereu că istoria e cea mai urâtă materie, aşa că până am ajuns eu la şcoală, aveam bine fixată ideea cum că n-o să-mi placă istoria aşa că s-a şi întâmplat.
Apoi, mai târziu, am avut o profesoară de istorie vreo doi ani de care mi-a fost frică tare şi care nu mă scotea din 8 (menţionez că nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a copia şi mai mult nu se prindea de mine), aşa că niciodată n-am ştiut ce-i cu Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman, ani, chestii dinastea.
Însă în a 8-a am avut un profesor bun, unul dintre profii mei preferaţi care, ghici, era de istorie. Însă istoria mea cu “dispreţuirea materiei” era mai mare decât istoria ce mi-o putea băga el în cap, aşa că nici atunci nu s-au prins prea multe deşi am mai învăţat câte ceva de la el.
Însă, am avut norocul sa dau de o profesoară, nu vreau să-i dau nume pentru că nu ştiu ce si cum mai iese, care m-a făcut să-mi placă anumite aspecte. Sau măcar să mă intereseze.
Unul dintre aspectele apreciate de mine, este Holocaustul. Dacă vă interesează, search pe google, eu o să las doar doua poze:
4 comentarii mai 24, 2009
Oare?
Mă întreb, dacă un om ar şti când produce un rău, l-ar mai produce?
Mă întreb, dacă tot l-ar produce, ar mai fi vreo şansă ca persoana aia să ţină la tine?
Mă întreb, dacă persoana aia ţine la tine, ţi-ar produce vreun rău?
Add comment mai 13, 2009
Şi în final, voi spune “n-am trăit”.
Am plecat spre împlinire. Priveşte-mi ochii ce te-au căutat cu disperare sub ape si munţi şi buzele ce ţi-au strigat numele în mijlocul absolutului, atunci când nu ai fost. Atunci când se năşteau monştrii în sufletul meu ce-mi chinuiau existenţa,atunci când uitam de norii ce ştiau să-mi protejeze firea de necunoscut. Dar ei îmi întindeau scara şi când păşeam pe prima treaptă, o smulgeau de sub mine, râzând în hohote ce le-auzeam de dincolo de mări. Marea. Aceeaşi ce-mi ascunde azi secretele cele mai adânci. De îţi doreşti, ia un tub de oxigen şi un costum de scafandru şi adânceşte-te în ea. Vei înainta uşor, vei găsi corali ce-ţi vor lua privirea şi sute de plante ce-mi cunosc istoria. Vei vedea şi delfini şi rechini şi după mult timp, când vei ajunge jos, vei descoperi o cutie de lemn. Acolo, dedesubt,sunt îngropate secunde de durere şi nelinişte ascunse de tine, de oameni, de străini. Străini ce umplu pământul cu răutate şi dorinţă de a descoperi totul, de a distruge, de a transforma. Când vei atinge lemnul putrezit şi vei deschide lacătul de fier, vor ieşi ca din cutia Pandorei tot ce n-ar fi trebuit să iasă vreodată. Va rămâne speranţa. O speranţă ce ştiu şi eu şi ştii şi tu că atât timp cât va răsări soarele nu se va transforma în realitate. Şi nu va triumfa în faţa slăbiciunii si a durerii şi nu va transforma mărăcinile în trandafiri, aşa cum nici eu n-am reuşit să-mi transform supravieţuirea în trăire.
Dar nu vei dori. Vei lăsa tubul de oxigen şi costumul de scafandru într-un magazin şi atunci când te vei plimba pe stradă cu mine şi-mi vei ţine mâna în a ta, vei crede că mă cunoşti, fără să ştii că nici măcar eu nu îmi aduc aminte ce am scufundat în adâncuri.
2 comentarii mai 4, 2009
My things
Cât mi-aş dori de tare să înving neînţelesul. Să-l ating, să-l iau în palme şi să-l sfărâm, să devină scrum. Să-i râd în nas şi să-i spun: te cunosc, eşti liber. Dar nu, neînţelesul e în tot ce mişcă şi există. E în mine şi în tine, cititorule de rând, prezent ca să ne întunece gândirea, să ne limiteze cunoaşterea, ca să ne sperie. Să ne sperie în aşa fel ca să ne gândim întruna la el. Asta vrea, aşa-i? Vrea să fie în centrul atenţiei.
Ştii cum îi când te uiţi la o luminiţă şi iţi mijesti ochii, începând să vezi în loc de luminiţă o pată, iar apoi o dungă? Se vede bine noaptea, în maşină de exemplu, când stai la semafor. Dacă eşti şofer, acordă-ţi trei secunde cât stai la roşu şi fă-ţi ochii mici uitându-te la semafor. Sau dacă eşti pasager, mai bine. E atât de frumos.
Eram în maşină. Noaptea, cineva o conducea. Şi mi-era somn, tare somn. De fapt ăsta era şi motivul pentru care nu eram la mine în pat să dorm la ora aia. Mi-era somn şi am acceptat să fac un drum doar pentru că dorm atât de bine în maşină. Probabil şi dacă mă zgâlţâie cineva, nu ştiu, n-am încercat. Cine să mă zgâlţâie? Şi cum aproape dormeam, am întredeschis puţin ochii, atât de puţin cât să văd luminile din oraş (Timişoara, dacă sunteţi în Deta slabe şanse la semafoare). Erau atât de multe dungi şi pete de culori. Şi am văzut altceva pentru câteva momente. Îmi imaginam un alt loc, o altă lume, un complet alt mediu. Vedeam dansuri de foc şi dungi verzi şi v-aş spune şi mai departe, dar am adormit.
Ideea e că poţi să modelezi totul după cum vrei tu, ideea e să vrei şi să crezi. Eu am văzut un palat îmbracat în lumini.. Tu oare ce-ai vedea?
1 comentariu aprilie 28, 2009
Despre prietenie
Mi-am găsit despre ce să vorbesc, aşa-i? Prietenie. Despre prietenia dintre două persoane de acelaşi sex, că dacă vorbim despre altceva, ne băgăm la complicaţii şi cu siguranţă va avea cu totul alte caracteristici.
Eu am o părere despre prietenie, de fapt mai multe păreri. Păreri care nu s-au conturat aleatoriu ci din experienţe proprii, zeci de prietene care mai de care în toate felurile, deci am avut de unde să trag concluzii.
Cred că în ziua de astăzi, în condiţiile în care ai trecut de vârsta de 15 ani, sau mai bine zis în condiţiile în care ai trecut de perioada în care eşti copil, NU AI CUM să ai un prieten adevărat. Adică aş putea să spun că nu există prieteni adevăraţi. Prietenii sunt pentru altceva, pentru ieşit în oraş, pentru distracţii, eventual pentru a-i povesti una şi alta, ce problemă ai şi ce te-a amuzat azi şi săptămâna trecută. Mă gândesc acum că o să-mi săriţi în cap, nu toţi poate, dar o mare parte: “nu, că eu am prieteni adevăraţi”,”nu, că eu am trecut prin aia si aia şi am sigur prieteni”.
Mă bucur pentru voi, eu n-am. În şaptesprezece ani de zile, mi-am făcut o grămadă de cunoştinţe, “prieteni” cu timpul, chiar am crezut că-mi sunt prieteni şi în cele mai multe cazuri am făcut adevărate eforturi să păstrez o prietenie, dar cu stupoare am constatat că nu sunt Supergirl şi nu pot să fac totul de una singură. Şi mi-am dat seama că dacă ai un aşa numit prieten, adică o persoană cu care te întâlneşti cât de cât des, căreia îi povesteşti ce te necăjeşte şi ce te amuză, în momentul în care dacă acelei persoane i se va pune în faţă o posibilitate de a avansa sau a-şi face un bine cu condiţia să te calce în picioare, o va face. Şi o va face garantat, chiar dacă va încerca să ascundă lucrul ăsta faţă de tine, cu gândul că poate se va alege şi cu una şi cu cealaltă, tot o va face.
Habar n-am de ce. Poate că suntem toţi crescuţi în zilele noastre, în care suntem învăţaţi să facem totul pentru noi pentru că nimeni altcineva nu o va face (aşa-i?), sau poate pentru că pur şi simplu suntem nişte egoişti înnăscuţi, sau poate că în momentul în care-i facem rău unui prieten ne gândim că şi el ar face la fel şi-atunci: de ce nu ?
Există unele excepţii, atunci când prietenul pe care îl ai face parte din categoria “cei cu care am crescut”, adică te jucai cu găletuţa în nisip, adică te cunoaşte foarte bine, adică te iubeşte. Însă este valabil doar la băieţi. De ce? Păi pentru că la ei nu există “care-i mai tare” atâta timp cât au făcut totul împreună. Îi complicat, dar doar la ei o să vedeţi unele lucruri.
De exemplu, dacă unul dintre cei doi prieteni are o prietenă, iar celălalt o surprinde cu un alt băiat, garantat îi va spune prietenului său. Normal, nu? Ca de aia sunt şi prieteni. Însă la fete e altceva. Noi ştim că degeaba mergi şi-i spui prietenei tale că prietenul ei umblă cu altă fată, pentru că tot tu o să ai de suferit. În primul rând că ea nu se va putea abţine şi-i va spune lui şi în al doilea rând el întotdeauna o va convinge că nu este adevărat. Şi atunci de ce să faci un bine? Chestia asta implică automat faptul că nu eşti un prieten adevărat, atâta timp cât îi ascunzi un adevăr important.
Deci dacă ar vrea vreo fată să-mi fie prietenă, să nu se bazeze pe faptul că-i voi spune ceva de prietenul ei în caz că aflu. Pentru că oricum în capul meu se vor sparge toate oalele şi oricum nu se va schimba nimic.
Mai cred că aşa cum întâlneşti o singură persoană de sex opus care “simţi” că-ţi este predestinată, aşa intâlneşti un prieten (sau să-i spunem om căruia îi împărtăşeşti fragmente din viaţa ta), un om faţă de care o să simţi la un moment dat că este singurul faţă de care te poţi simţi tu, sau faţă de care nu ai jena pe care o ai în faţa cunoştinţelor cărora vrei să le laşi o impresie bună. Şi mai mult decât atât, o să simţi că oricât alt timp vei petrece cu un alt prieten şi orice ai împărţi şi prin ce ai trece cu altcineva, nu vei simţi iubirea de prietenie pe care o simţi faţă de persoana respectivă.
Din punctul ăsta, poţi fi un om norocos sau unul ghinionist. Se poate întâmpla ca prietenul ăsta al tău să simtă la fel faţă de tine şi să te respecte, astfel să ai un om căruia poţi să-i spui cu inima deschisă: eşti singurul meu prieten adevărat, ceea ce este cel mai bun lucru. Vorbesc despre o prietenie adevărată, adică asta implică faptul că şi persoana respectivă simte la fel faţă de tine, însă totuşi se poate întâmpla un lucru rău: ca prietenul tău să cunoască oameni, alţi oameni care ori influenţează negativ relaţia, ori o distrug complet. Sau, se poate întâmpla ca prietenul/a să se schimbe. Şi ăsta-i cel mai rău lucru.
Am avut o singură prietenă adevărată şi am inima împăcată, Dumnezeu mi-e martor că am făcut tot posibilul să fie bine. Însă cum spuneam, dragoste cu de-a sila nu se poate. Nici dacă dintr-o parte e 100% iar din cealaltă 0%.
Deci nu mai cred în prietenie.
8 comentarii aprilie 26, 2009
Am chef de mişto, bitch
Ce să-ţi zic, sunt un copilaş. Mă pârăşti, te pârăsc. Nu-mi vorbeşti, sunt tristă, amăgită, supărată. Îmi doresc să te uiţi la mine să-mi zâmbeşti. Şi sigur, garantat, îmi pare rău că nu mă bagi în seamă. Eşti centrul Universului pentru mine. Ai fost for ever my friend şi acum viaţa mea nu are sens. Eşti sigură că-mi pare rău şi cu siguranţă în curând mă vei vedea în genunchi la picioarele tale, lingându-mi rănile ca o lepră ce trăieşte-n canal. Tu vei fi Soarele ce-a răsărit iar eu întunericul, îmi voi ruga “amicii” să stăm pe întuneric, voi fi emo, voi scrie despre marea despărţire în blogul meu simpatic în care oricum de fiecare dată fac referire la tine. Tu m-ai inspirat.Dintotdeauna. M-am regăsit mereu în tine, tu ai fost sufletul meu pereche, mi-ai tras un şut în coaste ca fotbalistul ăla ce acum anunţă că se lasă de fotbal,dar eu te-am iertat,chiar am continuat să te iubesc. Tu eşti totul pentru mine şi cu siguranţă eu sufăr acum.
Trezeşte-te bitch. Eşti penibilă.
2 comentarii aprilie 24, 2009
Nebunii.
A plecat. Uneori am impresia că-i pot vedea umbra printre cele a copacilor şi zâmbetul printre razele de soare şi mersul când se-opreşte totul şi uită natura să respire. In ochii lui vedeam răsăritul, în ochii lui mă adânceam ca-n mare şi ma pierdeam minute-n şir, oprindu-se totul în jurul meu, oprindu-se în loc, aşa ca şi când mi-aş dori să stea ploaia. Să stea şi eu să o privesc, să mă plimb printre picurii de ploaie aranjaţi haotic prin lume, neatinşi de vânt şi timp. Şi atunci când eu mi-aş dori, să las lumea să meargă mai departe. Să se lovească stropii de ploaie de pământ, să ude copacul şi deşertul ce-au aşteptat răcoarea lor cu sete nestinsă.
Mi-aş dori, aşa cum uneori nu pot, să dezvolt o utopie într-o lume reală, să decid ce vreau să moara şi ce vreau să respire. Să devina ceasul om, să mă înţeleagă când doresc să-mi redescopăr timpul. Un timp febril, ce mă face sa mă gândesc la fine. La cine o să mă aştepte dincolo, la ce voi vedea, la iarba verde şi locul liniştit, sau poate doar la oamenii aceia de care mi-e dor.
Uneori.. uit să trăiesc.
2 comentarii aprilie 16, 2009
Poveşti
Uneori mă aşez undeva şi mă gândesc. Mă gândesc la cei ce dorm sub cerul liber, la aceia care nu au ce mânca, aceia care-şi spun non-stop: “ce-o să fac mâine?”
Şi-atunci încep să nu înţeleg. Nu înţeleg multe, atât de multe că mi-aş dori să întreb pe cineva. Dar să întreb pe cine? N-are nimeni timp de gândurile mele. Mă gândesc la faptul că cei ce trăiesc de pe-o zi pe alta, nu mai fac pretenţii la salut. Ei nu si-ar întoarce capul pe stradă dacă i-aş saluta. Nici n-ar comenta dacă tricoul meu roz nu s-ar asorta cu adidaşii verzi. Şi-aşa îmi dau seama că oamenii sunt împărţiti pe categorii, că oamenii gândesc diferit şi simt diferit.
Dar dacă eu merg astăzi la şcoală cu aceleaşi drepturi ca absolut fiecare copil de-aici, atunci de ce suntem diferiţi ? Suntem diferiţi din punctul de vedere al altor oameni, nu al divinităţii. Tot omul împarte totul în categorii, el triază şi alege, el face diferenţe. Dumnezeu nu face diferenţe, ne-a dat viaţa la fel de grea la toţi, ne-a împărţit avantaje şi dezavantaje în egală măsură. Dacă unuia i-a dat o situaţie materială bună, n-o să-l lase aşa, îi dă vreo boală pe care s-o tragă toată viaţa, vreun chin, vreo durere sau o grijă care să compenseze avantajul pe care-l are în faţa celorlalţi. Aşa cum altuia cu o situaţie materială precară, îi va oferi şansa să îşi creeze o carieră strălucită, sau îi va da un optimism ieşit din comun, ori vreun alt lucru care să-l ridice.
Dar astea sunt lucruri pe care oamenii nu le înţeleg. Sau nu vor să le înţeleagă. Şi transformă totul într-un meci de fotbal dificil. Stupid.
Stai la coadă la pâine. Bărbatul din faţa ta te calcă pe picior. Începi si înjuri, te răsteşti la el să fie mai atent. Tu ai griji, mâine ai de plătit factura pentru care n-ai strâns nici măcar jumătate din bani şi nu vezi de ce ai mai fii atent cu ceilalţi. Dar te-ai gândit vreo secundă că ieri a murit fiul celui care te-a călcat ? Poate grijile lui sunt mai mari decât ale tale. Poate omul de lângă tine are nevoie de un zâmbet pentru a merge mai departe. Poate omul de lângă tine zâmbeşte, dar mâine va muri călcat de maşină.
Ar putea fi o lume atât de bună..
21 comentarii aprilie 3, 2009
Tu
N-am murit. Dar am adunat sentimente. Le-am dat drumul şi s-au răsfirat ca nisipul în deşert.
Tot ce-am fost şi am ştiut că pot fi, a murit, a plecat departe, către alte tărâmuri, alte continente. Către alţi oameni ce le vor purta în gânduri ca pe nişte speranţe ce-i vor conduce spre fericire.
Am milioane de întrebări de pus şi nu am cui. Cine ar avea pentru mine destule răspunsuri cât să trăiesc fericită. Şi ce-i fericirea?
N-o mai pot simţi. Căci am trecut de vârsta de 7 ani. Am început să uit ce nu-nsemna nimic şi totuşi totul. Nu mai pot merge pe stradă independentă de gândul că un om nu-mi va fura telefonul din buzunar, că nu voi primi un ghiont, că nu-mi va fi frică. Cine a distrus lumea? Aţi transformat un eden într-un infern şi toţi norii în ploaie. Ploi de lacrimi.
Am verişori. De ce nu cresc lângă mine? Să stăm în serile de vară sub un nuc ce ne-ar proteja de toată lumea. Să le împletesc părul şi să-mi şoptească: eşti cea mai bună prietenă a mea. Să ma întrebe cum se frig cartofii şi câtă sare să pună în supă. Prima supă.
Îmi doresc să pot şti viitorul. Dar nu mi-aş dori dacă totul ar fi perfect. Dacă nu aş cunoaşte strop de frică şi aş fi sigură că n-o să vărs lacrimi vreodată, altele, n-aş dori să ştiu nimic. Atunci aş închide ochii şi m-aş urca în primul tren. Şi aş călători pe mare şi uscat şi aş zbura până în Brazilia, că nu mi-ar fi frică. Şi-aş ştii cum e să ajungi pe Everest şi cum e să înoţi cu delfinii.
Dar Dumnezeu există şi dacă m-ai întreba de unde ştiu, ţi-aş spune că mi se arată prin tine. Cum poţi ţine un om de mână şi să simţi că face parte din tine? Să-ţi vină să plângi când se duce după colţ să cumpere pâine, de dor. Să tremuri de fericire când joacă fotbal pe maidane şi dă un gol. Să-ţi doreşti doar să-i poţi oferi întreaga ta viaţă pentru a-l face fericit.
Şi mă întrebi dacă există Dumnezeu? Nu doar că ştiu că există, aş putea să jur că aud cum respiră. Pentru că nu poate exista frumuseţea unui apus fără mâna Lui Dumnezeu, nici curcubeul de după ploaie, nici mirosul pădurii, nici albastrul din ceruri, nici ochii tăi, fără ca Dumnezeu să existe. Şi dacă eu trăiesc în secunda asta, atunci Dumnezeu există, pentru că ce simt eu pentru tine, nu poate fi filtrat decât prin ceva divin.
Asta simt acum.
2 comentarii aprilie 1, 2009
College
În general ne sunt date evenimentele cu porţia, cineva le guvernează acolo sus..sau jos. Dar mai sunt şi zile în care scapă acel cineva multe, multe evenimente, toate în aceeaşi zi, aşa cum se întâmplă când mama scapă prea mult oţet în salată. Sau sare, sau ce vreţi.
Aşa. Şi zilele alea, eu una, le urăsc din toată inima, că atunci când ajung în pat, sunt atât de agitată că nu pot să dorm. Şi mă enervează.
Azi n-a fost o zi “sărată”, dar am primit una în cap când am fost întrebată: “ce facultate vrei să urmezi?” Şi mi-am dat seama că habar nu am. Ştiu că-mi doream să fac facultatea de medicină cu finalizare în psihiatrie, dar mi-am dat seama că nu pot lucra pe morţi, şi-am renunţat. Dup-aia am vrut facultatea de psihologie, dar mi-am dat seama că mă afectează problemele oamenilor şi nu pot face asta. Apoi am vrut să fac ceva în domeniul fotografiei, dar am înţeles că singura facultate e în Bucureşti şi nu de fotografie, ci de cameraman, care include şi fotografia. Deci nu. Şi nu ştiu ce să fac. Şi ma pufneşte (sau bufneşte?) râsul, că nu ştiu ce-aveţi voi cu facultatea mea.
Cred că nu fac facultate, mă pun pe săpat în grădini. (:
5 comentarii martie 31, 2009
A New Post
Cu ce incepem azi?
Niciodata nu pregatesc ceva. Deschid si scriu. Ii rau oare?
Postul asta suportati-l fara diacritice, nu sunt la mine “acasa” asa ca nu am ce sa fac.
Ma gandeam eu, asa cum fac cand ma plictisesc si asa cum, vad eu, obisnuiesc sa incep multe articole, la unele chestii, legate de viata. La chestii importante din viata unui om. Si am stat de vorba cu mama mea, asa ca am aflat multe lucruri noi. Lucruri cum ar fi ca si ei i-a fost greu sa-si faca prieteni sau sa suporte anumite umilinte, la faptul ca si ea avea prieteni si iesea in grup, sau la faptul ca a fost si ea dezamagita, la un moment dat. Mi-a povestit chiar si cum l-a cunoscut pe tata.
Cand eram mica ascultam povesti dinastea doar de dragul de a asculta povesti, dar acum observ ca le ascult din alt punct de vedere. Ma regasesc, ma face sa-i cunosc mai bine, sa inteleg unele lucruri. Sau sa inteleg ca sunt normale unele lucruri.
Si-am auzit atatea, ca mi s-a facut mila de o fetita care nu mai e de mult fetita. Mi-am amintit multe. Iar cand o sa mor, daca m-ar intreba cineva (Dumnezeu sau nu), care parte e cea mai grea, cred ca i-as spune: adolescenta. In special partea in care te tradeaza prietenii, partea cand simti ca esti in plus in grupul tau de oameni, de cunostinte, nu de straini. Partea in care intelegi ca lumea chiar ti-ar face rau fara sa aibe un motiv bine intemeiat, partea in care iti dai seama ca nu poti sa ai incredere uneori nici in cei mai apropiati oameni, partea in care un prieten iti spune: ma deranjezi.
Deci Doamne, daca ma auzi sau chiar ar putea conta ce-as crede, fa ceva si schimba unele chestii.
Ce sa fac, daca ar fi sa-mi scriu parerea mea despre adolescenta, chiar redusa la o subcategorie: grupul de prieteni, tot as scrie pana n-as mai putea, ca-s prea multe de zis. Si nu mai zic in ideea de a schimba ceva, unele chestii sunt iremediabile.
Cand si daca o sa am un copilas, cum sa-l cresc? Am doua variante:
1. Sa-l invat sa nu-i pese de nimic (cu limita, desigur), cu speranta ca n-o sa fie ranit.
2. Sa-l invat sa-i pese. In ideea ca ar deveni un om mai bun, ca poate ar schimba ceva, sau ca poate ar lasa un om masca atunci cand dupa ce ar primi un ghiont, sa se scuture de praf si sa-i zambeasca celui care a facut-o.
Na, eu de unde sa stiu cum sa-l cresc? Asta n-o sa ma invete nimeni.
2 comentarii martie 28, 2009
Munte.
Mă, iar plec.
La munte, nu departe, nu pe mult timp, da plec şi mă seacă. Nu-mi place. Nu iubesc să călătoresc (deşi aş face un sacrificiu dacă ar câştiga Alex la loto), nu-mi place să cunosc civilizaţii, culturi şi să dorm în corturi prin păduri lângă ţânţari. Nu că nu-mi place, da urăsc. Adică posibil să-mi fie lene.
Imi place că-mi mai bag nasu-n peisaje, că poate mai trag o poză, mai respir un alt aer, mai dorm în alt pat, mai merg cu liftul (eh, şi de asta mi frică, da-mi place). Şi na, de asta merg, probabil.
Poate o să-ncerc şi schiurile, mai mult de amorul artei, cu gândul că o să văd ce-i place LUI când schiază. Şi-o să mă gândesc şi eu la el de pe munţi.
Na, plec, nu vă zic când, da plec. Şi de-a dracu’ că plec la munte, o să pun nişte poze de la mare. Nu de la noi, da’ de la mare.
7 comentarii martie 10, 2009
Where is that day?
Cred că nu există fată în lumea asta care să nu se fi gândit la ziua nunţii, nu? Ziua aia.
Au trecut anii şi ştiu că ziua nunţii n-o să fie aşa cum visam eu de mică, aşa cum filmele americane ne-au arătat dintotdeauna. N-o să fie într-un loc verde, plin de trandafiri, sub o boltă de flori. N-o să fie luna de miere in Hawaii şi nici în Insulele Seychelles şi nici n-o să cânte toate hiturile mele preferate.
Pentru că trebuie să privim realist: o să cânte muzică de petrecere, o să fie în incinta unui restaurant, probabil frumuşel amenajat, meniul o sa includă sarmale, părul o să se lase după ora 3 şi spre dimineaţă o să-mi doresc doar să mă descalţ. Ştiu.
Dar nu asta contează, ştiti de ce? Pentru că lumea asta nu-i aşa nici măcar cum o vedem noi, nu ştiu, îi ciudată, îi mereu crudă, surprinzătoare, de cele mai multe ori în cel mai urât mod posibil. Pentru că lucrurile se schimbă, evoluează, poate-n mai rău, dar ştiu că tot ce o să mă intereseze în ziua nunţii, o să fie interiorul omului îmbrăcat în costum din dreapta mea, ce-o să mă ţină de mână în faţa lui Dumnezeu.
Ştiu că ziua nunţii o să fie într-o zi cu soare, ştiu că o să fie cald numa’ de-a dracu, că m-am născut în 6 ianuarie şi niciodată n-am putut sa fac baie si plajă de ziua mea. Ştiu că o să plâng când o să plec de la părinţi, ştiu că în ziua aia n-o să-mi mai fie frică de tot ce mă aşteaptă tocmai pentru că o să am lângă mine un OM, care-o să fie OM până la sfârşit. De aia te-aş iubi şi-n scaun cu rotile şi mutilat şi aş pleca în insula aia azi, c-o periuţa de dinţi, aparatul de fotografiat şi 5 lei în buzunar.
D’aia. Că viaţa-i prea scurtă şi n-ai timp să-ţi faci bagajele.
3 comentarii martie 8, 2009
Tot
Totu-i relativ, nu ? Şi noi suntem incluşi în “tot” ăsta.
Toţi oamenii, toate ideile concepute si preconcepute sunt relative. Tot ce văd şi simt începe şi se termină aşa cum tot ce sper începe, da, însă se termină.
Aveam o idee despre ce însemna un “tot” şi ideea asta era că atunci când spun “tot“, mă refer la tot, fără a exclude nici cel mai mic lucru atâta timp cât nu urmează “cu excepţia”. Aşa cum toţi probabil aveam viziunea despre tot. Acum tot nu-nseamnă tot, pentru că “tot” îi relativ. M-am făcut înţeleasă?
Bine. Am în cap un plan despre cum aş putea face tot să fie bine, un bine relativ, dar bine, aşa cum îl ştiu eu, însă nu am posibilităţile necesare, nici voinţa potrivită. Am de reglat cam multe lucruri. Astea multe lucruri le-aş putea aproape înlocui cu tot, dar n-o fac, pentru că nu-i chiar tot, sunt doar câteva.
Aşa că mâine o să pun pe foaie câteva cuvinte care o să încerce, ele, să-mi facă puţin curăţenie în gânduri şi viaţă, foicică şi cuvinţele care or să dispară aşa cum a fost înainte să existe, adică acum. Deci nu ţine la mine niciun orar şi niciun program, aşa cum nu ţin nici listele, pentru că oricât aş încerca să ţin vreun program, să mă ţin de vreo regulă, tot îi adaug schimbări. C’aşa’s io.
Doamne de când căutam nişte sentimente dinastea ca astea pe care le am acum, sentimente ce nu le-am avut de mult, nimic semnificativ, dar care mă lasă dă aberez în halul ăsta. Abia aştept să fie mâine, să-mi deschid lapopul şi să râd de ce am scris, acum.
Beţi oameni buni. Beţi, fumaţi, o viaţă aveţi şi trebe să faceţi de toate.
2 comentarii februarie 28, 2009
La mulţi.. ani?
Astăzi este ziua tatălui meu. La mulţi ani tati!
Doar aşa mai îmi dau seama cum trece timpul. Cum zboară timpul, pardon!
Ştiu că nu mă mai opresc în drum către casă la biserică, nu-mi mai adun banii în puşculiţă, îmi mai arunc monezile când fac curăţenie în cameră într-o puşculiţă-drăcuşor, primită de ziua mea şi atât. Nu mai sunt lucrurile greu de făcut şi asta-i trist, pentru că acum am unele facilităţi care strică tot farmecul. Telecomanda pentru întrerupător de exemplu, gata, totul e simplu, nu mai arunc cu bombe de ciorapi după întrerupător cu gândul că s-ar putea stinge. Şi simt că-s babă.
Gata, mă descurc. Am voie să stau prea mult afară. Am prieten de 55 de săptămâni (hello!), adică un an si câteva săptămâni.
Duminică e 1 martie. Vă vine naibii să credeţi? Cum mă-sa când ieri, ieri! îmi căutam rochie de revelion, lume. Ieri..
Apropo de 1 martie, acum e cu mărţişoarele. Când eram mai micuţă, înainte de 1 martie mergeam cu mama şi cu Alina la Timişoara ca să cumpărăm mărţişoare pentru profesoare, mătuşe, prietene de familie, etc.. Şi pentru fiecare profesoară alegeam mărţişorul care i se potriveşte, în funcţie de cât de tare îmi plăcea de fiecare: adică profa de română lua cel mai mare şi mai frumos, dup-aia cea de desen şi restul. Iar când intram pe poarta mare (neapărat pe poarta mare a şcolii), erau câţiva colegi care se împingeau care să ajungă primul la mine..şi era frumos..eram mică.
Acum e un singur lucru frumos: relaţia mea cu Alex. Care-mi oferă un alt mod de gândire. La mulţi ani dovlecel, acum 55 de marţi am ieşit pt prima oară :)
Add comment februarie 24, 2009
