Am mai făcut un pas, azi, în Universul incertitudinii. Mi s-a mai pus o piatră pe inimă, am coborât scările şi nu înţeleg de ce; ei mi-au zis să urc, mereu mi-au spus asta, m-au învăţat să vreau mai mult şi nu ştiu dacă vreau mult sau vreau puţin şi nu ştiu cine îi de vină şi mai ales, nu ştiu ce voi face. Şi-am căutat fericire, am alergat către asta întotdeauna şi voi muri căutând acelaşi lucru. Am căutat fericire în ochi cu lacrimi şi chipuri de praf şi am găsit un ocean de ură. Am întâlnit oameni pe margini de ore, ce-au căzut în timp si-au uitat de ei. Au uitat să oprească timpul şi să plângă şi de fericire,când proprii lor copii au făcut primii paşi. Am cunoscut copii ce-au pierdut în întuneric ultima urmă de bunătate ce-a uitat să persiste în inima lor.

Şi-atunci am ştiut că e prea târziu, prea târziu să întoarcem timpul, mult prea târziu să sădim cu lacrimi vise. O realitate atât de adânc apăsătoare că nu am suportat-o, am refuzat să ştiu şi să continui să stau, am refuzat să nu pot să-mi pară rău. Dar ce faci dacă-ţi pare rău? Ce faci dacă afi adevărul după ce te-ai întors cu spatele? Ce faci dacă vrei să spui da, după ce ai spus nu? Îţi arunci masca în foc? Renunţi la ce ai fost ca să devii cine eşti?

E greu să recunosc că n-am avut răspunsuri, că n-am ştiut de prea multe ori ce-i bine şi ce-i rău, dar am avut prezumţia, mai presus de toate, că există îngropată undeva mai adânc decăt Groapa Marianelor un fir de speranţă către anume ceva ce-am crezut că mă va salva. Cândva, într-un timp şi spaţiu, motivul pentru care acceptam totul. O poartă spre altă lume în care nu vor exista oameni în definiţia actuală. Acolo unde nu voi cunoaşte frică, nici ură şi duşmănie, ci voi avea atâta fericire că nu voi şti ce să fac cu ea. Un soi de fericire diferit, nimic pământean, nimic palpabil.

Atunci, în acea zi voi şti ce caut acum, atunci când voi găsi înţelepciunea necesară pentru a-mi lua zborul.