Posts filed under ‘oameni’
În căutare de “x”
Am mai făcut un pas, azi, în Universul incertitudinii. Mi s-a mai pus o piatră pe inimă, am coborât scările şi nu înţeleg de ce; ei mi-au zis să urc, mereu mi-au spus asta, m-au învăţat să vreau mai mult şi nu ştiu dacă vreau mult sau vreau puţin şi nu ştiu cine îi de vină şi mai ales, nu ştiu ce voi face. Şi-am căutat fericire, am alergat către asta întotdeauna şi voi muri căutând acelaşi lucru. Am căutat fericire în ochi cu lacrimi şi chipuri de praf şi am găsit un ocean de ură. Am întâlnit oameni pe margini de ore, ce-au căzut în timp si-au uitat de ei. Au uitat să oprească timpul şi să plângă şi de fericire,când proprii lor copii au făcut primii paşi. Am cunoscut copii ce-au pierdut în întuneric ultima urmă de bunătate ce-a uitat să persiste în inima lor.
Şi-atunci am ştiut că e prea târziu, prea târziu să întoarcem timpul, mult prea târziu să sădim cu lacrimi vise. O realitate atât de adânc apăsătoare că nu am suportat-o, am refuzat să ştiu şi să continui să stau, am refuzat să nu pot să-mi pară rău. Dar ce faci dacă-ţi pare rău? Ce faci dacă afi adevărul după ce te-ai întors cu spatele? Ce faci dacă vrei să spui da, după ce ai spus nu? Îţi arunci masca în foc? Renunţi la ce ai fost ca să devii cine eşti?
E greu să recunosc că n-am avut răspunsuri, că n-am ştiut de prea multe ori ce-i bine şi ce-i rău, dar am avut prezumţia, mai presus de toate, că există îngropată undeva mai adânc decăt Groapa Marianelor un fir de speranţă către anume ceva ce-am crezut că mă va salva. Cândva, într-un timp şi spaţiu, motivul pentru care acceptam totul. O poartă spre altă lume în care nu vor exista oameni în definiţia actuală. Acolo unde nu voi cunoaşte frică, nici ură şi duşmănie, ci voi avea atâta fericire că nu voi şti ce să fac cu ea. Un soi de fericire diferit, nimic pământean, nimic palpabil.
Atunci, în acea zi voi şti ce caut acum, atunci când voi găsi înţelepciunea necesară pentru a-mi lua zborul.
Add comment septembrie 22, 2009
Legat de Deta
Se întâmplă unele chestii uneori şi simt nevoia să le scriu, nu neaparat aici, dar amân să o fac, iar atunci când îmi doresc, simt un gol, lipseşte ceva pentru că a trecut un anumit timp de la eveniment şi nu pot să scriu la fel. Aşa că am scris mult mai rar în ultimul timp. Pe de-o parte mă bucură asta, pe de alta nu.
M-a întrebat iar cineva şi anume tata ce îmi place mie să fac mult, aşa mult să-mi placă, să fiu în stare sa fac asta zilnic. Mie îmi place să mă uit la oameni, să îi văd cum evoluează, dar asta nu cred că-mi va aduce bani vreodată.
Aseară, de exemplu, mă uitam la o fată. Şi nu ştiu exact la ce mă uitam la ea, mă uitam ce frumoasă e probabil. Şi în timp ce mă uitam cum dansează cu prietenele ei, mi-am amintit cum era acum patru ani sau cinci, mi-am amintit de un fost prieten al ei care a murit şi mă gândesc cum a trecut peste asta, că daca mă pun în locul ei..nu ştiu ce aş fi făcut. Dar lucrurile evoluează şi asta e trist uneori, pentru că oamenii se uită şi uită evenimente ce-i făceau cândva fericiţi, iar asta e din punctul meu de vedere cel mai trist lucru.
Şi-am văzut un băiat ce-i fost prieten de-al unei prietene de-a mea din copilărie (complicat, nu?) care era de mână cu o altă fată şi-mi amintesc când plângea după prietena mea şi mă intreba ce să facă. Şi asta mi se pare trist. Oare oamenii nu-şi amintesc toate lucrurile astea?
Am văzut, tot aseară, o prietenă de-a mea din copilărie… şi asta mă întristează de fiecare dată când o văd, că nu mai zâmbeşte când mă vede, ci mă evită. Şi asta-i trist, tot îi trist.
Cum o să fie peste douăzeci de ani? Cum ar fi dacă aş pleca în America şi m-aş întoarce când cei din mediul meu vor avea patruzeci de ani? Oare aş vrea să mă mai întorc?
Add comment august 9, 2009
Blonda tot blondă-i
Deci trebuie să vă spun. Promit ca blogul meu să nu devină un altul gen pitipoanca.org, dar asta chiar trebuie s-o spun.
Veneam eu încetişor de la Timişoara cu maşina, şi pe podul de pe Şagului, cum e în reparaţii (timişorenii ştiu), partea dreaptă venind dinspre Deta către Timişoara şi partea stângă mergând către Deta, este blocată, iar pe mijlocul podului sunt câţiva bolţari care opresc circulaţia (la începutul podului fiind o grămadă de semne care interzic circularea pe partea stângă sau dreapta, depinde de unde veniţi.
Aşa, acum că v-am explicat cum îi cu podul, să vă zic şi care-i faza cu el. Era pe mijlocul podului, pe partea necirculabilă,o blondă..uaaaai. O blondă gravă. Adică grav de proastă. Avea un lănţoi uriaş de aur la gât,(pariu că avea mai mult de 5 kg) şi se dădea jos de pe un ATV şi ştiţi ce făcea? Se chinuia să mute cu tocurile ei un bolţar dinăla ce era pus acolo, logic, pentru a opri circulaţia. Toţi oamenii o claxonau de pe partea circulabilă dar blonda n-avea treabă, a mutat bolţarul, s-a urcat pe ATV şi a plecat.
Am râs. Şi am plâns, că n-am avut aparatul de fotografiat, De mâine-l iau, jur.
Add comment iunie 11, 2009
Holocaust
Nu mi-a plăcut niciodată istoria şi deşi nu m-am întrebat niciodată de ce, cred că acum ştiu care sunt motivele. Sora mea îmi spunea mereu că istoria e cea mai urâtă materie, aşa că până am ajuns eu la şcoală, aveam bine fixată ideea cum că n-o să-mi placă istoria aşa că s-a şi întâmplat.
Apoi, mai târziu, am avut o profesoară de istorie vreo doi ani de care mi-a fost frică tare şi care nu mă scotea din 8 (menţionez că nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a copia şi mai mult nu se prindea de mine), aşa că niciodată n-am ştiut ce-i cu Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman, ani, chestii dinastea.
Însă în a 8-a am avut un profesor bun, unul dintre profii mei preferaţi care, ghici, era de istorie. Însă istoria mea cu “dispreţuirea materiei” era mai mare decât istoria ce mi-o putea băga el în cap, aşa că nici atunci nu s-au prins prea multe deşi am mai învăţat câte ceva de la el.
Însă, am avut norocul sa dau de o profesoară, nu vreau să-i dau nume pentru că nu ştiu ce si cum mai iese, care m-a făcut să-mi placă anumite aspecte. Sau măcar să mă intereseze.
Unul dintre aspectele apreciate de mine, este Holocaustul. Dacă vă interesează, search pe google, eu o să las doar doua poze:
4 comentarii mai 24, 2009
fiţe
Ce sunt fiţele?
Nu întreb aiurea, vreau serios să aflu, pentru că din punctul meu de vedere, fiţele sunt “aere”, mai precis ceva de genul: “eu nu mă îmbrac decât cu haine de firmă”, “eu nu merg acolo că-i naşpa”, chestii de genul, înţelegeţi ce zic?
Bun şi-atunci am o altă întrebare: am auzit că aş fi fiţoasă, pentru că vin la şcoală cu maşina. Păi dacă v-aţi trezi dimineaţa morţi de somn, afară minus 15 grade şi mama v-ar spune: “vrei să te duc cu maşina?”, aţi spune nu?
Uite, facem altfel, deşi nu ştiu de ce mă agit, probabil din curiozitate. Deci dacă cineva îmi lasă comment, trebuie să-şi scrie numele şi adresa de mail. În loc de nume, scrieţi “X” şi la adresa de mail “fgt@yahoo.com” şi n-o să ştiu niciodată cine sunteţi.
Şi acum dacă cineva nu mă suportă, poate să-mi spună de ce. Anonim.
De curiozitate.
Promit să nu şterg niciun comment în cazul în care nu conţine înjurături.
1 comentariu mai 21, 2009
Gara
Simteam iz de un lucru ce-aş putea să-l numesc vechi. O imagine ce-mi amintea de un film,cu diferenţa că lipsa luminii ascundea detalii în lumea reală. Oameni cu saci în spate, bărbaţi cu mustăţi şi barbă mare, suspicioşi, femei în vârstă, drogate. M-am aşezat pe una din băncile aliniate perfect, însă mai puţin perfect întreţinute de oameni. Am observat mesajele transmise în doua limbi pe coşul de gunoi, pe trenuri, pe zid. Întunericul îmi apăsa tâmplele şi nu reuşeam să-mi găsesc astâmpărul.
În dreapta, trei băieţi râdeau zgomotos, sunete ce simţeam că mă înnebunesc, vroiam să plec. O voce ce anunţa sosirea trenului ce-l aşteptam, un frig ce mi-a intrat pe sina spinării şi teamă. Coşmar, de mă trezeam în minutul următor. Am simţit o privire aţintită asupra mea şi-am îndesat mai adânc mana încleştată pe telefon în buzunar, am îndepărtat o folie anexată pe banca ce stăteam şi m-am ridicat în picioare.
Începea să se aglomereze, căutam o faţă cunoscută, un om ce-mi putea diminua starea prin simplul fapt că i-aş fi putut recunoaşte zâmbetul din întuneric. Un zâmbet printre atâtea frustrări. O femeie printre atâţia bărbaţi.
Şi-am văzut-o,am simţit familiaritatea în necunoscut şi liniştea în nelinişte.
Oameni cu bagaje, tineri, studenţi. Oameni aşteptaţi de alţi oameni cu sufletul la gură, nelinişte, sentimente de nerăbdare ce pluteau în aer, puteai să înoţi în sentimente. Îmi produceau zâmbete familiile recompletate, membrii noi abia aşteptaţi, îmi produceau zâmbete pentru simplul fapt că ştiam că măcar alea câteva secunde, oamenii ăia erau cuprinşi de fericire. Le simţeam fericirea. Îmi venea să merg să îi felicit, pentru faptul că în secunda aia au gânduri de bine, au zâmbete pe faţă, măcar atunci, acolo.
Paradoxal, la ieşire, doi ochi albaştrii într-un cotlon întunecat, cu miros de urină şi aceleaşi sentimente de întuneric şi spaimă.
Ce caută ochii albaştrii în întuneric?
Add comment mai 6, 2009
Concluzii
Azi am şaptesprezece ani şi cinci luni. Vă spun câteva concluzii dupa anii ăştia? Bine.
1. Viaţa e o curvă, pe orice parte ai întoarce-o.
2. Oricât ţi-ai propune, n-o să existe prieten care sa nu te trădeze sau care să nu merite să-l înjuri cel puţin de şapte ori.
3. Oricâtă încredere ai avea în cineva, tot ţi-o distruge, orice oameni noi apar si de câte ori o să-ţi spui “ăsta-i altfel”, tot la concluzia că-i la fel o să ajungi.
4. În cazul puţin probabil în care o să atingi punctul maxim al fericirii, n-o să dureze mai mult de jumătate de oră şi nu se va mai repeta în următorii ani.
5. Nimic nu-i corect, oricât ţi-ai dori şi orice ai face pentru asta.
6. Nimeni nu merită să suferi dupa el/ea.
7. Atunci când o să ai cea mai mare nevoie, în cele mai multe cazuri toţi or să fie plecaţi.
8. Nu exista prieten adevărat care să fie adevărat e tot parcursul relaţiei.
9. Niciodată n-o să poţi ajunge la cele mai frumoase flori/fructe, pentru că mereu vor fi în vârful copacului.
Nu ştiu, acum am nervi, asta-i tot ce-mi vine. Dacă-mi amintesc ceva pe parcurs, revin.
Să aveţi o zi frumoasă, aşa cum nu pot să am eu de mult.
9 comentarii mai 6, 2009
My things
Cât mi-aş dori de tare să înving neînţelesul. Să-l ating, să-l iau în palme şi să-l sfărâm, să devină scrum. Să-i râd în nas şi să-i spun: te cunosc, eşti liber. Dar nu, neînţelesul e în tot ce mişcă şi există. E în mine şi în tine, cititorule de rând, prezent ca să ne întunece gândirea, să ne limiteze cunoaşterea, ca să ne sperie. Să ne sperie în aşa fel ca să ne gândim întruna la el. Asta vrea, aşa-i? Vrea să fie în centrul atenţiei.
Ştii cum îi când te uiţi la o luminiţă şi iţi mijesti ochii, începând să vezi în loc de luminiţă o pată, iar apoi o dungă? Se vede bine noaptea, în maşină de exemplu, când stai la semafor. Dacă eşti şofer, acordă-ţi trei secunde cât stai la roşu şi fă-ţi ochii mici uitându-te la semafor. Sau dacă eşti pasager, mai bine. E atât de frumos.
Eram în maşină. Noaptea, cineva o conducea. Şi mi-era somn, tare somn. De fapt ăsta era şi motivul pentru care nu eram la mine în pat să dorm la ora aia. Mi-era somn şi am acceptat să fac un drum doar pentru că dorm atât de bine în maşină. Probabil şi dacă mă zgâlţâie cineva, nu ştiu, n-am încercat. Cine să mă zgâlţâie? Şi cum aproape dormeam, am întredeschis puţin ochii, atât de puţin cât să văd luminile din oraş (Timişoara, dacă sunteţi în Deta slabe şanse la semafoare). Erau atât de multe dungi şi pete de culori. Şi am văzut altceva pentru câteva momente. Îmi imaginam un alt loc, o altă lume, un complet alt mediu. Vedeam dansuri de foc şi dungi verzi şi v-aş spune şi mai departe, dar am adormit.
Ideea e că poţi să modelezi totul după cum vrei tu, ideea e să vrei şi să crezi. Eu am văzut un palat îmbracat în lumini.. Tu oare ce-ai vedea?
1 comentariu aprilie 28, 2009
EMO
Ce-ar fi emo.
N-are rost, aşa-i? Să încep cu definiţii luate de pe wikipedia, informaţii istorice, când a apărut, etc. Nu, n-are rost, pentru că nu interesează pe nimeni, nici pe mine măcar.
Şi-atunci ce-ar fi “emo” din punctul meu de vedere. Am început să scriu articolul ăsta pentru că stăteam şi mă gândeam “sunt emo”.
Emo o fi un curent, pe care mai nou tinerii îl adoptă, dar eu cred că se exagerează. Cred că “emo” nu-i decât o stare pe care o are fiecare om, indiscutabil, într-un anumit moment din viaţă. Da cred că tinerii-s proşti puţin. Nu serios, nu vreau să jignesc pe nimeni, doar că se are tendinţa de a copia ce-i nou şi “pe trend”, orice ar fi şi oricum ar fi. Adică se machiază cu negru, îşi iau haine în carouri, sunt atraşi de sânge şi alte chestii care din punctul meu de vedere sunt doar simboluri care mă duc cu gândul la starea asta, simboluri exagerate pentru a evidenţia caracteristicile stării “emo”.
Adică eu sunt emo acum, de exemplu. Adică sunt tristă pentru că mi s-a întâmplat un lucru nefericit. Sunt tristă acum, poate mâine dimineaţă n-o să mai fiu (sigur), şi cu siguranţă n-o să apuc să-mi tai venele, în cel mai rău caz o să vărs câteva lacrimi şi o să-mi trag pătura în cap în timp ce o să încerc să adorm.
Dar nuuuu, tinerii nu văd aşa (spun tinerii, pentru că cei “emo”, majoritatea au maxim 16 ani), ei văd negru, clar, vreau sa fiu emo, mă colorez, îmi vopsesc şi fundul negru dacă e nevoie.
Nu-i aşa! Nu-i o tragedie să fii emo. Că nu eşti emo toată viaţa. Îi o tragedie dacă îţi pui poze pe hi5, myspace sau eu ştiu ce, cu poze pe care scrie: “viaţa mea nu are sens” şi să mergi pe principiul ăsta.
Eu sunt emo acum, de exemplu. Ce să fac..mâine o să mă îmbrac în verde poate, nu negru. Şi mai mult ca sigur n-o să mă surprindeţi cu vreo lamă la mine.
4 comentarii aprilie 28, 2009
Despre prietenie
Mi-am găsit despre ce să vorbesc, aşa-i? Prietenie. Despre prietenia dintre două persoane de acelaşi sex, că dacă vorbim despre altceva, ne băgăm la complicaţii şi cu siguranţă va avea cu totul alte caracteristici.
Eu am o părere despre prietenie, de fapt mai multe păreri. Păreri care nu s-au conturat aleatoriu ci din experienţe proprii, zeci de prietene care mai de care în toate felurile, deci am avut de unde să trag concluzii.
Cred că în ziua de astăzi, în condiţiile în care ai trecut de vârsta de 15 ani, sau mai bine zis în condiţiile în care ai trecut de perioada în care eşti copil, NU AI CUM să ai un prieten adevărat. Adică aş putea să spun că nu există prieteni adevăraţi. Prietenii sunt pentru altceva, pentru ieşit în oraş, pentru distracţii, eventual pentru a-i povesti una şi alta, ce problemă ai şi ce te-a amuzat azi şi săptămâna trecută. Mă gândesc acum că o să-mi săriţi în cap, nu toţi poate, dar o mare parte: “nu, că eu am prieteni adevăraţi”,”nu, că eu am trecut prin aia si aia şi am sigur prieteni”.
Mă bucur pentru voi, eu n-am. În şaptesprezece ani de zile, mi-am făcut o grămadă de cunoştinţe, “prieteni” cu timpul, chiar am crezut că-mi sunt prieteni şi în cele mai multe cazuri am făcut adevărate eforturi să păstrez o prietenie, dar cu stupoare am constatat că nu sunt Supergirl şi nu pot să fac totul de una singură. Şi mi-am dat seama că dacă ai un aşa numit prieten, adică o persoană cu care te întâlneşti cât de cât des, căreia îi povesteşti ce te necăjeşte şi ce te amuză, în momentul în care dacă acelei persoane i se va pune în faţă o posibilitate de a avansa sau a-şi face un bine cu condiţia să te calce în picioare, o va face. Şi o va face garantat, chiar dacă va încerca să ascundă lucrul ăsta faţă de tine, cu gândul că poate se va alege şi cu una şi cu cealaltă, tot o va face.
Habar n-am de ce. Poate că suntem toţi crescuţi în zilele noastre, în care suntem învăţaţi să facem totul pentru noi pentru că nimeni altcineva nu o va face (aşa-i?), sau poate pentru că pur şi simplu suntem nişte egoişti înnăscuţi, sau poate că în momentul în care-i facem rău unui prieten ne gândim că şi el ar face la fel şi-atunci: de ce nu ?
Există unele excepţii, atunci când prietenul pe care îl ai face parte din categoria “cei cu care am crescut”, adică te jucai cu găletuţa în nisip, adică te cunoaşte foarte bine, adică te iubeşte. Însă este valabil doar la băieţi. De ce? Păi pentru că la ei nu există “care-i mai tare” atâta timp cât au făcut totul împreună. Îi complicat, dar doar la ei o să vedeţi unele lucruri.
De exemplu, dacă unul dintre cei doi prieteni are o prietenă, iar celălalt o surprinde cu un alt băiat, garantat îi va spune prietenului său. Normal, nu? Ca de aia sunt şi prieteni. Însă la fete e altceva. Noi ştim că degeaba mergi şi-i spui prietenei tale că prietenul ei umblă cu altă fată, pentru că tot tu o să ai de suferit. În primul rând că ea nu se va putea abţine şi-i va spune lui şi în al doilea rând el întotdeauna o va convinge că nu este adevărat. Şi atunci de ce să faci un bine? Chestia asta implică automat faptul că nu eşti un prieten adevărat, atâta timp cât îi ascunzi un adevăr important.
Deci dacă ar vrea vreo fată să-mi fie prietenă, să nu se bazeze pe faptul că-i voi spune ceva de prietenul ei în caz că aflu. Pentru că oricum în capul meu se vor sparge toate oalele şi oricum nu se va schimba nimic.
Mai cred că aşa cum întâlneşti o singură persoană de sex opus care “simţi” că-ţi este predestinată, aşa intâlneşti un prieten (sau să-i spunem om căruia îi împărtăşeşti fragmente din viaţa ta), un om faţă de care o să simţi la un moment dat că este singurul faţă de care te poţi simţi tu, sau faţă de care nu ai jena pe care o ai în faţa cunoştinţelor cărora vrei să le laşi o impresie bună. Şi mai mult decât atât, o să simţi că oricât alt timp vei petrece cu un alt prieten şi orice ai împărţi şi prin ce ai trece cu altcineva, nu vei simţi iubirea de prietenie pe care o simţi faţă de persoana respectivă.
Din punctul ăsta, poţi fi un om norocos sau unul ghinionist. Se poate întâmpla ca prietenul ăsta al tău să simtă la fel faţă de tine şi să te respecte, astfel să ai un om căruia poţi să-i spui cu inima deschisă: eşti singurul meu prieten adevărat, ceea ce este cel mai bun lucru. Vorbesc despre o prietenie adevărată, adică asta implică faptul că şi persoana respectivă simte la fel faţă de tine, însă totuşi se poate întâmpla un lucru rău: ca prietenul tău să cunoască oameni, alţi oameni care ori influenţează negativ relaţia, ori o distrug complet. Sau, se poate întâmpla ca prietenul/a să se schimbe. Şi ăsta-i cel mai rău lucru.
Am avut o singură prietenă adevărată şi am inima împăcată, Dumnezeu mi-e martor că am făcut tot posibilul să fie bine. Însă cum spuneam, dragoste cu de-a sila nu se poate. Nici dacă dintr-o parte e 100% iar din cealaltă 0%.
Deci nu mai cred în prietenie.
8 comentarii aprilie 26, 2009
Păreri personale
Uite, în articolul ăsta, n-o să ţin cont de nicio formulă de începere a unui articol,n-o sa preiau expresii nici alte cele de la oamenii pe care ii citesc şi admir, sau poate ascult.
Vreau să vorbesc despre ce vreau eu, nu despre ce îi posibil să caute lumea pe internet. Şi vreau să scriu cum vreau eu, aşa, cu puncte de suspensie multe dacă aşa îmi doresc..
Şi acum, în articolul ăsta vreau să vorbesc despre bloguri. Dar nu orice bloguri şi nu blogurile despre care am mai vorbit. Sau nu neapărat bloguri, despre oamenii care scriu.
În blogroll la mine sunt oameni pe care îi cunosc, sau care-mi sunt prieteni, sau care scriu ceva ce îmi place să citesc. Însă admir unii oameni. Aceia care prin ceea ce scriu ei, mă inspiră să scriu. Nu să scriu exact despre ce scriu ei, nici să folosesc expresiile lor, doar că regăsesc anumite (am un lapsus :) )..cum îi zice?..anumite..(am căutat în dicţionar şi tot n-am găsit. Vedeţi? Scriu live) anumite afirmaţii să le spun aşa, deşi nu cuvântul ăsta îl căutam, afirmaţii care îmi par atât de deosebite că mă opresc puţin să mă gândesc la ele. Şi astea vin din suflet, din sensibilitate şi asta se simte. Şi asta îmi place.
Aşa, nu vreau să fac discriminări, dar nu am găsit bloguri scrise de băieţi care atunci când le citesc să mă inspire să scriu. Poate pentru ca n-am citit foarte multe bloguri scrise de băieţi, sau articole, însă la partea cu femeile, prima care mi-a plăcut foarte, dar foarte mult, a fost Mariana Fulger. Ma gândesc că mulţi dintre voi n-aţi auzit despre ea. Scrie poezii în mare parte. Am un articol în c are am scris numai despre ea aşa că mă gândesc că dacă există interesaţi, se va da un search pe google pentru mai multe informaţii.
Da. Este unul dintre oamenii pe care nu-i înţeleg cum naiba pot să scrie aşa, să gândească aşa.
În rest, mai sunt căteva fete care scriu binişor, dar nu laud aici :).
Apropo, it’s a free country, nu? Apăi atunci eu vă zic ceva: începe să mă enerveze Bad Pitzi. Nu pe site-ul pitzipoanca.org, ci pe blogul ei în care-şi lasă manifestările. Ştiu, dacă nu-mi place sa nu citesc, aşa-i? Da nu-i vorba despre asta. Îi vorba despre ce a făcut “celebritatea” din ea. Cât de importantă se crede.
Mă credeţi că o roade să se afişeze? Ar face-o acum dacă ar şti că nu i-ar da nimeni în cap.
1 comentariu aprilie 21, 2009
Poveşti
Uneori mă aşez undeva şi mă gândesc. Mă gândesc la cei ce dorm sub cerul liber, la aceia care nu au ce mânca, aceia care-şi spun non-stop: “ce-o să fac mâine?”
Şi-atunci încep să nu înţeleg. Nu înţeleg multe, atât de multe că mi-aş dori să întreb pe cineva. Dar să întreb pe cine? N-are nimeni timp de gândurile mele. Mă gândesc la faptul că cei ce trăiesc de pe-o zi pe alta, nu mai fac pretenţii la salut. Ei nu si-ar întoarce capul pe stradă dacă i-aş saluta. Nici n-ar comenta dacă tricoul meu roz nu s-ar asorta cu adidaşii verzi. Şi-aşa îmi dau seama că oamenii sunt împărţiti pe categorii, că oamenii gândesc diferit şi simt diferit.
Dar dacă eu merg astăzi la şcoală cu aceleaşi drepturi ca absolut fiecare copil de-aici, atunci de ce suntem diferiţi ? Suntem diferiţi din punctul de vedere al altor oameni, nu al divinităţii. Tot omul împarte totul în categorii, el triază şi alege, el face diferenţe. Dumnezeu nu face diferenţe, ne-a dat viaţa la fel de grea la toţi, ne-a împărţit avantaje şi dezavantaje în egală măsură. Dacă unuia i-a dat o situaţie materială bună, n-o să-l lase aşa, îi dă vreo boală pe care s-o tragă toată viaţa, vreun chin, vreo durere sau o grijă care să compenseze avantajul pe care-l are în faţa celorlalţi. Aşa cum altuia cu o situaţie materială precară, îi va oferi şansa să îşi creeze o carieră strălucită, sau îi va da un optimism ieşit din comun, ori vreun alt lucru care să-l ridice.
Dar astea sunt lucruri pe care oamenii nu le înţeleg. Sau nu vor să le înţeleagă. Şi transformă totul într-un meci de fotbal dificil. Stupid.
Stai la coadă la pâine. Bărbatul din faţa ta te calcă pe picior. Începi si înjuri, te răsteşti la el să fie mai atent. Tu ai griji, mâine ai de plătit factura pentru care n-ai strâns nici măcar jumătate din bani şi nu vezi de ce ai mai fii atent cu ceilalţi. Dar te-ai gândit vreo secundă că ieri a murit fiul celui care te-a călcat ? Poate grijile lui sunt mai mari decât ale tale. Poate omul de lângă tine are nevoie de un zâmbet pentru a merge mai departe. Poate omul de lângă tine zâmbeşte, dar mâine va muri călcat de maşină.
Ar putea fi o lume atât de bună..
21 comentarii aprilie 3, 2009
Cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore.
Ii 23:25. Mâine am şcoală, n-am somn şi mă gândeam ce să scriu în blogul ăsta. Nu ca n-aş avea ce să scriu, da-s idei multe mărunte şi nu ştiu să le dau formă. Hai că mă chinui.
Unul dintre lucrurile despre care mi-am dorit de ceva timp să scriu, e o chestie banală, pe care n-o ştie nimeni. Lumea iar a căutat cuvinte ciudate ca să ajungă la mine pe blog şi o chestie era: “cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore”. Mă, eu doresc să vă lămuresc, dacă tot ajungeţi aici cu întrebarea asta, să aflaţi şi altceva decât chestii despre mine. Păi îi simplu: nu-ţi dai seama. Tu îl/o vezi invisible continuu. Da-ţi dai seama dacă lumea-ţi zice că o vorbit aseară pe net cu el/ea şi la tine apărea offline. Sau dacă înainte intra zilnic şi dup-aia nu-l/o mai vezi deloc. Ori te-o pus pe invisible, ori ţi-o dat ignore, deci dă-l/o dracu, nu vrea să vorbească cu tine, nu-i clar?
Şi lumea mai caută chestii aiurea pe google. Habar nu aveţi câte căcaturi cauta lumea pe google.
5 comentarii martie 25, 2009
:))
Ştiţi, nu ştiu dacă ştiţi, wordpress ne oferă ceva. Nouă. Celor care scriem. Ne oferă “termenii motorului de căutare”. Adică ce cuvinte au căutat oamenii pe google de au ajuns la noi pe blog. La mine, în cazul meu.
Şi azi surpriză. Cineva a căutat ştiti ce? “Vuin Alexandru”.
Mă, simt miros de fată. Se arată?
2 comentarii martie 11, 2009
Totul doare.
Îi greu de înţeles cum unele lucruri se termină şi dispar din viaţa noastră ca şi când n-ar fi existat niciodată, iar atunci când e vorba de oameni, lucrurile stau şi mai prost.
Dar sunt lucruri normale probabil, de asta nu putem înţelege în totalitate semnificaţia cuvântului “infinit”, pentru că în viaţa noastră totul are un început şi un sfârşit.
Am stat toţi probabil lângă un prieten căruia i-a murit o persoană dragă şi cred că ştim cu toţii cât îi de greu să faci asta: nu ştii cum să reacţionezi, cum să-l iei, ce să-i spui..nu ştii dacă i-ar fi bine să-l iei în braţe sau să te prefaci că nu ştii nimic. Aşa că în cele mai multe cazuri, în afară de cuvintele caracteristice rămâi stângaci şi te uiţi în gol, gândindu-te cum te-ai simţi dacă ai fi în locul lor, ce-ai face, cât ai plânge.
Eu văd totul de sus. Dintr-un punct de vedere al timpului, un timp care naşte şi distruge tot. Şi îi trist când îţi dai seama cum mor toţi, pe rând, indiferent că au 70 sau 20 de ani. Şi rămâi şi te gândeşti cum o să fie atunci când o să ai tu 70 de ani şi rămâi singurul care mai trăieşte din cei născuţi in 1992.
3 comentarii martie 5, 2009
Despre nimic.
Pentru mine, problemele de structură sentimentală au reprezentat întotdeauna o situaţie de-i importanţă enormă. Şi-am considerat mereu că psihologia în viaţa omului contează la fel de mult cum ar conta lumina în viaţa sa. E un lucru ce ne clădeşte şi ne structurează, reprezentând esenţa noastră.
Ştiu şi am crezut tot timpul în etapele dezvoltării umane, dar n-am ştiut niciodată cum e înainte să ajung acolo, ceeace mi se pare absolut firesc, nu ? Sunt cam prin mijlocul uneia dintre etape şi acum, că mi-am găsit metodele de exprimare care mi se potrivesc cel mai bine, rămâne să le dezvolt cât mai frumos, aşa cât să mă ajute în tot. Aşa cât să-mi susţină proiectele şi conceptele într-un mod benefic.
Îi cam dificil să trăieşti. Sincer. Cu mâna pe inimă. Adică de supravieţuit reuşeşte oricine, de trăit mai greu. Ai lucruri multe de făcut, prea multe vise de îndeplinit şi lucruri de realizat. Ai oameni de înfruntat de care să nu-ţi pese, de care să reuşeşti să nu-ţi pese ca să nu-ti afecteze viaţa într-un mod negativ.
Inevitabil şi într-un mod prielnic, probabil, pe parcursul vieţii întâlneşti oameni care-ţi schimbă viaţa, care nu te lasă să te plictiseşti, care ajung să aibe o importanţă extraordinară în dezvoltare, acomodare şi cunoaştere, o importanţă atât de mare încât poate ajunge să te distrugă, chiar şi involuntar.
Acum..ce-i greu e să-ţi dai seama fiecare om ce rol are în viaţa ta, să-ţi dai seama în ce mod trebuie să le permiţi altora să te influenţeze, indiferent că negativ sau pozitiv. Îi greu să-ţi stabileşti limitele, percepţiile şi să conştientizezi care din drumuri este cel mai potrivit pentru tine.
E ca şi când Dumnezeu ne-ar da drumul într-un labirint, legaţi la ochi şi neştiind nimic, cerându-ne să ajungem la capăt, asta înseamnă să trăieşti. Unii mor, alţii renunţă, alţi se resemnează şi se aşază în fund, alegând să-şi trăiască viaţa aşa, acolo, chiar dacă sunt conştienţi că va fi una de căcat (scuzaţi-mi expresia).
Dar locul ăla, capătul labirintului şi finalul finalurilor nu este cel mai important, nu-i obiectivul după care alergăm, n-ar trebui să fie. Ar trebui să fie drumul, florile de pe drum, copacii, ar trebui să cunoaştem şi să înţelegem drumul ca să ajungem să înţelegem finalul. Toţi ajungem la sfârşit, toti murim, nu? Dar nu învăţăm toţi, nu apreciem toţi.
Ironic e când ajungi la o anumită vârstă când te uiţi înapoi la adolescenţi şi la copii şi ţi se pare că tot ce fac îi absurd, ţi s epare că ei nu ştiu, ei nu văd şi nu înţeleg, când de fapt tu eşti ăla care nu înţelege, ăla care a uitat.
Atunci ştii că ai trăit degeaba.
3 comentarii martie 4, 2009
Blogăreli
Există un adevăr: lumea caută ce-i nou, ce-i bun ca să citească. Eu trebuie să recunosc, site-ul pe care il frecventez cel mai des îi BadPitzi. Nu fac trimitere, că nu-i cazul. Şi când nu găsesc acolo ceva nou ca să citesc, mă pun şi caut la toată lumea pe bloguri chestii noi şi interesante, cu gândul că ei ar putea să scrie mai des. Bine, poate lumea în general nu se plictiseşte atât de tare ca să se puna zilnic să caute tot felul de chestii, eu o fac.
Şi trebuie să recunoaştem, blogosfera-i supraîncărcata de bloggeri, poate pentru că fiecare ar vrea să se afirme, da nu prea aş crede eu asta, ci mai degrabă că au văzut toţi că se poate câştiga din asta dacă ajungi la un anumit nivel, mult mai mult decât un salar normal sau, poate lumea-şi face blog ca să fie “pe trend”.
Cunosc multe bloguri începute şi lăsate după 2-3 articole. Şi nu condamn pe nimeni că a făcut asta, este normal, fiecare a încercat şi varianta asta, cu gândul că poate e o modalitate mult mai uşoară de afirmare, cu gândul că ar ieşi ceva.
Oameni ca zoso, visurât şi alţii, fac acum nişte bani din blogăreală de nu vă vine să credeţi. Îi simplu, afişează nişte bannere acolo ca să facă reclamă şi primesc bani pentru asta. Nu-i uşor, probabil stau toată ziua cu nasu-n monitor, încercând să afle toate noutăţile şi informaţiile pentru a oferi zilnic ceea ce vă spuneam eu mai sus că, de obicei, caut. Noutăţi, bârfe, ca să-mi umplu ziua şi să mai reduc din plictiseală. Dar nici noutăţile astea nu-s uşor de transformat în articole. Trebuie să le filtrezi, să le adaugi originalitate ca să aibe priză la public. La urma urmei, trebuie să fii făcut pentru asta.
La fel îi şi la televiziuni. Oamenii se înghesuie să aducă primii infomaţiile proaspete, informaţii noi, tocmai de aia s-a ajuns la emisiuni gen “Test de fidelitate” sau “Fata lu’ tata”, emisiuni trucate, cu actori care joacă un rol. Simplu, pentru audienţă. La urma urmei de ce le-ar păsa celor care au un post de televiziune ce anume difuzează dacă ceea ce rulează are priză la public? Păi nu contează, audienţele cresc şi banii intră-n cont.
Ăsta-i răspunsul. Ăsta-i adevărul. De asta s-a ajuns aici cu toti homosexualii, actriţele porno, vedetele care se freacă de bare ca să fie mediatizate. Asta caută lumea, asta se cere, asta primim.
8 comentarii martie 3, 2009
Boxing
În sfârşit am ceva noutăţi. Aţi văzut poza cu Rihanna? Rihanna în varianta actuală?
Uite:
Îl cheama Chris Brown, înţeleg, da dă-o-ncolo de treabă. Cum s-o bată aşa ?
5 comentarii februarie 22, 2009
Deta
Hai să vorbim despre Deta, ok ?
Foarte probabil spre aproape sigur, lucrurile care se întâmplă aici se întâmplă în majoritatea oraşelor, dacă nu peste tot, însa pe mine asta nu mă interesează, pentru că restul României nu a reprezentat niciodată un punct de plecare pentru mine. Deta însă reprezintă, pentru că aici m-am născut, în acelaşi spital în care ţi-e silă să păşeşti. Se plâng oamenii de Judeţean şi alte spitale din Timişoara, dar aici te duci însărcinată la spital şi ei te opereaza de apendicită. Ultima oară când am intrat în spital a fost prin clasa a şasea, când am căzut în barbă pe gheaţă şi mi s-a format un crater din care erupea sânge. Eram panicată atunci, aşa că nu mi-am dat seama foarte bine ce şi cum s-a întâmplat, ideea e că am fost cusută. Ghiciţi de cine? De un ginecolog. Dacă ar fi făcut-o cine trebuia, acum aveam o cicatrice minusculă imediat sub bărbie, aşa am doar o cicatrice.
Bun. Atunci pe lângă chestiile de genul ăsta, care lasă de dorit, pe lângă oamenii care sunt pe interese proprii, avem comunitatea în sine care lasă de dorit. Fetele se bat între ele, pe faţă, pe la spate, fiecare cum îi place, care-i mai frumoasă, care-i mai slăbuţă, care are ţâţe mai mari şi cea mai mare satisfacţie e atunci când sunt admirate, iar pentru aasta, ar fi în stare să facă aproape tot. Piţipongeala este, da, prezentă, însă a fost atât de larg mediatizată, discutată şi analizată, că se confundă cu îmbrăcatul elegant. Se confundă cu o mei şi una de chestii. Fiţele la fel, atât s-au vorbit despre ele că nu poţi să spui acum exact dacă x şi y au sau nu fiţe. Mai nou, dacă-i comentezi ceva cuiva, ai fiţe. Aşa că stai frate şi înghite toate porcăriile pe care ţi le face unu şi altul, că dacă nu, vei fi numită “Fiţoasă”.
Aha.. şi dacă nu saluti tot fiţe ai. Păi dacă ieri mă bârfeai pe la colţuri şi chicoteai cu una şi alta despre cum dau eu din crengi, cum (cenzurat) vrei să te salut? Marş şi vezi-ţi mai departe de drum. Că am ajuns şi aici, mai există un tip de oameni în Deta. Cei care întotdeauna îţi cer să-i ajuţi, iar dacă refuzi te fac prost. Adică ceva de genu:
x: Ceau y, ce mai faci, de când nu te-am văzut, dă să te pup, ce bine arăţi azi (când ieri nici nu te saluta) Mă duci până acasă cu maşina să-mi iau bani? că uite, ninge afară şi dacă ies mi se încreţeşte părul şi atunci mi l-am ars degeaba cu placa.. Pliz?
y: Nu pot, uite am băut şi o o bere şi mă prinde poliţia..
x: Ce prost eşti, dă-te-n plm.
Cam aşa. Şi data viitoare tot te linge în cur pentru 1 leu. De oamenii ăştia mi-e cel mai silă posibil. Nu zic, ţi greaţă şi ţie de una, n-o saluţi, o dai în..de unde o ieşit, ţi se rupe de ea, da nu devi lingău pentru o tură cu maşina. Da, îi plin de oameni dinăştia în Deta. Uite vă jur eu că vă zic în faţă NU TE DUC NICIUNDE, când iau carnetul, decât pe cei care m-au dus şi pe mine, în vremurile mele grele, pentru că ştiu, odată cu carnetul, o să am 1000 de prieteni. Marş de-acum.
Băieţii nu fac excepţii, nu. Şi la ei îi lupta aia pentru teritoriu (sincer cred că ne tragem din animale), care-i mai tare, care se îmbracă mai de firmă, care-i mai şmecher, care-i mai frezat. A apărut şi aici categoria cealaltă, cocalarii, acum dacă eşti prea-prea, eşti exagerat. Nu apăr o secundă cocalarii, nu. Faza e că nu ştii unde-i limita. Limita între penal şi cocalar. Unde-i, voi ştiţi ?
Unde-i limita între prietenie şi invidie, unde-i limita între a ajuta şi a profita?
Toate porcăriile astea sunt în Deta, se vorbeşte despre ele, toată lumea bârfeşte, toata lumea ştie totul despre unul şi despre altul, nimeni nu-i perfect şi cu cât eşti mai imperfect cu atât se bate mai tare joc de tine, dacă nu eşti pe trend eşti penal si eşti marginalizat, dacă nu nu înghiţi pe toată lume eşti fiţos, dacă înghiţi pe toată lumea eşti obligatoriu fals, dacă încerci să te înţelegi cu toată lumea eşti luat de prost şi oricum ai face, NU AI CUM să trăieşti liniştit. Punct.
Trăiesc în Deta şi de asta mă deranjează.
5 comentarii februarie 12, 2009
De ce au dispărut geniile.
E un om normal în societate, indiferent de sex (însă voi prefera în cazul de faţă un personaj de sex masculin), are grupul său de prieteni pe care îi respectă şi care sunt respectaţi la rândul lor de el. Dar când ajunge acasă, aprinde calculatorul şi scrie. Scrie despre ce vede în societate, despre ce simte, despre egalitatea în rândul oamenilor. La şcoală e premiant, cunoaşte la perfecţie engleza, franceza şi germana şi are la activ 256 de cărţi citite, cărţi care se încadrează în toate categoriile. Cultura generală foarte bine dezvoltată l-a ajutat întotdeauna, iar modul său de exprimare este pianul, la care cântă de la 5 ani. Posibilităţile materiale reduse şi experienţele mai puţin plăcute i-au dezvoltat sensibilitatea, care îi permite pătrunderea în lumea imaginaţiei.
Un băiat model, nu? Are însă un defect. Un defect mare: e inteligent. Şi fiind inteligent va reuşi mai greu, va dura mai mult până va ajunge un scriitor cunoscut (dacă va ajunge), pentru că nu exprimă prostie, lumea nu izbucneşte în râs când îl vede şi astfel nu este invitat zilnic, la Acces Direct.
Un alt băiat însă, s-a trezit într-o dimineaţă şi şi-a spus: de azi voi cânta, independent de faptul că e afon. A scos un căcat o piesă pe care a numit-o: “m-am căsătorit”, în care sunt prezente versurile: “m-am căsătorit cu un bărbat împlinit”, după care, logic, a fost invitat la Acces Direct, unde a afirmat că el nu este homosexual, în ciuda versurilor de mai sus. Aşa că peste noapte e vedetă, da, prin prostie, însă cui îi pasă? Presa promovează prostia, televiziunea este plină de oameni ca Fernando, Roxana, Sexy Brăileanca, Eleva Porno, Tarky, ş.a. , care ghiciţi cum au ajuns vedete? Ramona Columbeanu, noua modă în “lumea bună”, cu n operaţii estetice după care arată mai rău ca înainte, umblă cu ceasuri de mii de euro şi se laudă cu asta, când, acum 2 ani sugea pula prin tomberoane.
Şi ştiţi câţi elevi, studenţi şi nu numai există ca cel din primul model ? O grămadă. Unul ştie să citească, altul să scrie, altul să recite, altul sa cânte şi lista poate continua la nesfârşit. Exceptând cazurile rare, aţi auzit vorbindu-se despre ei? NU. Dacă vocea lor nu se aseamănă cu a Shakirei, rămân în umbră toată viaţa.
Iar ei, îl promovează pe Fernando.
7 comentarii ianuarie 19, 2009
Olimpiade pentru olimpici, nu ?
Hai să vă spun ceva.
Astăzi am fost la olimpiadă. Olimpiadă la limba si literatura română.
Şi nu că m-aş fi pregătit eu foarte tare, nu că aş fi învăţat foarte mult, dar să zicem că mi-am făcut un obicei să merg la chestii dinastea când apuc. Buuun. Am ajuns frumuşel la Colegiu (acelaşi loc ca-n fiecare an) şi când să intru surpriză: Roza (ceaaaaaau). Da, asta a fost partea care m-a bucurat însă n-a durat prea mult fericirea că în două minute stăteam ca omul ăla care vede un om cu faţă de porc: stuperfiat(ăăăăăăă). Adică, mai pe scurt, nu eram pe listă. Adică, pe nicio listă.
Mă bucuram pe de-o parte (partea mai mare), că puteam să mă urc în maşină să sforăi până acasă şi sincer mai cât nu trăgeam de maică-mea să plecăm. Da nu..am mers să căutăm şi la săli, nu? Şi nu eram nici pe foile afişate pe săli. De ce să fiu, eram de la Deta, nu eram din Timişoara, nu? Nu eram de la Colegiu ca să fiu respectată.Ok, nu fac afirmaţii pentru că nu ştiu cine-i de vină pentru harababura asta. Ne-o trimis (me & my mother) la cancelarie, unde erau “greii” şi m-o luat una şi-mi zice: tu eşti fata de la Deta? Aham.. Hai cu mine.
Şi m-o trântit într-o sală unde spre surprinderea mea mai erau 3 colegi de-ai mei (de la Deta). S-au tărăboit ei pe-acolo, ba nu putem să rămânem, ba că rămânem, tooot aşa. Am rămas dacă vă întrebaţi, am scris dacă vă întrebaţi, dar nu pot să vă spun sincer dacă lucrările noastre vor fi luate in calcul sau nu.
Bine, poate cei de la Deta au fost de vină (destul de probabil), însă care a fost vina noastră? hă? La un moment dat, unul dintre colegii mei a făcut o glumă, moment în care inspectoarea a spus: vezi că imediat ii autobuz către Deta. Sunteţi cam glumeţi voi de dimineaţă, după ce că aţi intrat cum aţi intrat, mai faceţi şi glume.
Heloooooo!!! Ce vină am eu? Îmi venea tare de tot să fac ceva, atât de tare că a trebuit să mă ţin de scaun ca să nu fac nimic. Nu-mi venea la baie (nu atunci), da îmi venea să îmi iau lucrurile şi să plec de-acolo, după ce-o înjuram puţin. Adică nu avem toţi drepturi egale? Nu toţi suntem elevi? A mea-i a 20-a olimpiadă, na! Şi ce, dacă nu-s de la Colegiu îs mai proastă decât alea sau cum?
Mă rog, a trecut..Cum zicea profu’ de muzică (după ce ne-a promis că ne dă la toţi 10, a dat doar la câţiva), nimic nu-i corect în viaţa. Atunci de ce să reducem cazurile, nu?
4 comentarii ianuarie 10, 2009
Elodia
Ai de mine ce aproape eram să cer de la bibliotecă “Secretul Elodiei” în loc de “Enigma Otiliei”.
Cum? Elodia mamă, fă ceva, da rezolvă cu episoadele de pe OTV.
1 comentariu noiembrie 24, 2008
Ce mai îi cu ce şi care mai cum ?
Ce mai îi prin România ? Cine ce mai face, ce învârteli, o care nouă Elodie apare la orizont, cine se mai bate si mai ales cu cine.
Cam astea-s întrebările pe care şi le pun majoritatea românilor. Nu-mi permit să mă iau de oameni pe plan internaţional, nu ştiu “care-i schema” pe-afară.. Hmm, vorbeam de România, mai precis, ca să filtrăm din populaţie, Deta. The “big”, old city.
Ce aude Bianca într-o zi normală ? Păi multe, măi. Azi am auzit de exemplu caaaaaam din trei părţi despre o presupusă bătaie. Măi şi cine? da de ce? pe bune mă? da cum ? da când? da etc, da etc..
Da, pe oamenii mei ce-i consider vecini, că-i mic oraşul, nu-i interesează ceva mai mult decât asta. Şi nu-i condamn, no! Şi eu sunt la fel, numai că eu îmi dau seama (de obicei nu pun eu întrebările că nu ajung la rând), după ce am aflat răspunsurile, că nu-mi pasă care cu cine şi de ce. Vreau să ştiu, dup-aia-mi dau seama că am aflat degeaba. Dar vreau sa ştiu, nu ? Păi da cum ?
Şi oamenii mei (din jurul meu), mai sunt cumva: care-i cel mai tare frate ? Care dă mai tare din fund la discotecă, care are chestiile alea gri ce poartă fetele deasupra adidaşilor ( ? ) prima, cine inaugurează moda “emotivilor”, care are ratingul cel mai tare în orice domeniu poate să vă fugă mintea, and so on. Şi da, toate astea-s normale, adică normalul privit din punctul de vedere al “turmei”, aşa-numita societate, care-i obişnuită să analizeze totul şi absolutamente orice din toate punctele de vedere si din toate colţurile posibile. Haa, aia are bluză decoltată, ii o curvă. Haa, ăla ieri a fost cu alta. Ăla-i cu aia bă? Bă da cum ba? Pe bune bă?
Vă zic eu, pe bune, aşa am ajuns. Şi-mi plec capul, i’m guilty, dar măcar recunosc asta.
1 comentariu noiembrie 24, 2008
Scriu.
Citisem eu ceva de bloguri aşa în general. Şi nu ştiu eu să vă spun pe unde, da am citit pe google, de faptul că toată lumea are blog, că toţi sunt critici, că fiecare zice: asta nu-mi place, aialaltă nu-mi place. Şi cică n-ar fi normal.
Da de ce să nu fie normal mă? Io-s de vină că wordpress, weblog, blogspot şi altele oferă domenii gratis? Chiar cu spaţiu limitat. Păi nu-s io de vină. Şi dacă nu-s io de vină şi eu am ceva de spus, să nu spun? Spun. Aşa cum spune toată lumea, aşa cum s-a obişnuit să spună toată lumea. Îi democraţie. Lasă să fie supraîncărcată blogosfera. Ce-are? Fiecare se plânge de ce-l doare, nu? Mie nu-mi convine că vânzătoarea nu m-o servit, la ălalalt nu-i convine că îi criză financiară şi aşa scriem toţi. Şi? Ce-i aşa grav?
Asta m-o durut pe mine în ziua de azi, să scriu de ăla care o scris ce-o scris. Mâine poate mă doare de altceva. Şi scriu. Că-mi place.
Si mă mai doare ceva, nu găsesc un photoshop bun de 3 luni.
Add comment martie 9, 2009