“Locuiesc vis-a-vis. Te văd în fiecare dimineaţă gol, cu ferestrele larg-deschise. Nu mă arăt, căci asta te-ar face să zâmbeşti. Te studiez. Număr femeile pe care le porţi seara şi le încercuiesc pe cele care şi-au câştigat dreptul să deschidă fereastra dimineaţa. Îţi ştiu chipul speriat când eşti singur şi te-am văzut de atâtea ori plângând după ce ai umilit o femeie care tocmai a plecat.

Ţi-am văut toate măştile, căci într-o zi ai lăsat ferestrele deschise şi la pod. Trebuie să urci în fiecare zi treptele acelea singur ca să îţi alegi cine vrei să fii. Cred că doar în trei zile din ultimul an ai trăit făra nicio mască. Şi atunci îţi veneamereu  în vizită aceeaşi femeie. Dar atunci închideai ferestrele, toate. Şi tregeai perdelele, toate. Şi plecau, toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi ştiut atât de bine. Atât de rău de fapt. Nu iubi. Aşteaptă să vin să-ţi fac curăţenie.” – Mihaela Rădulescu

Ideal.

Am promis că o fac pentru ultima dată, ştiu că nu e bine, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am promis să las Universul să facă parte din mine, să fiu una cu el ca sa devin tare ca o stâncă, împotriva tuturor. Am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt.

Toţi oamenii îşi doresc să aibe puteri speciale, nu neapărat de ordinul fantasticului, doar speciale. Eu le am, dar ce să fac cu ele? Nu ştiu ce să fac. Ştiu în adâncul sufletului că ar trebui să profit, dar oare ASTA mi-ar aduce fericirea?

Eu văd totul ce nu-i bine, să ştiţi, nu îmi scapă, doar mă fac că nu văd. Ştiu foarte bine când trebuie să mă opresc şi când să continui, mereu îmi dau seama, doar că nu o fac. De ce? Nu stiu. Ştiu că trebuie să o iau de la capăt, de multe ori. Trebuie să mă arunc în gol, cu ochii închişi şi fără nicio ezitare, trebuie mai întâi să cad ca să pot să mă ridic. E ca şi cum atunci când îţi închizi fermoarul, prinzi o fâşie de material în el şi nu mai poţi să continui. Tragi de el să se închidă până sus, dar nu merge. Singura soluţie e să dai înapoi fermoarul, să înlături bucata de material şi să încerci din nou să îl închizi. Garantez că va merge. Există, desigur, şanse ca aceeaşi fâşie de material să-ţi pună din nou piedici, sau la fel să fie o alta, poate pe o porţiune a fermoarului de mai sus, doar că trebuie să ştii când să dai înapoi, cu siguranţa va putea să meargă din nou înainte.

Ăsta-i idelul meu, înţelegeţi? Ăsta-i idealul meu suprem, să am într-o zi curajul să iau decizii radicale, în toate sensurile, să am curajul să mă uit în ochii oamenilor şi să le spun: nu îmi placi. Să-mi iau catrafusele şi să mă car într-un alt oraş, nu ca să fug, ci ca să schimb. Să am curajul să spun în special nu, fără ruşine, fără frică de eşec şi de urmări. Îmi doresc să-mi pun viaţa pe primul plan,ca să nu mai uit vreodată cine sunt.

…să aibe puteri speciale. Cei care le au, îşi doresc să fie normali.

Sa revii la aceleasi vechi obiceiuri care te-au facut sa suferi si din care in trecut ai invatat ceva.

N-am scris de mult in blog, imi pare rau sa spun, dar de unde scriu iar n-am parte de diacritice.

Nu-mi fac rau pauzele, se intampla pur si simplu sa treaca o perioada in care sa nu simt nevoia sa scriu. Se intampla, ca multe altele.

Ma gandesc ca vine iarasi frigul,in acelasi context, cu aceleasi nevoi. Nu-mi place, desi imi amintesc de vremea cand ma ingrozea caldura infernala. Nu imi place, dar ma voi acomoda.

Nu stiu ce se intampla cu mine in ultimul timp si daca ar fi vorba doar de o astenie ar fi destul de grav, pentru ca nu mai stiu ce simt. Si nu mai stiu ce sa fac. Si nu mai stiu de ce si cum.

Nu stiu in cine sa am incredere, de cine sa-mi permit sa ma atasez, nu stiu unde si cum voi fi peste o luna, o saptamana, o zi. Nici macar u mai stiu ce-mi place, daca-mi plac aceleasi lucruri sau altele noi.

Haos.

Azi am dat primul căţeluş, nu pot spune ce simt :(

Dar am încredere că-i pe mâini bune .

La mulţi ani puiule…

Mi-as dori uneori să mă joc cu cuvintele. Mi-aş dori uneori să spun:stop, ia-o de la capăt. Mi-aş dori uneori să apuc de mine si să dau de pământ.

Şi mi-aş dori uneori să trec de graniţe. Nu visez, nu vreau să plec, nici să-mi înşir dorinţe, vreau să fie altfel. Atât.

Pregătesc un plan diabolic. Singurul lucru trist e că n-o să pot să-l pun în aplicare decât peste doi ani. Da să nu uitaţi de articolul ăsta.

Atunci, substanţele de toate naturile din corpul meu au început s-o ia razna, chimia şi-a făcut datoria, Universul a mai unit un Ying cu Yang, un A cu Z, un început cu un sfârşit. Noi am plonjat în Univers şi-am aşezat planetele la locul lor cu un joc de Scrabble, în care ne aşezam sufletele în nenumărate înşiruite cuvinte, ce se contopeau într-o armonie de nedescris.

În 5 februarie 2008 am luat cea mai bună decizie din viaţa mea. Am ales să fiu fericită, am ales să las în urmă tot ce-mi umbrea fericirea şi ţi-am aşezat în genunchi un lucru: pe mine. Am fost un lucru, m-ai făcut om.

Iar acum, a trecut UN AN. Exact un an de când îţi trimit cel puţin 50 de sms-uri pe zi.

Îndrăznesc, şi ne zic la amândoi  ”La mulţi ani!”.

Te-am iubit de dinainte să te fi cunoscut.

Cum ar fi dacă oamenii nu te(m)-ar dezamăgi ?

Vouă vi-i milă de oameni când îi vedeţi dormind pur şi simplu? În paturi, nu zic..

Nu ştiu, da pe mine mama când mă vede dormind zice: uite, o adormit sărăcuţa.. nu mă prea vede dormind (ziua), dar când mă prinde o apucă mila. Şi simt de cele mai multe ori cum mă acoperă, să nu răcesc la rechini.

Cam atât cu mila, cu mama, cu mine.. ce să vă mai zic? Azi îi ziua lui Emin. Adică ar fi dacă ar mai trăi..

Cam atât ca şi concluzie pe ziua de azi.

I’m walking down the street with my Nikes on.. ah..yeah :)

Ok. N-a început şcoala dar iete că scriu. Azi îi 4  (mă rog, ce-a mai rămas din el), mâine-i 5 şi 11 luni de când noi
ne împărţim vieţile, iar poimâine 6 şi ziua mea (17, daca vă întrebaţi) dar nu ăsta-i motivul pentru care scriu acuma,deloc. Bine, adevărul e că nu ştiu de ce scriu, dar ştiu ceva, ceva ce mi-am dat eu seama astăzi. Şi anume: eu scriu în blog când mă simt singură, când sunt singură şi cam atât. Şi asta-i naşpa. Tare.

Da ce să-i faci? Revenind la concluzii de vacanţă, n-am simţit Crăciunul. Da deloc frate..până şi mirosul de brad s-a simtit vag undeva într-un colţ de cameră, împodobit mult prea târziu. Şi ce-i mai rău şi mai rău e că n-am primit colindători. Adică au venit vreo 3 copii cănd eu îmi desfăceam părul şi Alina se machia, dar de văzut nu i-am văzut.

Revelionul tot aşa: a trecut aproape fără să-mi dau seama. Ca mai nou, mai mult de două steluţe pe cer n-am văzut (urât luând în considerare că anii trecuţi, mulţi trecuţi, the fireworks durau vreo 30 de minute, zburând din toate părţile şi înspre toate părţile. ‘Mi-aduc aminte că mă suiam cât de mult puteam pe scări,mansarde, ce-apucam. De fapt îi un loc sus de tot acolo, unde şi azi mă mai urc (vara de obicei), sa ma uit la apus. Şi eram atât de minunata de toate luminile alea ce se aprindeau. Anu ăsta zâlci. Nimic. Anu trecut la fel, acu’ doi ani la fel, acu’ 3 nu mai ştiu.

Şi aşa s-a dus şi revelionul. Dacă ar fi să asemăn, aş putea asemăna cu una dintre sâmbetele cănd mă distram la discotecă (nu mai ştiu cu cine şi cum, mai nou sunt “in love” la disco şi uit de distracţii,DA, de aceeaşi persoană). Doar că acum am fost şi distrabilă (no-alcool) şi “in love”.. Totul până la un punct da mă rog. Ştim NOI, nu pui?

Şi s-a dus în piept şi vacanţa asta şi acuşa-i vară şi tot aşa.

Cum să am 17 ani?

EEh, vreţi impresii de revelion? Watch it:

La mulţi ani! Revin când începe şcoala ;)

Am scris cam rar în ultimul timp pe blog, nu pentru că nu aş fi avut ce să scriu ci pentru că mi-am dat seama că sunt unele lucruri mult mai importante.
Şi nici acum nu am mare tragere de inimă să scriu prea multe, dar vreau să public o poză pe care din păcate nu pot s-o modific ca să se vadă mai clar, adică aş dori s-o decupez doar, însă unde mă aflu nu am Photoshop, aşa că o s-o public exact aşa cum e. Sunt mândră de ea. Sincer.

‘Înţelege. N-a fost niciodată vorba de o durere fizică, totul se învârte în jurul tău, în jurul a ce gândeşti şi mai important de atât, ce-ţi impui să gândeşti.’
Îmi imaginez noaptea. Noaptea şi Timişoara, acolo vom ajunge.
Păşeşti pe dălţile dispuse diform şi mă ţii de mână. În toată grandoarea întunericului, tu faci lumină. Nu există altcineva, exista doar căldura ce mi-o emană mâna ta când o ţine pe a mea. Şi zâmbetul tău. Acela..
Ştiu că mă uit la tine şi-mi creşte pulsul, pentru că ştiu că din imensitatea de oameni ce perindă în juru-mi, eşti acela ce ar prefera să stea retras într-un colt al încăperii şi să mă privească toată seara în loc să se plimbe în faţa mea.
De aceea am ajuns aici. Pentru că eu cunosc lucrurile astea. Pentru că eu ştiu că doar dacă te privesc, înţelegi ce altora ar trebui să le explic.
Pentru ceilalţi, un om simplu ce păşeşte pe acest pământ. Pentru mine, un om ce-mi păşeşte pe inimă.

..te voi iubi mereu..

Nothing’s fair..

Unii au nevoie să citească regulamentul.

Lumile mi se întorc pe dos, regăsesc în mine frustrări la care am decis de mult să renunţ şi asta îmi aduce aminte de o lecţie la engleză, unde scria ceva de genul: oamenii ocupaţi sunt oameni fericiţi. Pprobabil de asta stau si mă gândesc la tâmpenii, pentru ca mă plictisesc. Îi cam 7 seara, Alex ii la meci şi n-am cu cine să vorbesc, asa că am optat pentru ultima soluţie, expunerea publică a sufletului. Ei, trebuie cumva să ma descarc, nu ? Oricum n-o sa ştiţi despre ce vorbesc, asa că-i tot una.

Nu ştiu despre voi, dar eu am fost crescută bine, spun eu. Adică am avut ambii părinti alături de mine care au făcut si ei ce-au putut de fiecare dată, am crescut paşnic si civilizat. Nu pot să spun neapărat că mi se cerea perfecţiunea, pe care oricum n-am atins-o niciodată, dar faptul că totul era în regulă cu familia şi oamenii din jurul meu, mă determina şi îmi impunea într-un mod indirect să încerc să fiu perfectă. Şi asta nu-i bine.

Nu-i bine pentru ca am crescut cu nişte idealuri dezvoltându-mi-se în cap, niste idealuri cu care am trăit toată viaţa şi care acum văd că nu se împlinesc si nu au cum să se împlinească şi astea-mi aduc frustrări. Un exemplu: eram genul de fată care nu înjura, fată care la 18 ani ar fi dat de carnet, fată care ar fi continuat liceul în Timişoara, fată care îi atentă cum se imbracă de fiecare dată când iese pe stradă, fată care nu bea şi nu fumează. Ultimele două nici nu le fac, dar restul da. Mă deranjează pe mine cumva faptul că nu fac lucrurile aşa cum le-am construit de dinainte în minte. Parcă văd că primul meu copil o sa fie un băiat, când (nu ştiu de ce) mi-am imaginat întotdeauna că o să fie fată.

Chestii de genul ăsta mi se plimbă în seara de sâmbătă prin cap. Chestii enervante şi deranjante.

Distractie plăcută la disco, eu n-o mai fac de 2 ani.

Da. Astăzi e o zi urâtă şi o urăsc mai tare că nu trece odată. A fost anunţată din timp, dar tot urâtă îi.

Azi am fost după bilete. M-a surprins taică-miu când l-am văzut timid în faţa “tinerelor domnişoare vânzătoare de bilete”, aşa că am luat iniţiativa.  Am luat multe iniţiative azi şi o sa fiu nevoită să mai iau în zilele următoare,  dar am de ales ?

Eu am mers să plătesc parcarea, eu am cumpărat biletele, eu am mers să schimb banii, eu am cumpărat mâncare, eu am pus mâncarea în frigider, eu o să trebuiască să fac mâncare zilele următoare, eu o să fac valizele la amândoi ( parcă văd ), eu o să fac curăţenie şi tot eu o să fiu aia care o să facă rost de un taxi în Braşov, îhî. NOT USED TO IT !!!

Măcar tu, minunea din viaţa mea o să fii alături de mine. Ştiu. Până duminică, când începe adevăratul calvar.

De ce te iubesc aşa de tare ?

LEHÁMITE s. v. aversiune, dezgust, greaţă, îngreţoşare, oroare, plictiseală, repulsie, scârbă, silă, urât.

Lehamite. Ăsta-i cuvântul potrivit pentru ce-mi provoacă anumite persoane. Toate “wannabe”-urile cu 1000 de poze pe site-uri in toate poziţiile posibile, toate “fetele” (ca să nu le dau altă denumire) care se uită prin discoteci la băieţii cu prietenă şi DA, mă refer şi la prietenul meu. Alea care le zâmbesc crezând că sunt foarte interesante, dar fără să aibe idee că ei se întorc la prietena lor si ii spun: “uite la proasta aia ce se uită la mine”. Şi v-aţi mai făcut un duşman.. Pentru ce ?

Ce îi în capul ăla buclucat ? Voi chiar aveti impresia că un băiat cu cap pe umeri îşi va lăsa prietena de câţiva ani ca să se lingă o seară cu voi, “astea”? Well wrong. Şi ştiţi unde se ajunge ? În cazul în care prietena respectivului băiat are un temperament coleric, vă veţi trezi că se ia de voi. Ups. Oare de ce ?

Păi pentru că nu sunteţi interesante dacă vă faceţi zilnic poze, nici dacă sunteţi dezbrăcate prin ele.

Dar mă rog, poate când o să daţi de un băiat la care o să ţineţi, ca să nu pomenesc cuvântul “iubire”, mai mult de două săptămâni, poate o să vă daţi seama măcar că NU SE FACE să salivezi la prietenul alteia.

:) Cum se zice: get a life, get your place, get your own boyfriend.

Cu mică dedicaţie.

Mi-am dat seama de ceva. Că..

Dragostea ii altfel.

Dragostea nu are limite.

Dragostea nu are facultate.

Dragostea nu stie unde să se oprească.

Dragostea nu alege.

Dragostea nu se vorbeşte, că dacă încerci s-o explici, îi reduci din intensitate.

Dragostea visează.

Dragostea nu înţelege dacă vrei să-i spui “STOP”, ci trebuie să te ajuţi de psihic.

Dragostea nu are vârstă.

Dragostea nu se bea, nu se termină, nu se mănâncă, şi cică: “O iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti nu reprezintă nimic”.

Mai bine n-aveam televizor, decât să am şi să nu pot să mă uit. Peste tot Boom, niciunde GSP TV.
Hai Rapid, mai 45 de minute.

M-ai îmbolnăvit tot tu, care mă îmbolnăveşti si cu alte boli gen iubire, dor .. cu o melodie. Şi nu pot să mă abţin şi o fac publică.

Da, vorbim româneşte (romaneshte). Şi astăzi, adică ieri, de fapt, am dat peste o campanie de care mai auzisem eu, ” NOI VORBIM ROMÂNEŞTE ROMANESHTE“. Nu voi face foarte mare reclamă şi asta nu pentru că nu obţin nimic din asta ( nu am nevoie ), ci pentru că nu vreau să insist decât asupra unei imagini, asupra aceei imagini care mi-a atras atenţia.

Mă rog, nu voi insista foarte mult, important e că am făcut rost în sfarşit de diacritice şi pot să scriu aşa cum îmi place, mult mai lizibil, evitând grămezi de neînţelegeri. Iar asta spun, în special, privind blogul meu.

De acum, voi avea un blog “diacritizat” sau cum i-o spune. Şi m-ar bucura dacă asta ar avea o influenţă, chiar cea mai mică, asupra celor care-l citesc.

Hm.. azi ma simt mai bine decat de obicei, deci, cand mi s-a intamplat unul din lucrurile care mi se intampla zilnic, sau, ma rog, o data la vreo doua zile, am reactionat altfel, am vrut sa mai storc ceva. Si na, hai sa va spun.

Deci un ID necunoscut mie, a dat un mass, iar eu, ca de obicei, am intrebat cine ii. Tin sa va spun de dinainte ca in 99 % din cazuri, la ID-urile noi le dau ignore dupa ce intreb respectivii proprietari ai ID-urilor si imi raspund chestiuni de genul : “un baiat”, “Adi”, “X-men” si ca au facut rost de ID-ul meu din schimb de liste, imi dau seama ca nu am ce sa vorbesc cu ei si urmeaza inevitabilul, un ignore (poate asta-i motivul pentru care am in lista de ignore peste 200 de ID-uri.)

Dar astazi nu am dat asa de repede ignore, am vrut sa vad ce are de spus nenea. Si urmeaza:

Bianca: cine esti ?
l_o_a_l_e_e_e !!: un baiat
Bianca: si ?
Bianca: de unde ai id-u ?
l_o_a_l_e_e_e !!: nu stiu
Bianca: ma bucur
l_o_a_l_e_e_e !!: si eu
Bianca: na bine..atunci daca nu stii, inseamna ca nu avem ce sa vorbim, asa-i?
Bianca: si daca nu avem ce sa vorbim, atunci o sa-ti dau ignore, ca daca nu-ti dau ignore, o sa incepi sa ma injuri, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: ma crezi un independent
l_o_a_l_e_e_e !!: ce motiv am sa te injur
Bianca: nu te cred nicium nu te cunosc
Bianca: pai ca iti spun ca o sa-ti dau ignore
Bianca: majoritatea dupa ce spun asta, imi zic: mars
l_o_a_l_e_e_e !!: si daca mi dai
l_o_a_l_e_e_e !!: unte ca nu sunt ca altii
Bianca: mda.
l_o_a_l_e_e_e !!: iar daca mi dai ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: nu mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: deci cum ramane
l_o_a_l_e_e_e !!: imi dai ignor, sau mai vb
Bianca: deci ramane asa:
Bianca: ce vrei sa obtii de la mine ?
Bianca: sau stai..zi-mi de unde esti
l_o_a_l_e_e_e !!: sunt din buc
Bianca: na..deci daca esti din Bucuresti iti dai seama ca nu-s sanse sa ajungi sa ma futi, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: pai am id ul tau de la un schimb de lista cu un prieten Cristi
Bianca: adica is da mici
Bianca: hai ca stiu, vboi baietii asta cautati pe net.
l_o_a_l_e_e_e !!: ce glumeata esti
Bianca: deci nu vreau sa ma fut cu tine, nu vreau nici sa o lungesc cu vorba pentru ca maplictisesc chestiile astea
l_o_a_l_e_e_e !!: pai daca am intrat cu tine in vb, asta inseaman ca vreu sa te fut
Bianca: si mai am si prieten, unul pe care-l iubesc
Bianca: deci
Bianca: in concluzie
l_o_a_l_e_e_e !!: ca prieteni nu putem vb
Bianca: ce putem sa facem noi doi si de ce nu ti-as da ignore ?
l_o_a_l_e_e_e !!: pai atunci da mi ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: si terminam cu toata discutzia
l_o_a_l_e_e_e !!: daca ai prieten, nu putem vb
Bianca: )))))
Bianca: deci te contrazici
Bianca: imi zici prima oara ca vrei sa vorbim ca prieteni
Bianca: dar daca am prieten, brusc nu mai putem sa vorbim
l_o_a_l_e_e_e !!: ba da
l_o_a_l_e_e_e !!: am zis eu ca nu mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: u mi ai zis ca ai preten si pe care l iubesti
l_o_a_l_e_e_e !!: pe mine nu ma deranjueaza
l_o_a_l_e_e_e !!: ca nu te cunosc
Bianca: deci tot la concluzia mea ai ajuns, vrei sa vorbim, vrei sa-ti trimit poze cu mine, vrei ori sa vin eu la Bucuresti ori cand ajungi tu la Timisoara sa ne vedem, vrei sa ma futi si done
Bianca: deci
l_o_a_l_e_e_e !!: e si normal sa ai prieten
Bianca: eu am dreptate.
Bianca: de ce-i normal?
Bianca: poate am 11 ani si-s mica si urata si n-am
l_o_a_l_e_e_e !!: deci
l_o_a_l_e_e_e !!: nu vrei sa mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: da mi ignore
Bianca: mai
Bianca: eu as vrea
l_o_a_l_e_e_e !!: si nu ma supar
Bianca: daca ar avea vreun sens
Bianca: da tu o sa vrei sa ma futi si eu tocmai iti explic ca nu o sa ajungem acolo niciodata, adica nu avem ce sa vb, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: esti culmea sa nebunesc
l_o_a_l_e_e_e !!: bene
l_o_a_l_e_e_e !!: da mi ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: nu vreu sa te fut
l_o_a_l_e_e_e !!: am vb doar sa vb
l_o_a_l_e_e_e !!: daca nu se poate
l_o_a_l_e_e_e !!: asta e
l_o_a_l_e_e_e !!: te am **
Bianca: na bine..ceau. bafta la futut

A mai urmat o micuta continuare care nu mai are rost sa v-o arat,a incercat sa ma convinga de “adevaratele” lui intentii. Imi pare rau, baieti, dar e o realitate crunta: voi sunteti tot mai cocalari, vreti sa agatati si sa futeti ( nu? ) cat mai multe fete, asta-i motivul pentru care stati, de fapt, pe net, indiferent ca va dati inteligenti sau nu, indiferent cum incepeti. Voi vreti sa futeti, noi vrem doar putina atentie. Ce-i de facut? Pai pitzipoancele sa ramana cu cocalarii, fetele cu baietii. Nu ?

Ma bucur ca am un baiat langa mine.

Never been so depressed.

Insa, cu toate astea, imi amintesc voci, cuvinte pe care le-am auzit candva:

“Nu scrie niciunde ca trebuie sa faci nimic, insa scrie peste tot sa fii fericit”

“Iti voi spune ceva si poti sa o iei ca pe o deviza in viata, sa fie motto-ul tau: nimic nu trebuie. Asta nu inseamna sa fim dezordonati din toate punctele de vedere, dar in viata asta, nimic nu este obligatoriu.”

Nu e din punctul de vedere al inimii, e din punctul de vedere al creierului. E o depresie care va incepe sa treaca atunci cand eu voi incepe sa fac ceva pentru mine, stiu asta, o depresie ce va putea fi eliminata odata cu inceperea scolii. O sa mor in octombrie? da-i naibii drumul.

E prea devreme .. am doar 16 ani.

Deci am reusit dupa vreo 3 zile de stat fara net ( timp in care nu mi-a lipsit decat sa scriu in blog si sa ma mai uit la pitipoance, de plictiseala ) , sa-mi stabilesc si eu calculatorul undeva, sa rezolv treburi care nu-s de fete dar la care m-am bagat, mereu .

Si acum intrand pe net, m-au uimit doua persoane, un baiat si o fata care au stat impreuna ceva peste un an, iar acum, ca s-au despartit, fiecare ii ori mai fericit, ori foarte fericit. Ma rog, e mai bine sa arati asta decat sa te arati ca suferi, indiferent care au fost cauzele despartirii dar mai ales daca celalalt a gresit, nu? Dar stai putin, ii vorba de un an si ceva.. Nu poti dupa atat timp sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic.

Si m-am gandit, da, inevitabil, la noi doi. Pai mie cred ca mi-ar salta inima de fiecare data cand te-as vedea la orice colt de strada, la orice distanta. Geloasa ? Cred ca as fi vreo 5 ani dupa despartire. Si noi avem 7 luni. Cat de tare mi-ar bate inima cand ai trece pe langa mine si ti-as simti parfumul..

Noi ce-o sa facem, puiul meu, peste vreun an ? Eu ma gandesc sa te iubesc mai tare, insa nu depinde in totalitate de mine ..

Suntem oameni si nu putem face nimic ca sa schimbam asta. Spunem lucruri mari, scriem, desenam, inventam tot felul de lucruri care, in fond, nu ne aduc fericire. Suntem oameni si fericirea omului nu vine din lucrurile materiale.

Vad un om mergand prin praf, in desert. Un om pe care mi l-am imaginat de multe ori atunci cand am citit o carte. El e omul meu din carti, actorul care are mereu rolurile principale.

Si omul meu merge astazi, dar e chinuit de ganduri. E chinuit de ceea ce e mai greu sa scapi si de ce i-e cel mai frica: de sine. I-e frica de el, de ce ar putea face, la ce s-ar putea gandi, ce oameni ar putea distruge. Lumea-i spune ca poate, toti ii spun ca poate si el stie asta, doar ca nu poate trece peste ganduri.

Gandurile care fac lumea imperfecta, gandurile care i-ar putea distruge fericirea. Toate intrebarile retorice la care nimeni nu are raspuns. De ce nu are? El vrea sa stie de ce nu poate transforma Pamantul intr-o capsuna. Pe care o detesta in iaurt, dar ii place cum suna in engleza: strawberry.

Omul acesta, H, a plecat cu un gand in minte, sa scape de toate grijile, sa gaseasca ce a cautat de cand a deschis cu adevarat ochii: libertate. Si stie perfect ca prin toate gandurile astea s-ar putea instaura nebunii, sau obsesii, dar mai stie un lucru foarte important: exista pe Pamant, paseste acum prin desert, iubeste, sufera, iarta, plange, uita, cu un singur motiv: pentru ca Dumnezeu l-a trimis sa faca asta, cu un scop pe care momentan nu-l cunoaste.

Si tot el il va elibera. Atunci cand va cunoaste fericirea absoluta.

Acum am o remarca si un adevar. Si o voi lua de la coada la cap, ca asa prefer.

Adevarul e ca H, omul meu din carti, sunt eu, un EGO care exista in subconstient.

Iar remarca e ca am inceput sa scriu urat, iar pe parcurs mi-a revenit scrisul la normal, pentru ca m-am descarcat, 3%. Iata motivul meu pentru care scriu in blog.

Si voi face o fotografie, pentru dovezi.

Iar in incheiere, voi mai scrie doua texte pe care le-am luat, surprinzator, din baia unui restaurant, mai precis, de pe peretele din holul acestuia:

1. “Nimic nu usuca mai tare decat o lacrima de tristete”

2. “Daca te supara ceva din afara, durerea nu se datoreaza cauzei in sine, ci dimensiunii la care tu apreciezi situatia; in acest sens, tu ai puterea de a anula totul”

HOW TRUTH

Pentru ca iubesc, nu cred asta, desi nu-mi dau mereu seama.

Pentru ca imi pasa.

Pentru ca asa sunt eu.

Pentru ca o sa trec peste toate.

De aia !

N-am schimbat nimic din ce am scris pe foaie, ca sa pastrez inlantuirea de sentimente exact la fel ca in acea secunda.

Vreau sa spun “I did it“.

Vreau sa am tricoul ala pe care pe fata scrie “I did it”.

Vreau s-o fac.

Vreau sa scrie pe spatele tricoului “Bungee-Jumping”.

___________________________________________________________________________________________________

Daca nu am facut tot ce e omeneste posibil, nu am facut nimic. Si repet, spun, cred in citatul asta:

“Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul contempla la faurirea dorintei tale.”

Si am ajuns, chiar daca am intarziat 15 minute, am ajuns si doar asta conteaza, chiar daca am pierdut.

Mi-as dori tare de tot sa nu scriu o perioada absolut nimic in blogul asta, nu pentru ca mi-as dori si m-as abtine, ci pentru ca as uita de el. Mi-as dori sa uit de internet, de blog-uri, am renuntat la hi5.

Si chiar daca asta implica o serie de nemultumiri sufletesti, mi-as dori sa inceapa scoala.

___________________________________________________________________________________________________

Viata ? Nu e altceva decat o sansa. O sansa de a-ti demonstra ca reusesti sa nu mori. Cei puternici supravietuiesc mai mult, cei slabi mor repede. Asta-i viata.

Nu mai vreau sa vad in viata vietilor mele ce-am vazut azi si nu mai vreau niciodata sa mai calc in vreun spital. Oamenii chiar nu au alta viziune acolo. Ce poti sa vezi cand in jurul tau fiecare se plange de ceva? Si se plange tare, daca ii acolo.

Agitatie, nimeni nu te baga in seama, unul se sufoca, celalalt si-a rupt un picior, stai la cozi. Mori, dar stai la coada sa-ti platesti pisicii mei de hartoage.

Spui spital si mi se ridica parul de pe sira spinarii. Si cum nu ar ajunge ca azi am mers intr-un SPITAL ( chestii de rutina ), in drum catre Timisoara, am vazut ceva. O imagine care nu stiu cand o sa-mi dispara. Masinile oprite, accident. Pe sosea, cioburi, sange. Ma uit inainte, o femeie la varsta a doua intinsa pe jos, langa ea doua fete tinere, ii tineau mana in mainile lor si plangeau. Mai incolo, un barbat statea rezemat de un copac si privea in gol.

Atat, o imagine.

Undeva in Timisoara, intr-o policlinica, pe un perete scorojit, sub un desen cu Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici, mi-a sarit in ochi un rand, scris cu un negru spalacit:

“Toti oamenii mari au fost candva copii, doar ca putini isi amintesc asta” – How truth.

Regret cumva, ca am inceput nu foarte bine sezonul ( de fotbal ), avand in vedere ca nu am reusit sa vad niciunul dintre cele trei meciuri intregi, dar am avut motive intemeiate. Nu stiu cati fani imi vor citi blogul ( nu fani de-ai mei, ci fani Rapid :) ), dar chiar ma bucur ca se redreseaza cumva echipa, adica oricum se vede o diferenta mare intre ce a fost sezonul trecut si ce e acum. Cine stie, poate 2008-2009 ii anul nostru.

Deocamdata ma bucur pentru victoria impotriva lui Dinamo :) ( hau-hau )

P.S. Nu mi-am parasit echipa ;)

[Later edit] Intentionam sa spun despre meciul Poli-Rapid. Intentionam sa spun ca in perioada 29-31, sunt plecata la munte :(

Si regret, sincer ..

A deschis ochii, s-a trezit . Isi indreapta ochii catre ceasul de pe noptiera invechita, 15:46. Isi trece mana prin par, intrebandu-se ce s-a intamplat noaptea trecuta, se ridica din pat, se indreapta catre baie. Haosul din camera nu-l ajuta cu nimic, il ameteste mai tare, nu-si gaseste camasa. Ajunge in baie, se uita in oglinda, are ochii injectati. Se spala cu apa rece pe fata, gaseste aruncat intr-un colt un prosop albastru, se sterge pe fata, face un dus, mananca cerealele ramase de dimineata trecuta pe masa. Nu-i plac. Se schimba, isi ia pantalonii verzi si camasa crem. Adidasii nu-s. Ba is, aruncati in coltul din dreapta, unul. Celalalt il gaseste in bucatarie. Nu mai poate, isi ia cheile si pleaca.

Unde?

Nu stie.

Pleaca, priveste pavajul, isi umple plamanii, se gandeste obsesiv de ce placile de pe jos nu sunt aliniate, de ce nu a maturat in dimineata asta nimeni trotuarul, de ce-i departe podul ala ?

Nu vrea, nu stie, nu intelege.

Aseara? Ce a fost? Unde ? Vag, imagini ii apar in cap. Club, prietenii lui si fata.. Da, fata aia. Acea fata. Unde o fi ? Se gandeste la el oare?

Podul, uite-l. E acolo,mereu acolo, pentru el. Stie, ii va spune iar ca nu e bine, dar cui ii pasa? Lui nu.

Daca ar putea sa stie unde e ea. Ea, aceeasi..

A ajuns, se aseaza la locul lui, acelasi loc ce-i gazduieste de ani integi toate gandurile, toate lacrimile ce nu trebuia nimeni sa le vada vreodata.si nu le-a vazut. Decat podul si toti kilometrii aia de apa ce-i stiu toate simtirile. Un fluture. Se indreapta spre el, se aseaza pe umarul lui. Violetul cu dungi verzi de pe aripile lui ii spun ceva. [CE?] Ochii mari, ii vede, fluturele ii face cu ochiul. Isi ia zborul, se indreapta catre vest. Va merge dupa el. Se ridica, pasii ii sunt grei, daca ar putea sti unde-i ea, sa stie ca e bine, i-ar ajunge, atat. Poteca e la fel, placile nu sunt alineate, nu e facuta curatenie, florile s-au uscat..

A mers trei strazi, fluturele se opreste in fata unui Supermarket, intra inauntru. El il urmeaza.

La intrare, carti, reviste, isi trece privirea catre titlurile mari. Merge mai departe, urmeaza un stand plin de dulciuri. Bomboane. Acadele. Dar..

O vede, privirile i se intalnesc si totul se opreste, ceasul isi impietreste secundarul, totul se invarte, fluturele se aseaza intre ei. La mijloc.

Ii zambeste. I-A ZAMBIT ? Se apropie, o saruta, o ia in brate, ii spune ce a asteptat de atatea luni.

TE IUBESC.

Atat. Acum stie, acum stie ce a stiut de fapt, dintotdeauna. Stie ca, cerul e facut sa fie albastru, iar ei, vor vedea intotdeauna iarba verde.

Pentru ca unele lucruri asa sunt facute.

Then I see you’re standing there, wanting more from me, and all i can do is TRY.

Then I’ll se you standing there, I’m all I’ll ever be, but all I can do is try.

Si-am ajuns si la 20 august.

20.

Astazi avem sase luni si cincisprezece zile. Adica 197 de zile, impreuna. Adica 4728 de ore in care te-am purtat in suflet, 283680 de minute in care m-am gandit la tine si 17020800 de secunde in care m-am gandit cum pot sa te fac fericit. Si vor mai fi, mai multe, mult mai multe, pentru ca stim cum sa trecem peste tot. Pentru ca te iubesc si ma iubesti.

La multi ani Alex, azi schimbi prefixul si esti mai batran cu un an, dar esti mai inteligent si stim bine asta. Te iubesc, asa cum n-am avut curajul sa ti-o spun o gramada de timp, asa acum iti urlu unde vrei, sub orice ape si catre oricare ceruri. Te iubesc asa cum n-am iubit pe nimeni.

Imi doream pe calea asta sa-mi cer scuze pentru toate micile conflicte pe care le-am avut din cauza mea, in afara de astea, nu regret nimic.

Continui cu unul din primele noastre saruturi:

.

Cand stau si ma uit la monitor, imi dau seama ca-mi trec multe prin cap, prea multe uneori ce mi-as fi dorit sa nu treaca niciodata, dar trec, pentru ca asa e sa fie, poate, sau pentru ca asa fac eu sa fie. Realizez acum cand mi-am dat seama intr-o anumita masura despre cum stau lucrurile, ca viata mea nu e ce mi-as fi dorit sa fie. Si am impresia ca nu a fost dintotdeauna asa, sau poate a fost, dar nu ma gandeam la asta. Si acum ca spun toate astea, imi amintesc de versurile lui Ombladon: “Probabil poza ta din rama ti-ar sopti :Stii, nu esti ce-mi doream sa fii.” Stii, nu sunt ce-mi doream sa fiu, chiar nu sunt. Nu aveam eu mari asteptari de la mine si nici nu pot sa spun ca sunt decazuta intr-un anumit fel care sa ma deprime, dar aveam o cu totul alta viziune asupra viitorului, o viziune care-mi deschidea mai multe porti, o lume cu oameni mai buni, in care as fi dus-o nu numai eu, mai bine.

De ce sa ma ascund dupa deget? Adevarul e ca nu mi-as fi inchipuit niciodata ca oamenii care faceau parte din viata mea permanenta, oameni cum ar fi Christine, in viitor nu vor mai fi. Nu, nu-mi imaginam. Si nu-mi imaginam deloc, chiar daca stiu si acum ca in fiecare perioada a vietii exista anumite persoane care sunt sa existe doar atunci, ca sa ne ajute sa ne maturizam, ca sa le iubim, de ce nu (?) si ca sa fie acolo pentru ca trebuie sa iti modifice viata intrun fel. Si hai, am crescut, chiar am crescut (J), dar spune-mi mie, unde pot sa pun toate amintirile mele? Unde sa-mi ascund toate sentimentele, nu sentimentele, imensitatea de sentimente pe care le-am avut de-a lungul anilor si fata de atatea persoane ? Unde ? Ce sa-I spun eu sufletului meu cand imi cere inapoi prietena ? Cand imi cere sufletul-fata pereche si nu am ce sa-I dau ?

Eu stiu sa trec peste,am invatat. Am invatat sa las lucrurile in urma, asa cum trebuie sa o fac si cum face toata lumea, ca traiesc in aceeasi turma. Dar nu ma pot amagi pe mine, nu pot sa trec peste probleme gandindu-ma ca daca nu le voi da importanta, vor trece. Nu trec, trebuie intelese, trebuie impacate, discutate.

Mai sunt si oamenii ceilalti, nu doar ea, mai sunt oamenii care mi-au redirectionat viata in fel si chip, care sunt foarte importante pentru mine, chiar daca nu mi-i mai cere creierul, sunt oameni care sunt facuti sa existe pentru a-ti da anumite lectii in viata si care mi-au dat lectii in viata, pe cai usoare sau nu. N-am de gand, ce-I drept, sa-I enumar pe toti, pentru ca nu are rost si poate pentru ca nu vreau sa-mi amintesc, acum, tot, dar cred ca sunt persoane la care mi-ar face placere sa le multumesc, chiar daca mi-au facut rau, pentru ca fara asta, nu as fi inteles acum, anumite lucruri.

Si daca ma gandesc, ce-am facut eu in viata mea ? Nimic important. Ce ma tine totusi cu moralul ridicat, e ca stiu ca am facut cateva persoane sa iubeasca. Nu stiu cat, nu stiu in ce masura si nici nu-mi permit sa ghicesc, dar mi se pare un lucru foarte im

portant. A iubi. Ce ii mai frumos ?

Tot discursul meu nu va exprima atat de mult incat sa ramana cuiva cuvintele astea in suflet, dar imi permit sa recomand o carte, scrisa de unul dintre acei oameni care mi-au schimbat mie viata, chiar daca nu am avut niciun contact direct cu el: Paulo Coelho – Jurnalul unui mag.

Si am ramas cu o intrebare mica: cine sunt eu ?

Mie nu imi place. Nu imi place frate si gata.

Am 16 ani. Si sa stiti ca cei 16 ani nu-s nici macar proaspat impliniti, ca sa zic ca am o scuza. Nu am scuze si nici macar nu incerc sa gasesc vreuna. Asa sunt eu, nu imi place.

Nu-mi plac “regulile nescrise” ale vietii, cele de care toata lumea e constienta si pe care toti le respecta, doar pentru ca au auzit ei de ele si asa cum toti considera ca ii normal, de ce n-ar fi, nu ?

PAI NU II! Nu-i ma, nu-i normal nimic. Deci chiar totul mi se pare ampulea si prea anormal. Incepand de la orice si sfarsind la celalalt capat al “orice”-ului.

Si pornesc doamnelor si domnilor..

Nu mi se pare normal sa ma trezesc si sa stau aiurea toata ziua, sa ma uit toata ziua la filme. Nu-i normal. Vreau sa am ceva de facut, sa vina la mine mama si sa-mi zica sa ud o floare, sa matur, sa fac CEVA. Ma simt inutila, ca si cum as fi paralizata, in scaun cu rotile (Domne Fereste), cand ii vad pe toti ca lucreaza si eu stau doar pentru o idioata durere de stomac. Si neh, asta-i nimic din toata anormalitatea asta. Nu mi se pare normal sa vad tanci de 9 ani cu pierce in buric, cu fuste mini si cu tatele de 7 kilograme pe-afara. Nu mi se pare normal sa fie normal sa-ti inseli prietena/ul doar ca sa-ti dai seama ca tii cu adevarat la el/ea.

Si toata lumea imi vorbeste despre asta ca si cand ar fi cel mai normal lucru din lume. Si o fi. O fi normal sa fie fain sa te culci cu unu “bun” pe care-l intalnesti prin nu stiu ce club din prima seara. O fi normal si o fi fain. Si oi fi eu dezaxata,anormala, minora,copila si imatura, dar va zic eu sincer ca niciodata nu o sa mi se para ceva normal sa-mi insel prietenul, oricat de matura as fi si daca asta inseamna sa fi matur, atunci vreau sa raman copil. Si spun asta la fel cum am spus de la sub 10 ani ca nu o sa fumez niciodata si asa cum sustin si acum si asa cum nu s-a intamplat, niciodata. Cum mi-ati spus ca peste doi ani o sa-mi schimb gandirea, ei uite n-am facut-o nici peste 6 si nici nu am de gand s-o fac, la fel cum nici majoritatea conceptiilor nu-mi vor fi schimbate.

De ce? Pentru ca nu mi se pare o lume normala, si toate anormalitatile nu le pot insira aici ca se blocheaza internetul si mai am nevoie sa intru pe fzr.ro, sa vad pe ce post o sa fie televizat urmatorul meci. Nu-i normal sa ramana fetele de 14 ani insarcinate, sa nu existe oameni care sa vrea binele celorlalti oameni, etc.

Deci sunt copil, child, nina, dar asta nu face parte din varsta, face parte din “cum sunt eu”.

ASA.

[Latest edit]

So here i am.

Ma gandeam de ceva timp sa-mi fac un site, free, pentru ca nu am lucruri foarte importante de aratat nici de facut reclama, dar dupa incercari nereusite, nu pentru ca nu ma pricepeam, neaparat, ci pentru ca nu gaseam un host ok, am inceput sa caut doar un locsor unde sa-mi pot pune pozele, alea care inseamna mult pentru mine.

M-am straduit sa caut si asa, dar n-am gasit si mi-am amintit ca cineva mi-a spus ca si-a publicat undeva desenele (foarte reusite de altfel). Asa ca o rog sa nu se supere, am mers pe ideea ei.

http://bianca.viewbook.com

Aici sunt pozele care, repet, nu sunt profesioniste, dar sunt facute in locuri speciale, care mi-au ramas intiparite in minte si in inima.

Care mai de care, intre-un loc in care nu ei sunt problema, aceea vesnica, ci eu. Da,aia care cauzeaza probleme, aia care uraste sa mearga zilnic pe tocuri, care nu vrea sa dea de carnet la 18 ani (de ce?) ca I-E FRICA, aia care ia mereu locul doi la tot, da, aia urata dintre surori, aia mica, aia in care nu are nimeni incredere ca poate sa ajunga undeva. Da, eu. Buna ziua, numele meu este Bianca Pantiru.

Si-atunci, nu(?), de ce s-ar face dreptate (cand toti trebuia sa fim egali din nastere). Nu, lasa, eu o sa-mi construiesc propria mea viata, unde cu CERTITUDINE, voi sta departe de trecut. O sa fiu eu fericita, fara parinti si surori, nu am nevoie de sprijin, nu am nevoie de masina la 18 ani doar ca sa nu vorbeasca lumea, eu pot sa merg pe jos sau sa-mi scot bicicleta din garaj. Lasa ca fac eu liceul in Deta, la urma urmei de ce l-as face in Timisoara (ca doar sunteti toti convinsi, nu?) ca nu o sa pot sa fac fata.

Nu va indeplinesc mofturile, pentru ca m-am nascut sa traiesc pentru ceva, sa fac ceva, asa cum doar eu, defect poate, o s-o pot face. Chiar eu, poate o sa dau de carnet la 30 si de ani, ca atunci o sa vreau, poate ca atunci cand o sa stau in Timisoara ca o sa merg la facultate (wow, da o sa merg) o sa ma urc aiurea in tramvaie, sa vad pe-unde ma duc.

“cum sa te imbraci asa, fata? Have you lost your minds?. Ai ID lu sora-ta?, Ce? A..nu, am vrut sa-I zic ca-I mai frumoasa. Decat cine? A..nu. Ii frumoasa..am zis mai frumoasa?””ce? esti proasta? Cum sa te iubeasca baiatul asta pe tine? E clar, vrea doar sex””Cum sa nu-ti faci parul cret?macar asa arati si tu mai bine””da? Ai tecut mai departe la olimpiada? Wow..adica, nu-mi vine sa cred, las’ ca-I bine ca te-o ajutat profesoara sa treci”. Yes of course, le-am auzit pe toate, nu zic de la cine, poate ca vreo persoana din cele care au spus astea o sa citeasca blogul si nu vreau sa fie suparata cand o sa-si vada numele pe care l-as fi scris cu caracter de 38.

Cred ca oamenii isi creaza adevarata personalitate dupa 12 ani. Eu am fost obligata de la 5..nu m-am conformat? Ii ok, sunt data la o parte. Adevarul e ca nici nu-mi pasa..

Am primit toate conditiile sa fiu altfel, de ce n-as fi ?

De asta ravnesc la cei 30 de ani.

Vreau sa scriu in blog, dar nu stiu ce si n-am chef sa aberez.

Am scris :)

2:55, exact.

Imi priveam tastatura si nu stiam cu care litera sa incep, puteam sa pornesc aproape de la fiecare si totusi am pornit de la o cifra.

Jur ca ma topesc dar dupa ce scriu asta, ma duc sa fac o baie.

Sunt toate lucrurile alea normale care trebuie sa se intample pentru fiecare copil ca sa se dezvolte normal sau aproximativ normal, tot mormanul de sentimente ce trebuiesc puse la cutie, pastrate, ca sa stii sa le scoti atunci cand vei avea cu adevarat nevoie de ele. Dar uneori nu..

Uneori nu-mi plac, nu le vreau, as fugi sa nu le simt, sa nu ma prinda si sa nu le aud. Le detest uneori si le iubesc cand imi dau senzatia de normalitate. Uneori sunt multe si sunt gramezi mari care sunt mereu peste mine si mult mai mari, mereu si intotdeauna, nu le inteleg si raman ele asa, nedescoperite, doar ca sa-mi lase senzatii de necunoscut si pe Leona in winamp.

Dar le accept uneori chiar daca sunt suplimentate cu parinti ce nu inteleg niciodata.

Vreau sa am 30 de ani, sa nu-mi mai fie teama de viitor si sa am ce mi-am dorit intotdeauna: libertate.

Sometimes is too much.

Ma chinuiam sa vad si ma chinui, ce-i drept cam de cand mi-am dat si eu seama cam cum sta treaba, ca se sta cu picioarele pe pamant si capu-n aer, nu prin nori si ca, pe bune, chiar daca vrei, viata nu-i tot timpul roz, cam de unde vine inteligenta si cam cum o sporesc oamenii.

Stiti, ma enerva Eminescu asta, cand eram mai mica. Adica era undeva ascunsa o admiratie, poate pentru ca-i roman sau pentru ca a ajuns, totusi, unde a ajuns. Dar nu-mi placeau poeziile lui, deloc. Da, rima, da, masura, etc, dar nu-l intelegeam, oricum si nici macar nu aveam de gand sa-mi bat capul cu asa ceva cand afara era soare, nu ? Si la fel cu toti poetii, iecs, nu era fain sa stau sa citesc poezii, nici macar putin.

Unde sunt acum romanii care chiar ar putea sa faca ceva? Acum romanii sunt “cineva” daca au D&G, Ferrari si asculta manele. Da na, nu dezvolt iar subiectul despre cocalari si pitzipoance, am impresia ca bat tastele degeaba si oricum, pentru cine as face-o ? Intentionam sa vorbesc despre inteligenta oamenilor si de unde provine ea.

Adica, va zic sigur ca nu-i usor sa scrii o poezie, deloc chiar. Unde mai pui partea cu rima, masura.. ? Toate astea vin sigur de undeva si se nasc, se aduna din ceva, din obiceiuri pe care le au oamenii astia sau chiar intamplari comune ce se transforma la fel pentru toti. Si ca sa intelegeti, luati o “fufa” din Bamboo si puneti-o sa scrie o poezie..

Si chiar daca m-am gandit un an intreg, nu obsesiv, dar chiar m-am gandit; acum mi-am dat seama. Nu-i greu sa devii inteligent, sa scrii poezii si daca insisti, sa scrii o carte, trebuie doar sa iubesti si sa suferi. Atata tot. Si in perioada de maturizare (pe bune), iti vin toate ideile. Incepi sa citesti Eminescu si sa asculti Veritasaga. Doar ca nu se intampla la fel cu toti. Unii nu se descarca pe bloguri sau prin poezii, isi baga ceva si merg mai departe. Difera, de la persoana la persoana.

Deci iubesti, suferi si scrii poezii. Grav e cand dai in obsesii si in loc sa te limitezi aici, cand ti-ai dat seama ca viata-i putin mai greuta, incepi si citesti, mult si mai mult, incerci sa gasesti doar oameni care au trecut prin asa ceva si care, ce-i drept, sunt singurii care te pot intelege. Incepi, filosofezi si la urma, innebunesti. Sunt multi bolnavi psihic :)

Am citit, ca am avut ocazia unde “lucrez”, o fraza care suna asa: “Totul are limite, durerea nu”.

Si-i al naibii de adevarat, pana rasare Soarele.

Nu stiu cum o sa selectez din atata arta, ceea ce pentru mine, personal, reprezinta acel “ceva” care ma omoara prin simplul fapt ca exprima prea mult adevar.

Ce consider eu arta? Asta:

1. “As vrea sã uit o clipã cã m-am nãscut si sã încep în acel moment sã trãiesc“.

2. “Si mâine voi cãuta cuvintele, printre tãceri depãnate pe armoniile plãcute ale unei melodii care-mi va vrãji auzul, si le voi presãra printre gorganele de nori care au coborât pânã la limita acoperisurilor. Din ele vor creste pãsãri cu coltii de cristal, care le vor sparge platosele groase, lãsând lumina soarelui sã ne pãtrundã din nou în suflete.”

3. “Ce e dincolo de mine? Cine plânge la celãlalt capãt al zilei? Doamne, unde e lumina? Ce-am fãcut cu ea?”

4. “În sfârsit, pot sã scriu ceva fãrã sã distrug frumusetea unui citat. Omul nu are aripi, dar la ce i-ar mai trebui dacã stie sã zboare si fãrã ele?”

5. “Te-am dus cu mine prin timp si nu ti-am cerut nici o taxã. Nici n-as putea, pentru cã, fãrã tine, timpul-spatiu nu are cum sã existe. Am mers în zi si am visat în noapte acelasi drum, acelasi izvor clipocind firav spre infinit clipele de viatã. Lumea, trecând din început spre sfârsit, mi-a stat alãturi si n-a existat. Oamenii urcau drumuri si, ajunsi la câte un liman, îsi schimbau chipurile si sentimentele. Undeva, într-o viziune, siruri de oameni stãteau la rând la câte o casã de nasteri, sã-si vadã venirea pe lume, apoi parcurgeau grãbiti timpul spre viitor sºi se opreau la câte o scoalã, unde un dascãl îi striga pe nume si le dãdea câte un sens pentru mai târziu. Plini de bucurii erau unii si aveau chipuri de îngeri, dar altii erau plini de urã si erau demoni. Aripile unora erau sprijin pentru ceilalti si se dorea sã fie bine. Te-am cãutat atunci printre oameni si n-ai fost. Te-am strigat printre flori si fluturi si nici acolo n-ai fost, desi te simteam pretutindeni… Erai în sufletul meu, alinare si durere, în aceeasi mãsurã. Viata este o carte complicatã. Între sperante si amãgiri, sunt încã atentã la clipocirile izvorului spre infinit. Caut un sens pentru viata pãrintilor care ne-au purtat pe brate si ne-au dat cãldura sufletelor lor. Acum ei cautã lumina în noi, pândind speranta cã nu vor fi singuri în clipele bãtrânetii. Îmi ridic copiii pe brate si ei se desprind si pleacã mai departe, tot mai departe… Ei nu au cum sã vadã lumina din ochii nostri…”

6. “Mergând prin spatii, ca de obicei, ieri am zãrit corãbiile timpului trecând pe la celãlalt capãt al Universului. M-am întrebat unde se grãbeste existenta si m-am simtit îngrozitor de singurã. Mai târziu, le-am vãzut oprindu-se la marginea veacului. Era o zi de mijloc de ianuarie: pãmântul purta straie tesute la lumina viselor; ramurile teiului zornãiau ca un pumn de monede de argint clipocind în oglinda lacului; codrul pãrea cufundat într-un somn prelung. – Cine sunteþi voi? am întrebat. Din cer mi-a rãspuns o stea, umplând toatã zarea cu luminã. si lacul, si teiul, si codrul, si steaua care rãsãrise îmi erau prea cunoscute si am înteles cã era 15 ianuarie si timpul se oprise în veacul nostru. Am încercat sã le ating, dar m-a oprit un gând: cine le oprise acolo? Poate un suflet de poet, sau poate un om fãrã nici un rost, care se grãbea spre nicãieri. Tu prin ce spatii ai umblat, lumina mea?”

Nu pot sa inteleg cum un simplu om care se dovedeste a nu fi doar atat de simplu, poate gandi in asa fel incat sa-si faca viata perfecta, perfecta asa, defecta. Si e un singur om si-o singura femeie ce-mi pare sincer rau ca nu am auzit de ea in scoala, as fi preferat sa stiu ce a scris ea, decat cand s-au nascut 50 de scriitori.

E romanca si ce conteaza? Nu poti numi altfel decat arta ceea ce face.

As vrea sa-mi spui si-acum ca negrul a ramas culoarea ta preferata.

Pacat ca-i prea tarziu.

Mh..asteptati detalii despre ce si cum? Pai nu-i nici ce si nicicum.

Am avut la dispozitie atunci cand am simtit nevoia, un pix si un carnetel, in care am scris cate ceva asa incat, alte detalii nu dau pana nu ajung acasa, ci voi transcrie din carnetel, aici. Si am scris pentru ca am fost sigura ca pana si azi, dupa cateva zile, ma va amuza putin. Peste un an va fi mai placut.

19.07.2008

“Inca 45 de minute de zbor, sunt undeva deasupra Italiei, intr-un avion.

Uf..am vazut munti acum, whatever, Italia sau ce-o fi, de-o ora si 45 de minute imi bate cordul si-mi bate, nu glumeste..

Nu stiu motivul pentru care scriu, poate ca sa nu ma gandesc unde ma aflu de fapt sau poate sa nu ma ia nebunelile (sunt puternica, deh). Vreau sa spun totusi ca am vrut sa cobor din avion, dar m-au oprit. Ce conteaza, ma gandesc ca, daca mor, macar mor altfel, in avion.

Tot la Alex mi-e gandul si nici stewardezul cu ochi albastri ce seamana cu Keanu Reeves si nici baiatul din fata mea nu-mi pot atrage atentia.

Marturisesc ca scriu urat, nu stiu de ce (nu ca ar conta foarte mult, vor fi repuse cuvintele pe comp). Revenind la Alex, cercelul lui imi atarna inca la gat, pe lant si nici ca se va muta de-acolo..

Nu stiu ce sa spun altceva, am inca de acasa o imagine in cap, mai bine spus o fotografie facuta ori de mine ori aflandu-ma eu in ea, pe plaja, la apus. Daca-mi va iesi, promit s-o public (imi voi da silinta)

:)Au, deci nu mi-am gasit ocupatie si-au mai ramas 40 de minute.

Ok, sa descriu avionul.. ii destul de mic si cam vechi, ii de curse charter, adica exactly the same road. Oamenii mi se par de treaba, adica din ce-am vazut sunt dornici de distractie, dar in limita bunului simt. In fata sunt trei baieti tunsi fain, iar in spate doua fete si un baiat de treaba, cu care am schimbat cateva impresii si am aflat ca nu sunt singura la care-i vine sa dea scaunele la o parte. Oameni de treaba si atat, repet.

Am fost si pana la toaleta, poate din cauza ca am un feeling ca n-o sa mai pasesc in avion, decat la intoarcere. Ii mica, ingusta, cu un zgomot ciudat de motor.

Momentan am sub mine parca o infinitate de apa, Mediteraneana, cred, da’ tot mi-e frica de ea, Pacific, Indian, orice.

M-am gandit si continui sa ma gandesc la Alex, insa va fi bine, iubirea invinge orice, stim amandoi.

Am atins geamul si arde, desi in el sunt stelute inghetate de apa, ca sunt la 10.000 de m altitudine, cu o viteza de 800km/h.

Am jurat azi din nou ca nu mai plec in “vacanta”.

Te iubesc, Romania.”

Am scris, in aceeasi zi, seara, pe laptop:

“Esti tu, iar, cel ce mi se plimba prin ganduri si incerc sa stau, pentru tine.. Mai sunt 6 zile, 7 aproape daca ma gandesc mai exact si ma gandeam cat de perfect ar fi totul daca tu ai fi aici, langa mine. Daca am fi oriunde, dar impreuna.. Mi-e dor de tine, nu pot exprima in cuvinte, dar te iubesc. Te iubesc intr-un mod neomenesc si continui, aici, pentru ca stiu ca ma iubesti.. si ca stiu ca te voi strange in brate, din nou.. How, do you expect me, to live alone with just me? Cause my world revolves around you. No air without you..

Te ador. 22:48 ora locala, apartament 436, H. Top Royal Beach, Lloret de Mar, Costa Brava, Spain.”

Cand te gandesti ca anul trecut am promis ca rezist, doar ca-i ultima vacanta in care mai merg si primul si totodata ultimul avion in care ma mai urc, iar azi ii 17 iar in 19 plec, iar, imi vine sa ma iau de cap.

Dar cred ca o sa ma gandesc ca e o expeditie fotografica si poate ar fi trebuit sa iau un card de memorie pe care as putea stoca mai mult de 4000 de poze, ca poate voi avea nevoie.

Si nu mi-ar fi greu, daca nu ai ramane tu aici, daca nu te-as iubi.

O sa fie perfect, asa cum speram..

“Tu esti the one and only, Bianca Pantiru, iubirea vietii mele si o sa te iubesc toata viata mea”

Si eu.

Am inca aroma ta pe buze.

I can walk on water, i can fly, i will keep on fighting ’till i die.

Uite ca spuneam eu ca nu o sa mai scriu despre tine si m-as fi tinut de cuvant (pe bune), daca ai fi disparut din viata mea in acea secunda, sau poate ca si atunci as fi scris cum e fara tine.

Si sa stii ca-mi amintesc fugitiv, cum vezi in filme si-ti aud rasul in ecou, pe cand aveam sub 10 ani. Dar au trecut parca nu 6 de-atunci, ci 2 milioane si cu fiecare secunda ce trece, esti tot mai departe si tot mai departe, pana cand o sa te vad pe strada intr-o zi si daca nici nu voi avea o stare acceptabila, ma voi gandi o secunda : de unde te cunosc?

Stiu ca nu ti-ai dori sa se ajunga acolo, dar acum nu putem vorbi ca despre o problema la care am putea gasi impreuna o solutie, sau ca, poate, ar trebui sa vorbim despre asta. Nu. Acum e doar ceva ce a ramas chiar in urma, nu pentru ca am spus eu”de azi las totul in urma”, ci pentru ca pur si simplu a trecut o gramada de timp si ciuguleste din tot, timpul.

Hai sa presupunem ca am remedia ceva. Ce ai nevoie pentru a intetine o relatie, de orice natura?

1. Incredere

2. Iubire

3. Vointa

4. Respect

Din incredere nu a ramas nimic si nici nu se pune vorba ca ar putea fi recuperata. De iubire am fi insolente daca am vorbi, stim bine ca nu mai e. Vointa eu am, tu ti-ai pierdut-o de mult. Iar respectul… :) hai sa nu vorbim despre el. Asa ca, din respectul ce EU ti l-am purtat tie, imi ramane sa iti sugerez sa-ti fixezi niste obiective, in raport cu viitorul si sa te tii de ele, ca sa poti in viitor, sa mai fi respectata.

Mai simplu? : Afla ce iti doresti.

N-o sa spun acum ca e ultimul articol pe care il scriu despre tine, vreodata, in viata mea, pentru ca nu stiu ce si cum vor evolua lucrurile dar poate tocmai de asta sunt mai mari sansele sa fie, cu adevarat, ultimul.

Am fost si Cioko&Vanilla, si CD-uri&LG si Bianca&Kyky si cele doua surori gemene si am fost si totul si acum suntem Pantiru Bianca, Mitran Christine. Fara si-uri.

Din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai frumoase videoclipuri si melodia se ridica, implicit, la inaltimea lui.

All i ever wanted, was to see you smiling ..

Le vezi peste tot, fie ca iesi in oras dimineata, la pranz sau seara. Sunt pe strada, in autobuz, in taxi, la stranduri, in baruri si cluburi, sunt absolut peste tot. Sunt multe si polueaza. Polueaza aerul, mentalitatea, originalitatea, frumusetea si cotidianul. Au fuste mini, tocuri inalte, maieuri scurte cu sutienul pe-afara, boticul “incordat si rosu” si-si fac poze absolut oriunde: in baie, in bucatarie, pe masa, sub masa, la copaci, ziduri, biciclete si masini. Sunt narcisiste, blonde, brunete, “blonde” si sunt, mai presus de toate, narcisiste. Au impresia ca sunt cele mai frumoase si toata lumea e invidioasa.

Dar ney.. stii cum zice Eli, da, Eli cu hip-hop-ul de Timisoara: “fiecare nas isi are nasul”, adica, in traducere pentru pitzipoance: “fiekre nash ishi are nashul” si nu stiu daca am pocit destul frumoasa limba romaneasca, pentru ca nu cunosc in totalitate limbajul de cartier asta, cartier de mess.. decat ce-am prins din mass-urile voastre in care m-ati anuntati ca o sa mor ori eu, ori mama, ori un copil, indiferent ca de cancer sau de SIDA, sau de fiecare data cand va duceati sa fumati, sa va spalati pe maini sau ieseati de pe net, sau, sau, sau. Asa ca pitzipoancele noastre cu fitze si-au gasit nasicul in niste oameni inteligenti si cultivati. Adica, sa banuim ca sunt fete? Sau un grup de tineri exasperati de atata scarba provocata de pitzipoance? Nu stiu, insa au inceput si continua sa faca un lucru minunat, pentru care le-as strange mana in fiecare zi si i-as felicita.

http://pitzipoanca.org e locul in care o parte mica sfarsesc, doar o parte din pitzipoance pentru ca nu stiu daca este destul loc pentru a incadra undeva toate pitzipoancele. Va sugerez, in caz ca aveti o predispozitie la lucrurile scarboase, sa stati deoparte de site, pentru ca vi se va face rau.

Felicitari detinatorului/detinatoarei/detinatorilor/detinatoarelor site-ului. Keep going!

Ce ti-e si cu soarele asta, azi iese, maine nu.. Azi ii verde, maine roz, poimaine galben, negru, alb, gri, rosu.. Si nu-ti dai seama ca din toate, totul se va finaliza atat de rapid, incat vei avea impresia ca totul a trecut cu viteza luminii. E bine totusi daca ii viteza luminii si nu a intunericului.

Despre ce as putea sa scriu astazi in blog cand imi sunt implinite visele, cand pe zi ce trece simt ca sunt atat de fericita ca-mi explodeaza ceva in mine, acel ceva ce alta data-si stergea lacrimile de peretii interiori ai inimii si dintr-un tot gigant, ramanea un nimic imens..

Despre tine?

Sau nu, mai bine despre ce ma faci sa simt.

Sau mai bine hai sa vorbim despre cum ar fi daca toti oamenii ar fi fericiti. Sau sa vorbesc despre pitzipoance? :)) nu acum, ca stric articolul, dar promit ca next sa fie despre ele.

Deci let’s talk about you. I love you.

Vai, vai..

Putin ciudata senzatia de “disconfort gastric” atunci cand porti o conversatie cu idolul tau. Adica, pe bune, idol.

Imi amintesc ca am mai scris pe-undeva despre el si eram tot in extaz, cand mi-a spus la final ca ma pupa si nu, nu-i vorba ca-l vad ca pe un barbat (tot pe Alex il iubesc), ii vorba ca ‘nea MC asta, ii ala pe care il urmaream la TV si ii tot acelasi la care n-am stiut cum se vorbeste in romaneste cand am facut poza cu el si am uitat sa-i cer autograf..

Tot el ii ala si acel ale carui poze le cautam in ProSport si se aflau in telefon si pe desktop nu ca obsedata ce eram, ci ca fan si el, ca idol.

Si tot cu el am vorbit si azi si tot de aia-s fericita

Si tot pe Alex il iubesc, sa nu existe indoieli. :)

Anul 2008 e opus lui 2007 :).

Le multumesc foarte tare parintilor care au construit o casa in care in fata pot vedea jumatate din cer, iar in spate, cealalta jumatate .

Acum trebuie sa va arat ce ma obsedeaza:

Inainte de a citi, dati drumul la video.

Ciudat cum si cat de greu ii uneori sa traiesti.. Nu sa traiesti propriu-zis, ci sa traiesti printre tot ce exista, printre tot ce te omoara in fiecare zi.

Oamenii uita, sa mearga pe sarma, oamenii nu merg pe sarma, prefera sa stea jos, sa nu stie sa iubeasca, sa-si adore viata lor, in care totul PARE normal. Un normal care pentru fiecare difera, insa se invarte in aceleasi cercuri vicioase din care nimeni nu-si doreste sa iasa, pentru ca, oricum, daca ar face-o, nu ar intelege ce s-ar putea pronunta afara.

Si pe toti va deranjeaza infidelitatea, pe toti va deranjeaza minciuna si ipocrizia, dar toti o aplicati, in fiecare zi, ajungand un lucru atat de “normal”, incat o faceti inconstient. Dar daca vorbim despre, va deranejaza. Pai sa nu va deranjeze fratii mei, ca in asta traiti.

Toti iubiti, toti stiti ce-i aia, dupa doua zile in care persoana de sex opus v-a privit de doua ori, dar da, voi iubiti si pe deasupra, “iubirea” voastra nici macar nu se compara cu o alta, pentru ca “nimeni” nu a mai trait asa ceva. Go shot yourself..

Cati din voi v-ati uitat la o blonda “buna”(din punct de vedere fizic) si ati regasit in fiecare colt o parte din prietena voastra si sa va amintiti cum parul ei departe de a fi blond, poate ar pluti mai frumos prin vant. Hm? Cati ? Cati ati ignorat o fata la care ravnesc toti atunci cand v-a zambit?

Va spun eu?

nici 1%.

Si atunci pastreaza-ti increderea ca iubirea nu moare, atunci doreste-ti ca prietena ta sa-ti zambeasca si sa nu iti spuna nimic, sa TE iubeasca, asa cum se face in adevaratul sens al cuvantului.

Nu. O sa iasa cu fetele intr-un club si or s-o convinga sa “nu fie proasta”, ca pe blondul de la bar il vede acum si niciodata si sa faca sa fie ceva acum si sa nu se mai repete, niciodata. N-o sa-si doreasca, se va gandi la tine, dar o s-o faca, pentru ca e influentata si pentru ca a omorat-o cand i-a spus X ca te-a vazut cu alta si isi va dori sa se razbune.
Ei, insa, ii va parea rau.

A murit ea, tu de ce n-ai muri ?

Nu ca nu stiti sa iubiti, dar habar nu aveti ce inseamna..

Fara sperante iluzorii, fara contemplari si dorinte ascunse, sunt din nou 7 zile.. Mai jos, vor fi aceleasi sentimente, despre o alta tara, in urma cu un an:

31.07.07

Si cred ca as putea spune ca sunt valabile toate cuvintele de mai sus si tot ce pot sa exprime ele, chiar si anul acesta, insa doar daca nu as fi cunoscut cu adevarat si nu m-as fi simtit bine. Sper ca pe 26 iulie, cand imi voi aprinde calculatorul si voi scrie in blog, reactiile, parerea generala si nu numai, sa fie la fel ca anul trecut. Adica, daca am aceleasi sentimente la plecare, de ce sa nu se repete si cele de la sosire ? Anul trecut:

Oamenii straini si limba straina ma fac sa ma simt libera, imi dau oportunitatea sa invat cuvinte noi , sa cunosc alte culturi, traditii . E minunat sa nu-ti inteleaga ceilalti limba natala.

Seni Seviyorum!

I love you!