Şi cânt. Ha ha. Mi-am spus întotdeauna că dacă aş avea voce, aş cânta non-stop, dar mi-a dat Dumnezeu degete şi am ales să scriu cu ele. Să scriu, sau să întorc pagini de cărţi. Iar când nu fac asta, atunci când pot, îmi place să întorc cu ele de volan.
Am trecut prin ceaţă azi, ştiu că nu e mare lucru, dar pe mine mă fascinează de fiecare dată, îmi aminteşte de filmele horror şi, cum de obicei sunt singură în maşină când conduc, în special drumul spre casă, am prins astă-seară o porţiune destul de mare de drum cu ceaţă. Mă aştept uneori să iasă monstruozităţi de prin valul de aburi, să văd mâini însângerate sau capete tăiate, de obicei încui portierele şi aprind farurile de ceaţă şi, tot de obicei, începe să-mi pulseze inima mai tare. Da, chiar dacă am douăzeci de ani.
Zilele trecute am împlinit doi ani de când posed carnet de conducere, ştiu că nu e o vechime exacerbantă, dar eu îmi amintesc de primele zile de condus de parcă au fost acum mai bine de zece ani. Nu vag, doar îndepărtate. Ştiu şi acum cum am simţit materialul volanului pe subt degete prima oară, cât mă fascina de tare mirosul de nou din interior şi luciul capotei. Ştiu cum simţeam şi că n-o merit, dar cu câtă ardoare vroiam s-o conduc.
Astăzi mă urc în ea cu nervi, îi trântesc portiera şi răsucesc cheile violent. Lovesc în volan de fiecare dată când îmi iese în faţă o maşină neasigurată şi vreau s-o claxonez, mă uit la ştergătorul ce trebuie schimbat de câteva luni bune deja. Iar în unele zile (dese, de altfel), când îmi vin în cap doar întrebări existenţiale şi retorice, multe şi proaste cum le numesc unii, mă întreb oare cum ar fi dacă maşina mea ar prinde viaţă? Ar şti atât de multe!
Dar îmi ascultă toate secretele, mă simte când plâng şi se amuză când râd, vibrează din toate colţurile când îi spun că vreau să ascult ATB, ştie cum zboară la peste două sute de kilometri la oră şi ştie să meargă ca melcul când e gheaţă pe jos.
Maşina mea dacă ar avea viaţă, probabil ar fi my BFF.
