Simt străfulgerări abrupte, scurte şi intense. Nu mă pot opri din mers, îmi simt fiecare pas ca pe un reflex atat de natural încât îmi închipui că mă voi opri doar dacă mă voi lovi de ceva, într-un final.
Nici nu te mai caut. Nu vreau să te mai caut. Am dat la o parte toate pietrele să te găsesc, toţi munţii i-am mutat din loc, toate râurile le-am secat. De prea multe ori am găsit răsăritul în prea târziul nopţii. Mă simt datoare să ma uit în oglindă, să mă las să zbor atunci când cred că aş putea, să rămân doar cu mine.
Aştern idei aleatorii, le pun ca aşternut şi le modelez ca perinile de PUF. De prea multe ori le-am ţinut strâns în braţe. Târziu am înţeles adevarul, contrar aşteptărilor mele şi experienţelor nefaste, ele n-or să fugă niciunde, că poate din toate câte au plecat din propria mea casă, ele au cheia.
Dar iar vorbim de uşi. Am descuiat toate uşile. Le las deschise doar în ideea că ar putea intra cineva, cândva. Nu s-a întâmplat niciodată. Uneori aştept să aud ciocăniri în uşă; aş sări din patul ce mă absoarbe zilnic, aş arunca şi prăjitura făcută de mama, la care nu renunţ niciodată. Eu ţi-aş deschide, dar nu baţi.
Cu drag, a mea, Bianca.
