O lungă perioadă de timp mi-am urmat visurile, am desenat flori pe margini de caiete și am umplut foi întregi cu liste. Liste de visuri, de locuri pe care vreau să le vizitez din tot sufletul, lucruri de care mă tem, lucruri ce-mi plac. Multă vreme n-am știut cât de insignifiante sunt aceste liste, am crezut că reprezintă scheletul pe care ulterior eu îmi voi îmbrăca viața. Da, credeam că-i pot alege îmbrăcămintea şi accesoriile iar mai târziu ne vom fi plimbat de mână, mândră fiind de opera mea.
În câteva luni mi se sfârșește adolescența. Undeva în subconștient, știu că adolescența mea a luat sfârșit acum ceva timp, cm pe-atunci când am fost obligată să mă maturizez, însă m-am agățat de faptul că până să schimb prefixul încă voi fi “teen”-ager.
Multe lucruri le-am văzut greșit, le-am interpretat greșit, foarte multe concepții complet eronate mi-au ghidat viața până nu demult. Dar nu mă condamn, sunt doar etape prin care a trebuit să trec la fel ca oricine și la fel sunt sigură că peste câțiva ani voi gândi altfel. Obișnuiam să cred că lucruri ce le văd în general la televizor sau prin alte surse mass-media, rămân acolo și nu se intersectează cu viața mea. Poveștile de dragoste fără un final fericit sunt cele ale oamenilor din jur și atât. Dar viața bate filmul, e mai perversă decât prostituatele cele mai ieftine ce stau la șosea iar uneori mai elegantă decât cea mai rafinată regină. Viața dă lecții, asta e adevărat, dar când ți le dă ție, parcă nu mai e ca la școală, parcă doare ceva mai tare ca un doi la matematică.
Nu știu voi, dar eu am fost crescută destul de frumos. Uneori prea frumos. Și spun asta pentru că, mică fiind, credeam că dacă pot obține relativ ușor de la mama ciocolata de pe raftul din magazin, voi putea obține la fel de ușor tot ce mi-aș fi dorit pe viitor. Tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit până într-un anumit punct, aici includ rezultate la școală, atenția anumitor persoane și multe alte lucruri extrem de importante pe vremea aceea. Nu uit nici azi gustul dezamăgirii, l-am simțit de la una dintre cele mai apropiate persoane. E un sentiment puțin ciudat când simți gustul de pelin pentru prima oară la o intensitate atât de mare. Eu știu că am plâns și țin la fel de clar minte că a fost un plâns în hohote, pe care nu-l puteam controla. Mă simțeam ultimul om primind lovitura aceea direct în plex de la o persoană atât de dragă mie. La fel ca majoritatea lucrurilor ce le-am făcut pentru prima oară și această primă dezamăgire mi-a rămas tatuată direct pe inimă. Din păcate, îmi voi aminti de acea seară de vară până în ultima zi a vieții mele, ca fiind primul pas spre maturizare.
Desigur, dezamăgirile au continuat să curgă, una după alta, mult mai serioase și mai devastatoare ca prima, însă legate de diferiți oameni. O altă dezamăgire m-a amuțit la propriu, punându-mă în genunchi din toate punctele de vedere. Din câte îmi amintesc, se întâmpla chiar anul trecut, fiind probabil cea mai urâta de până acum.
Viața până acum nu a fost așa cum am așteptat-o, am înțeles acum că nici pe viitor nu va fi cum o aștept în prezent, dar asta n-o să mă olprească să-mi fac speranțe, pentru că ele mă țin azi în viață. Îmi amintesc acum de valorile pe care le-am învățat la școală, le-au scris atâţia scriitori ce m-au disperat toţi 12 ani cu iubirea lor, respectul, încrederea, încât le ştiu pe de rost. Desigur, am ajuns din nou să le dau dreptate şi le-am simţit valoarea în timp.
Una dintre aceste valori este timpul. Puţin duşmănos, m-a făcut să-mi pierd minţile de nenumărate ori. Nici nu-mi amintesc de cate ori m-am minunat uitându-mă la ceas la oră fixă şi entuziasmându-mă ca un copil de grădiniţă. Alteori, în cele mai crunte dureri sau cele mai lipsite de somn nopţi, secundarul îmi râdea în faţă, lungind o singură secundă în zece.
Prin clasa a şasea am descoperit că îmi place să citesc, am transformat-o într-o obsesie citind sute de pagini pe zi şi stând în casă weekenduri întregi. Nici vorbă să regret, însă am zile în care mă întreb oare cine aş fi fost astăzi dacă nu aş fi făcut-o? Pentru că o carte nu te schimbă neapărat, dar cincizeci o fac cu siguranţă. Greu de explicat pentru cine nu simte, dar eu chiar simţeam cum se rupe o parte din mine de fiecare dată când întorceam ultima pagină a unei cărţi, au fost chiar unele după care am plâns când le-am terminat. Mi-aş fi dorit atât de tare să continue poveştile, să mai am măcar o pagină de citit, sau jumătate, sau chiar un singur rând, doar să nu se termine. Să nu plece şi personajele acelea din viaţa mea, să fi ştiut şi azi pe unde sunt şi ce fac.
Ulterior mi-am dat seama că îmi place să scriu. Până mi-am dat drumul, am flirtat puţin cu poezia, dar parcă nu mă regăseam îndeajuns. Apoi am dat de proză, urmând ca de fiecare dată când puneam pixul pe foaie, să nu mai pot să îl opresc. Am scris mulţi ani, încă o fac, dar mă întreb de multe ori oare cum aţi reacţiona dacă aţi avea un fel de lupă magică prin care să vedeţi ce scriu de fapt, să puteţi să citiţi printre rânduri, aţi vedea scris în fiecare rând: “azi mă doare”, “mi-e frică”, “m-ai dezamăgit” sau “sunt îndrăgostită”.
După ce mi-am dat seamă că-mi place să scriu, am crezut că-mi place să cânt la chitară, aşa că am primit una pe la 17 ani şi am început să învăţ acordurile. Nu a fost însă o pasiune adevărată, ci doar o tentativă. Am avut mai multe gen, o perioadă am pictat, alta desenam în creion, făcând la fel cu fiecare lucru nou ce-l descopeream. Puţine s-au agăţat însă de mine, dar scrisul mi-a rămas călăuză şi-n ziua de azi.
Apoi am început să iubesc. Profund, magic, colorat, mult prea greu de descris. Prima oară în viaţa mea, simplu la început, dramatic spre final, a fost a doua mare încercare peste care a trebuit să trec. Iubirea te cam schimbă, nu-ţi implantează cipuri în creier, dar te face să vezi totul dintr-un alt punct de vedere. Începi să înţelegi că majoritatea lucrurilor din jur sunt doar de suprafaţă. Cluburi, distracţii, beţii, sunt doar manifestări în lipsa iubirii. Şi atunci te loveşte, cazi lipit cu superglue la papucii celuilalt, pentru că îţi oferă tot e n-ai visat vreodată. Am fost atât de fericită la un moment dat încât stăteam şi plângeam de fericire. Pe urmă am căzut, dar nu îmi pare rău nici o secundă, de aş ştii c-o să mai fiu aşa de fericită, mi-aş dori să cad din nou. E greu să iubeşti, dar cel mai greu e să găseşti iubirea aia undeva. Eu o tot caut de-atunci şi parcă îmi scapă printre degete. O asemăn uneori cu prima fază, cea în care mă îndrăgostesc până peste cap şi am impresia că o s-o găsesc, dar sunt doar câteva momente pe care le trăiesc maxim, apoi se stinge. Îmi spun că e normal să n-o găsesc la orice colţ, sunt oameni care n-o găsesc niciodată.
Poate că mulţi aţi spune că n-am trăit multe la 19 ani, poate nu gândesc uneori ce scriu, poate scriu prea profund sau mă deschid prea tare, dar asta mă descrie. Ce trăiesc, trăiesc maxim, nu prin extravaganţa faptelor, ci prin semnificaţia lor.
Multi spun,ca inca suntem tineri si nu stim prea multe.(un copil poate stii mai multe,decat un om mare)…..
Trecand peste truismele unui blog (marturisesc ca nu am avut rabdare sa il citesc pana la capat) imi permit sa iti dau un sfat:in viata doua lucruri nu trebuie pierdute:timpul si capul!Cat despre “liste” sa stii ca au insemnatea lor.Va veni peste ani vremea bilanturilor:viata ta e asa cum ti-ai dorit sa fie sau se putea si mai bine?
Bun sfat. Şi bună întrebare pe care probabil e bine să mi-o pun de pe acum, când incă mai pot schimba ceva.
Pentru “andram”:
Regret sincer, dar comentariul tău nu va putea fi aprobat până nu-mi răspunzi la mail, lucru care nu ştiu dacă e posibil, pentru că probabil adresa ta de mail e falsă. Data viitoare dacă ai ceva de spus, spune-o în faţă.
Legat de carti, profesorul meu de chimie din liceu mi-a dat un sfat: sa citesc 2 sau chiar 3 carti in paralel (citesti 2 sau 3 capitole dintr-o carte, apoi 2 sau 3 capitole din cealalta). In felul asta lectura unei carti dureaza mai mult si reusesti sa ramai un timp mai indelungat alaturi de personajele pe care ajungi sa le indragesti (in plus regretul pe care il simti cand ajungi la ultimele pagini ale unei carti e diminuat de faptul ca personajele din cealalta carte inca mai sunt “langa tine”).
Cu putin noroc, metoda se poate aplica si in viata “reala”. Daca ai noroc sa reusesti sa-ti faci prieteni adevarati (da, tine de noroc) atunci poti pune “in biblioteca personala” doua carti: una despre prietenie si alta despre dragoste (pe care bineinteles le citesti in paralel :-) ).
La fel ca in email: please keep it for you…
G.
ideiile si gandurile tale puse cap / coada ma face sa cred in trairile si experienta ta!sti e o chiestie undeva pe care no inteleg dar sunt sigura de ea si nu stiu cum,sti esti fericit apoi trist si gata crezi ca ce.a fost nu va mai fi ,pui toate gandurile trairile si stai si suferi ,atat!apoi mai tarziu dai de o alta fericire mult profunda si diferita de ce a fost si iti dai seama unde ai gresit si in ce ai crezut:( asa se intampla mereu ,dar,comentariul tau spus aici oarecum se regaseste in mine ,adica am multe trepte petrecute din desrieri;le tale si cred ca orice adolestent le are doar ca putin difera aici !nu toti iubesc lafel,unii iubesc supremul iar uni iubesc o alta parte a acestei cerc .:)oricum frumos comentariul tau :)mi a facut placere sal citesc si mai ceva eu cred si simt din comentariul tau ca iti doresti si chgiar iti place ca oamneii sa nusi faca o alta parere despre tine decat cea reala daca sar putea spune sa extraga din aceste comentarii viata si sufletul tau :)
Da pai oarecum e aşa. Adică asta cred că vrea oricine, sau poate nu. Eu vreau ca oamenii să-şi facă părerea reală despre mine, nu stiu exact de ce.
in primu rand…scrii foarte frumos…si ai dreptate viata bate filmul,ne invata foarte multe.,ne pune la incercari,ne face sa ne maturizam,sa stim pe cine sa apreciem si sa ne dam seama knd gresim…chiar daca uneori gresim si ne dam seama dupa…dar”omul invata din greseli,dar oare cand greseste invata?”un vers din melodia lui guess who-decat sa minti care m-a pus pe ganduri.