Am promis că o fac pentru ultima dată, ştiu că nu e bine, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am promis să las Universul să facă parte din mine, să fiu una cu el ca sa devin tare ca o stâncă, împotriva tuturor. Am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt.

Toţi oamenii îşi doresc să aibe puteri speciale, nu neapărat de ordinul fantasticului, doar speciale. Eu le am, dar ce să fac cu ele? Nu ştiu ce să fac. Ştiu în adâncul sufletului că ar trebui să profit, dar oare ASTA mi-ar aduce fericirea?

Eu văd totul ce nu-i bine, să ştiţi, nu îmi scapă, doar mă fac că nu văd. Ştiu foarte bine când trebuie să mă opresc şi când să continui, mereu îmi dau seama, doar că nu o fac. De ce? Nu stiu. Ştiu că trebuie să o iau de la capăt, de multe ori. Trebuie să mă arunc în gol, cu ochii închişi şi fără nicio ezitare, trebuie mai întâi să cad ca să pot să mă ridic. E ca şi cum atunci când îţi închizi fermoarul, prinzi o fâşie de material în el şi nu mai poţi să continui. Tragi de el să se închidă până sus, dar nu merge. Singura soluţie e să dai înapoi fermoarul, să înlături bucata de material şi să încerci din nou să îl închizi. Garantez că va merge. Există, desigur, şanse ca aceeaşi fâşie de material să-ţi pună din nou piedici, sau la fel să fie o alta, poate pe o porţiune a fermoarului de mai sus, doar că trebuie să ştii când să dai înapoi, cu siguranţa va putea să meargă din nou înainte.

Ăsta-i idelul meu, înţelegeţi? Ăsta-i idealul meu suprem, să am într-o zi curajul să iau decizii radicale, în toate sensurile, să am curajul să mă uit în ochii oamenilor şi să le spun: nu îmi placi. Să-mi iau catrafusele şi să mă car într-un alt oraş, nu ca să fug, ci ca să schimb. Să am curajul să spun în special nu, fără ruşine, fără frică de eşec şi de urmări. Îmi doresc să-mi pun viaţa pe primul plan,ca să nu mai uit vreodată cine sunt.