Life

Am aflat acum vreo două zile, ca majoritatea dintre noi de moartea lui Michael Jackson şi nu are rost să dezvolt subiectul, nu ştiu nimic în plus faţă de celelalte milioane de oameni. Dar pe mine mă impresionează altceva, mai mult decât “moartea regelui pop” şi toate chestiile astea despre el. Moartea lui m-a făcut să mă gândesc la procesul vieţii, cum ne naştem si cum murim. Cum mor pe rând atâţia oameni din cei pe care îi cunoaştem până într-un final când rămân doar puţini din cei ce-i ştiam de mult. Cum îi să ajungi la 90 de ani şi să fii singurul din generaţia ta? Să rămâi un om bătrân într-o lume nouă în jurul tău, cu concepţii diferite, noi, străine.

Asta-i viaţa. Nu-i o luptă după bani, nu ştiu ce naiba îi, dar luptă după bani nu-i. Nici luptă după faimă, nici luptă pentru teritoriu. E un “set” de zile ce ţi se pun într-un sac ce trebuie să-l cari în spate. Nu-i viaţa nici grea nici uşoară. Îi aşa cum vrei să fie. Viaţa e chiar aşa cum alegi tu să fie. Îndiferent că-ţi omoară un părinte sau un frate, e alegerea ta dacă mergi mai departe sau nu. Strict alegerea ta dacă ce ţi se întâmplă te afectează sau nu, te distruge sau te împinge de la spate.

Asta cred că e. Un drum în care de obicei faci totul greşit, un drum în care ţi se pare că-i de făcut tot ce nu-i de fapt. O viaţă de care profiţi “că-i doar una”, zile în care dormi că ai “destul timp”. Culmea, e că nu ai cum să ştii ce trebuie să faci decăt atunci, când ajungi la 90 de ani si-ţi dai seama ce naiba era cu viaţa asta.

Totuşi, în spatele a tuturor concluziilor pe care le trag în fiecare zi, nu pot să-mi dau seama ce am de fapt de făcut, în ce parte să ma uit, cum să fiu, cum să gândesc.

Şi sunt ferm convinsă că nu sunt singura.