(se) poate

Poţi să mă sufli ca să mă faci să zbor, iar asta e cam ciudat, că am cincizeci şi unu de kilograme.

Poţi într-o zi să îţi faci bagajele şi să-mi spui că te muţi pe lună, iar eu nu am să te cred, dar de asta tot ai să pleci.

Poţi să-mi zici că nu ştiu totul şi că sunt într-adevăr nebună, dar în afară de partea a doua pe care ai ştiut-o de la început, trebuia să-ţi dai seama că ce ştiu, ştiu bine.

Poate poţi într-adevăr să mă distrugi, dar mai distrusă decât sunt, nu mă poate face decât acel Dumnezeu în care nu crezi.

Şi poate o să reuşesc ce mă străduiesc de atâţia ani, dar poate până atunci o să zbor cu adevărat şi o să-ţi pară rău că m-ai suflat.

Poate.

curios

A fost un val de apa chioara ce-a sters in treacat frunze de pin, cazute lin la poalele muntilor. Si pasari au zburat deasupra, ce-au cantat aceeasi oda intr-un vechi codru atat de cunoscut. S-a intors in cercul vicios de “muza muta”, in habarnismul absolut al intunericului. Si mergand, s-a cufundat in ceata si a urlat, pana toti ochii de pisica albastrii au fugit spre vest.

Nu ma stoarce, ca ma scurg

Daca

Oare daca ma duc la Obama, Papa si reunesc toti presedintii din lume, as putea sa-i conving sa se scoata cuvantul “daca” din dictionar?

gfdvfdsfddbk

Atâta de tare mă plictisesc, că fac şi asta.

1. Ce speli prima dată la duş ?

Tălpile

2. Care e culoarea ta de helancă preferata ?

Urăsc helăncile.

3. Îţi place cafeaua ?

Nu.

4. Cum te simţi acum ?

Oribil.

5. Care e ultima literă din numele persoanei de care eşti îndragostit ?

U.

6. Care e ultimul vis pe care l’ai avut ?

Că am făcut vaccinul contra gripei porcine si am făcut reacţie la el.

7. Ai putea mânca o lună întreagă felul tău de mâncare preferat fără să te saturi de el ?

Câh..nu.

8. De ce ai o poftă puternică acum ?

Linişte şi pace.

9. La ce te gândeşti când auzi cuvântul “varză”?

La o ..varză.

10. Ai numărat vreodată până la 1000 ?

Nup.

11. Muşti sau lingi îngheţata ?

Musc.

12. Foloseşti emoticoane ?

Da, dar nu exagerat.

13. Câte dormitoare are casa ta ?

Nu vrei să ştii.

14. Ai cunoscut vreodată o celebritate ?

Adevărată, nu.

15. Îţi place brânza ?

Nu prea, da mănânc.

16. Care e ultima melodie de care ai fost obsedat ?

Akon-Sexy bitch

17. Câte ţări ai vizitat ?

7

18. Sunt părinţii tăi stricţi ?

Nu

19. Ai sări cu paraşuta/parapanta/planorul ?

Una din cele mai mari dorinţe.

20. Ai lua masa cu George W. Bush ?

Nu prea cred.

21. E ceva strălucitor în camera ta ?

În afară de mine? :)) glumeam. Nu.

22. Închiriezi filme ?

Niciodată

23. Unde vei merge sâmbătă seara ?

Undeva unde probabil n-o să vreau să stau.

24. Ouă albe sau maro ?

Albe

25. Îţi place muzica ?

De cele mai multe ori.

26. Ai mers cu trenul ?

Cândva, demult.

27. Ce zi a săptămânii e ?

Joi.

28. Ce ai mâncat la prânz ?

Peşte

29. Ce face mâine prietenul tău cel mai bun ?

Se întâlneşte cu mine.

30. Ai văzut filmul The Butterfly Effect ?

Nu cred.

31. Ce crezi despre Yankees ?

Nu cred.

32. Ai părul ondulat ?

Da

33.Când ai plâns ultima dată ?

Azi.

34. Ai intrat vreodată într’un zid ?

Cu capul sau maşina?

35. Anotimpul preferat ?

Vara

36. Adormi cu televizorul deschis ?

Absolut întotdeauna.

37. Ai băut vreodată alcool direct din sticlă ?

Da.

38. Crezi ca eşti bătrân/a ?

Ma apucă gânduri.

39. Ţi’e frică de întuneric ?

Da

40. Îţi place viaţa ta momentan ?

Deloc.

41. Baţi în lemn ?

Incep să bat şi mă opresc la jumătate când îmi dau seama ce fac.

42. Ai o vedere bună ?

Cred că da.

43. Poţi sa faci hula hoop ?

Ce să fac?

44. Unde sunt părinţii tăi ?

Lângă mine.

45. Ai fost vreodată sărutat în lift ?

Nu, se abţinea că se uitau ai mei la noi.

46. Care e următorul CD pe care îl vei cumpăra ?

Cine ştie..

47. Ai intrat într’o încăpere pe fereastra vreodată ?

Daa.

48. Ce ai cumpărat ultima data ?

Mască de păr.

49. Cât de des vorbeşti la telefon ?

Foarte des în timpul săptămânii, mai rar în weekend.

50. Eşti într’o relaţie complicată ?

Da.

51. Ai pus piedică cuiva vreodată ?

Da.

52. Foloseşti beţişoare chinezesti ?

Nu.

53. Ierţi prea mult ?

Până mă satur.

54. Deţii o armă ?

Inteligenţa.

55. Ai fost vreodată într’un castel ?

Da.

56. Îţi place părul tău ?

De cele mai multe ori da.

57. Îţi place de tine ?

Nu prea.

58. Eşti mai apropiat de mami sau de tati ?

Cam la fel.

59. Ţi’a plăcut leapşa asta ?

Nu prea :))

Trebuia.

Am optsprezece ani şi-mi fuge pământul de sub picioare. De ce? Cand trebuia sa fie altfel,mai bine..trebuia sa-mi fug prin minte cu picioarele goale în nisip, să-mi alerg fericirea şi să mă ducă la cer.

Trebuia să mă domine adevăratul eu,nu cei din jur. Trebuia să fie altfel.

B

Azi e miercuri.

Am promis să scriu un post “decisiv” , ca să vă spun dacă a ieşit bine sau a ieşit rău.

Nu ştiu cum, dar a iesit foarte bine, deşi am avut  al doilea comportament al lui Alin, am fost chiar pe punctul de a renunţa la un moment dat. Dar acum sunt posesoare a unui permis de conducere pe care l-am obţinut cu muncă grea.

Probabil o să am nevoie de vreo săptămână de revenire, dar ce mai contează?

Mucegai

Încearcă să fii mai puţin penibil. Nu recunoaşte că ţi-e frică, pentru ce asta? Frica e slăbiciune, iar slăbiciunea nu trebuie să existe. Nu admite că iubeşti, nu poţi sta sub papucul ei, nu o poţi lăsa să-ţi dicteze viaţa, nu poţi lăsa ca ziua ta să fie bună sau rea în funcţie de cât de bine te sărută de dimineaţă. Nu fi prost, las-o să coboare singură din taxi, ce, ea n-are mâini şi picioare să coboare?

Ai fi surprins să aflii că aşa eşti penibil?

Cheia către succes nu stă în putere.

Am renunţat la banii pentru biletele la pariuri şi i-am cumpărat un trandafir. I-am rupt încet toţi spinii, să nu-i rănească pielea fină. Am luat-o de mână şi ne-am plimbat în parc, am învăţat atât de multe lucruri de la ea. Ne mângâiau razele soarelui de primăvară când i-am zis prima oară te iubesc. Îmi amintesc şi acum cum mi s-au înmuiat picioarele când ea mi-a spus acelaşi lucru.

Dar uite, apa a secat. Sunt doar o piatră uscată.

Alin

Mi-ar plăcea să am puterea să vă explic sau să vă redau ce ştiu. Dacă aţi vedea ce ştiu şi ce vreau acum să vă explic, aţi înţelege problema ce mă frământă acum. Aţi înţelege cât de tare se poate distruge un om. Hai să vorbim doar despre latura psihică, despre cea fizică poate ştie toată lumea, deşi probabil vă gândiţi că mă refer la fumat, alcool şi toate cele, mă refer la mai mult decât atât. Deci să lăsăm partea fizică, poate o voi aborda în alt articol.

Să ne imaginam un om. Unul simplu. Şi hai să-i dăm un nume. Alin de exemplu.

Alin a reuşit să facă rost de o întâlnire pentru un interviu cu patronul unei firme de construcţii, întrucât calificarea sa în inginerie poate fi prolifică firmei.

Să ne imaginam situaţia unu.

Alin se trezeşte de dimineaţă, cu două ore înainte de interviu, trage la o parte draperiile lăsând lumina să-i inunde dormitorul. Se apropie de geam, se întinde, gândindu-se ce zi frumoasă este astăzi. Ia micul deju după care se îndreaptă către baie, face un duş, se spală pe dinţi, se piaptănă şi se priponeşte în faţa oglinzii. Alin se priveşte şi îşi spune: ce zi frumoasă, totul va merge extraordinar, voi obţine slujba. Se îndreaptă către adresa firmei de construcţii, ajunge în faţa clădirii, parchează, se dă jos din maşină sigur pe sine, aşteaptă în clădire până este primit, îşi prezintă CV-ul patronului, prezintă fermitate în decizii şi incredere, iar postul îi este acordat.

Situaţia numărul doi.

Alin se trezeşte cu patru ore înainte de interviu, stresul nu îl lasă să doarmă. Se plimbă prin cameră vreo oră gândindu-se cu ce să se îmbrace. Nu trage draperiile căci lumina îl deranjează, prea îi inundă intimitatea. Se gândeşte cât de emoţionat va fi, doar la asta. Sigur va leşina sau nu va fi suficient de bun şi nu-i vor acorda slujba. În fond, job-urile astea sunt făcute pentru oameni mult mai capabili decât el. Se spală în fugă pe dinţi, tremură din cap până în picioare şi consideră că duşul de aseară îi este de ajuns. Cearcănele îi ocupă toată faţa, e singurul lucru pe care îl observă Alin în oglindă. Privindu-se din cap până în picioare, îmbrăcat în costum, e gata să renunţe. Pentru ce să meargă? Nu va putea ţine CV-ul în mână, tremură prea tare. Ajunge la firmă iar emoţiile îl copleşesc. În faţa directorului nu reuşeşte să scoată un sunet şi, deşi CV-ul lui sună destul de promiţător pentru director, acesta este respins, nu prezintă fermitate.

Vedeţi cum acelaşi om este pus în aceleaşi situaţii, dar cu un nivel de pesimism diferit? Observaţi câte lucruri depind de puterea noastră de convingere, de încrederea în sine şi de capacitatea creierului de a se distanţa de lucruri?

Uneori ştiu că nu e bine. Nu doar uneori, mereu. Sunt conştientă că nu e bine, sunt conştientă că mă distrug, că am doar dezavantaje, da rnu mă pot abţine. Continui să mă distrug.

Am reuşit astă vară un record. Preţuiţi-vă dacă aveţi puterea asta, e mirific.

13 ianuarie

Miercuri voi scrie un post decisiv.

Fericire

Am reuşit.

Intr-un post anterior, mi-am promis ca o sa fiu puternica, atunci cand o sa cresc. Acum mi se pare atat de departe cuvantul asta, nu stiu daca voi putea spune vreodata sincer: sunt puternica. Macar atat de puternica sa fiu la fel de afectata ca restul lumii de tot ce ma inconjoara.

Si la urma urmei, cand o sa cresc? In doua ore si jumatate sunt majora, oare trebuie sa cresc si mai mult de atat? Ca eu sunt sigura ca in doua ore jumate nu o sa fiu mai puternica.

Sunt o slaba, asta e adevarul. Maine ar trebui sa fie o zi atat de frumoasa, care, peste ani, atunci cand imi voi aminti de ea, sa ma faca sa zambesc. Poate o sa rad peste ani, poate o sa ma amuze tot ce azi imi ocupa timpul. Dar in schimb sa fie asa, eu as da orice sa ma trezesc si sa fie trecuta ziua, sa nu trec prin ea.

Ieri am facut un “pact”, ca nu mai merg la discoteca pana nu iau carnetul, lucru care ar fi terbuit sa ma motiveze sa il iau, dar dimpotriva, acum imi doresc sa nu il iau doar sa nu mai ajung vreodata acolo. Cred ca, de fapt, am cautat un pretext sa nu ajung la discoteca, cel putin sambata asta. Oameni, desfiintati-o!

Da, asta era ideea, maine dau de carnet, chestie ce ma streseaza la MAXIM.

Maxim am spus!

Ego

Am stat într-un timp pe o margine de sticlă. Nu ştiu ce am făcut, căci nu-mi amintesc. Dar nu mi-a fost frică, am privit un proces de creaţie întreg şi mă bucuram. Am văzut pui de barză cum ieşeau din ouă şi atunci am râs. Dar peste timp am plâns, căci au murit. Şi-am ştiut că într-o zi trebuie să se termine şi în acea zi, când m-am uitat în jos, stăteam pe cioburi.

O vedeam alergând în picioarele goale, nu ştia unde. Mângâia copacii în căutare, sperând să îi deschidă Dumnezeu poarta şi să o ajute. Miam dorit să o ajut, Doamne cât de tare! Dar întunericul a răpit-o, a ascuns-o în scorburi întunecate şi nu vedeam decât perechi de ochi strălucind. Şi-am alergat şi o să alerg, în întregul infinit de praf, pe tot drumul până la capăt, unde o să o găsesc. Şi o să-i dau drumul şi o să mă iubească. Patetic, într-un decor de crimă, or să atârne umbre lungi de suflete. Sute de suflete.

Şi poate o să fim moarte, amândouă, dar asta nu a contat niciodată, este?

Noi n-o să murim, o să ne transformăm în pulbere de stele ca să ne înecăm în culori, iar când cerul va dori, o să ne stingem. Dar acolo, jos, cineva îşi va pune o dorinţă.

Care o să se împlinească.

I’m a supergirl

“And then she’d say that nothing can go wrong.
When you’re in love, what can go wrong?

And then she’d say, it’s Ok, I got lost on the way
but I’m a supergirl, and supergirls don’t cry.

And then she’d say, it’s alright, I got home, late last night
but I’m a supergirl, and supergirls just fly.”

6 ianuarie

Se apropie ziua de 6 ianuarie. Nu-mi place să scriu despre zile de-ale mele, dar faptul că împlinesc optsprezece ani mă întristează pe atât de tare pe cât mă face fericită.

Mă face fericită din două motive.

Primul. Pentru că simt şi eu ca orice puşlama că o dată cu vârsta asta sunt mai “liberă”, că am mai multe posibilităţi, pot să fac mai multe lucruri, să merg în mai multe locuri.

Al doilea şi cel mai important. Pentru că am vârsta necesară pentru a conduce o maşină, lucru pe care îl visez de la 6 ani, adică de pe-atunci pe când visam şi că pot să zbor.

Mă întristează pentru că mi se pun în spate o grămadă de responsabilităţi şi datorii pe care nu mi le-aş fi dorit vreodată, plus că simt că îmi trece viaţa repede, dar asta lăsăm pentru alt post.

Îmi aduc aminte o vacanţă, pe când mergeam cu părinţii şi încă o familie cu corturile. Şi într-una din seri când noi intenţionam să dormim, era o trupă de tineri de vreo optsprezece ani care ascultau muzică la maxim, râdeau şi se distrau. Şi în seara aia când stăteam şi mă uitam la ei, m-am imaginat pe mine la optsprezece ani şi cât de bine o să fie, ce tare o să mă distrez, ce “fără de griji” voi fi.

Nimic mai fals, grijile s-au amplificat şi dacă mă uit în prezent şi în trecut, nu-mi amintesc să fi mers cu tineri dinăştia -plini de viaţă- pe-undeva şi să ne facem de cap, orice ar însemna asta. Îmi amintesc de probleme la şcoală, rutină şi faptul că am încercat mereu să fiu responsabilă şi totodată să nu fac prostii, ca să nu dau de probleme.

Aşa că ce o să-mi aducă optsprezece ani? Un mare nimic. O mare dezamăgire în antiteză cu cei optsprezece ani pe care mi-i imaginam când eram mică.

6 ianuarie o să-mi aducă poate carnetul,ceea ce este foarte bine, dar nimic mai mult.

No happyness

Mi s-au aprins minţile, mi s-au descâlcit atât de tare că mi-aş dori să fiu din nou oarbă, ca să fiu fericită.

Ce-i fericirea? Nu-i nimic altceva decât o amăgire. Într-o zi tot o să te trezeşti si o să-ţi dai seama că ceea ce credeai că te face fericit, te distruge. Nu există fericire există entuziasm.

Care piere.

Am iubit.

Mi-a spus “  te iubesc” . Şi ar trebui să fiu fericită, dar nu înţeleg ce înseamnă te iubesc.

Eu nu ştiu şi nu înţeleg sensul, deşi am spus de atâtea ori asta.

Dacă spun “te iubesc”, inseamnă că ţin la tine? Că ţin foarte mult la tine şi plâng dacă păţeşti ceva rău? Sau înseamnă că am nevoie de tine pentru satisfacerea nevoii mele interioare de a avea pe cineva alături? Sau poate iubirea apare odată cu obişnuinţa, atunci când ajungi zilnic să vezi, să vorbeşti şi să-ţi împărtăşeşti viaţa cu un om. Ce înseamnă să iubeşti?

Nu ştiu aici, în lumea asta ce înseamnă să iubeşti, dar eu am în minte o singură definiţie. Să iubeşti înseamnă să nu poţi să respiri fără cineva, să îţi provoace anumite sentimente pozitive, să te facă să te simti bine doar prezenţa persoanei respective. Să adori cum îşi mişca buzele când înjură şi cum trage cu ochiul în oglindă înainte să iasă pe uşă. Să iubeşti pe cineva înseamnă ca persoana respectivă să te împlinească spiritual fără a avea un contact cu tine, să îţi umple viaţa în aşa mod încât nimeni şi nimic să nu mai intre în ea. Să iubeşti înseamnă să respecţi, să te opreşti vara şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că a creat un asemenea om. Să nu răneşti sub nicio formă nici  psihic şi nici fizic. Să fii în stare să faci orice pentru cel pe care îl iubeşti.

Nu există aşa ceva pe Pământ, nu există aşa ceva între oameni. Şi dacă se trezesc oameni idioţi ca mine care îndrăznesc să îşi imagineze o astfel de iubire,au grijă cei din jur să le evapore visurile.

Aş da orice să mă lase cineva să iubesc în halul ăsta.

Nu spune “te iubesc” dacă nu simţi, s-ar putea să îi spui unei persoane ca mine, care îşi dă seama că nu e adevărat.

Hai

Hai să fim doar noi doi.

Hai să îmi ţii mâna într-a ta şi să trecem prin ploaie.

Hai să împletim orele cu secunde de fericire existenţială.

Hai să murim născându-ne.

Hai să le zicem la toţi adevărul.

Hai să trăim altfel.

Hai să nu ne mai certăm niciodată.

Hai să…  să fim fericiţi.

Somewhere, at the end of the story.

Îmi amintesc acea seară. Nu vreau să ştiu data exactă, deşi as putea să o calculez, pentru că nu va schimba nimic. Stăteam pe o terasă, cu doi prieteni, mult prea departe de casă. Şi mă durea atât de tare, dar tăceam. O ascultam pe ea cum spunea chelnerilor mulţumesc în turcă şi mă amuza.

Stăteam şi mă uitam la peisaj, gândindu-mă că voi uita acea seară şi asta mă durea cel mai tare. Poate de asta scriu acum, să mă asigur că nu am uitat. E trist să ştii că nu te vei mai întoarce niciodată într-un loc care te-a făcut fericit şi e şi mai trist dacă laşi timpul să şteargă asta.

În jurul nostru era plin de oameni, fiecare cerea un whisky, vin sau gin. La pian era o tânără care cânta melodia lui Celin Dion-My heart will go on. M-am scuzat de la masă, plimbându-mă pe lângă ea, după care m-am apropiat şi i-am spus: “you sing very nice” şi mi-a spus: “i don’t sing, i play”. Corect, dar am gândit româneşte.

Aşezându-mă din nou la masă, unul din cei doi (nu-mi amintesc cum îl chema) mi-a zis: la ce te gândeşti?

I-am zâmbit, căci nodul din gât nu mă lăsa să scot niciun cuvânt.

-”Ce te întristează? Uită-te în jur, lumea râde, se distrează.”

-Ştii..e trist, pentru că ştiu că asta e ultima mea seară, nu mă voi mai întoarce niciodată aici.

-”You never know” (îmi permit să nu traduc, erau exact aceste trei cuvinte)

-Nu-mi da speranţe, pentru că ştiu că nu e adevărat. Mă întristează că n-o s-o mai văd pe ea niciodată, ceea ce din nou ştiu sigur, şansele să nu fie aşa sunt foarte mici şi chiar dacă o să ţinem legătura prin internet, în timp lucrurile se vor răci, vom vorbi mai rar şi mereu acelaşi lucru. O să o întreb ce face, o să-mi spună bine şi mă va întreba acelaşi lucru.

A continuat conversaţia, dar nu are rost să o transpun mai departe. Cert e că ştiu şi acum că am avut dreptate, pentru că până acum s-a împlinit tot ce am prezis, era un lucru de la sine înţeles, logic şi normal, din păcate.

Eu într-un loc acolo, am stat noaptea, pe malul mării, pe un ponton. Şi asta n-o să uit.

Remembering Julie.

Christmas

Mă aşteptam să-mi placă vacanţa asta; îmi imaginam împodobirea bradului în familie, cumpărasem globuri noi, frumoase, să fie totul mai special. Am cumparat chiar şi luminiţe să le întindem peste casă, să arate ca în poveşti.

Dar brad n-am cumpărat încă, nu ştiu de ce. Luminiţele sunt tot în ambalajul original, nemişcate, cuiva i lene să le întindă şi să le bage în priză, iar eu zac în pat gripată.

Afară-i frig, ceea ce mă împiedică să ies din perimetrul casei, lucru ce nu îmi surâde deloc. Îmi amintesc arar de vară, de cât de tare mă plângeam de căldură şi de cele trei luni de vacanţă şi din nou îmi vine să râd. Nu prea tare, că mă doare gâtul.

Cred că mă opresc aici, cuvintele valoroase sunt puţine.

Mi-aş dori un Crăciun în cealaltă lume.

Da

Mi se împlineşte unul dintre visuri. Nu spun “hop” până nu sar groapa, dar mă apropii treptat. Şi dacă va fi să se întâmple, voi fi foarte fericită.

Nou dar vechi

Sunt fericită, îmi iubesc viaţa, încep să râd tot mai des, ies în lume, temerile mi se evaporă, întunericul nu-mi mai dă fiori.

Şi atunci se întâmplă. Îl văd, mi-e frică de el şi fug. Dar mă înjunghie în spate. Mă ridic singură, mă lasă să o fac uneori, alteori nu, după care mă fugăreşte iar, mă înjunghie altundeva, mă doare la fel de tare, dar altfel, sau la fel. Îmi aminteşte de cealaltă rană, mi-o redeschide sau îmi face alta.

Uneori mă lasă în pace luni de zile, mă face să cred că dispare de tot din viaţa mea, dar reapare.

Cândva, într-o zi, o să-l fugăresc eu. În acea zi o să-l înjunghi eu atâta de tare că nu se va mai ridica. Iar cu ultimele suflări îmi va cere iertare. Mă va implora să-l iert, să-l las să trăiască. Dar o să-i înfig cuţitul unde-l doare mai tare.

Şi o să sufere. Aşa cum sufăr eu.

Politichie

Cât parvenitism.

Mai întâi, candidaţii la preşedinţie împart pachete prin ţară (pizza în cazul domnului Geoană care, apropo, avea termenul de valabilitate expirat), se atacă la televizor, fac planuri să-şi doboare adversarul, trimit mesaje oamenilor despre incompetenţa celuilalt candidat, împart fluturaşi în poşta la oameni, truchează filmuleţe din anii trecuţi după care ies în public şi afirmă că le pare rău pentru ce se întâmplă. Oamenii se înghesuie la mâncarea gratis oferită de aceştia, se bat pentru o lingură de fasole, “leşină” pentru asta, se ceartă, se îmbată. Tot ei înghesuie la vot, stau câte trei ore la cozi ca să pună ştampila pe unul dintre cei doi.

Ceilalţi fosti candidaţi din primul tur, pe lângă cei doi, se aliază ori de-o parte, ori de alta, ca să atragă şi mai multe scandaluri, să iasă în evidenţă, să se scrie în presă despre ei, sa fie intervievaţi.

De ce se agită lumea atâta pentru politică?

Oamenii stau acasă în faţa televizorului şi ascultă interviurile preşedinţilor care promit atâtea.. Şi speră să fie ales un preşedinte care le va mări salariul, care le va aduce ceva bun si nou, care-i va scăpa de griji şi de boli.

Nu v-aţi învăţat minte dupa atâţia ani că nu are să se schimbe nimic?

Să sperăm că îi şi ultimul post despre politică pentru că este, cu siguranţă, primul. Nu voi promova niciodată nişte oameni care ar încălca orice principii ca să ajungă la o funcţie. Din acest motiv nu voi adăuga taguri.

Jur

Când eram mai mică, mi-a spus mama să nu jur, că îi un cuvânt puternic, în sensul că dacă juri, trebuie să te ţii de cuvânt.

Si nu prea am jurat, decât în situaţii critice. În schimb, astăzi mi-am jurat un lucru: că în viitor o să devin o femeie puternică, care ştie ce vrea, o femeie puternică în întregul sens psihic.

JUR

chimical division

De câte ori mi-a atins podeaua tălpile, iar eu am trecut de mii de ori pe aici fără să mă gândesc vreodata la asta.

Mi-e greu să realizez că sunt singură, mi-aş dori să ştiu că sunt una cu toată lumea, cu podeaua asta, cu un om de la Polul Sud, cu un anume preot din Vatican şi o gheişă tânără, că formăm împreuna un întreg indestructibil şi incomparabil, că asta ne face unici. Mi-aş dori să fie la plural, dar nu e. E vorba mereu de singularul singur ce mă face să mă gândesc aproape non-stop dacă, analizându-mi vorbele, faptele şi gândirile, am ales adevărata esenţă. Mă face zilnic să mă întreb: ce caut aici? Dacă, într-adevăr sunt singură.

Nu am învăţat altceva, decât că nu mă pot baza decât pe mine,  în tot complexul ăsta de molecule pline de energie ce “formează un întreg”. Mi-ar prinde bine nişte atomi să mă ţină ei în picioare acum, când nu ştiu ce-i cu mine.

Bum

Astăzi iar mi-am dat seama că nu ştiu tot. Ce greu îi..

Pic

Mă uit uneori peste poze mai vechi şi am găsit unele care îmi amintesc de momente frumoase

-când era Kyra mică:

-de balul bobocilor (ştiu că-i blur, ăsta-i şi scopul)

\

-când am schiat prima oară:

-când am fost prin ţări străine:

 

Si multe altele..şi nu ştiu de ce s-au terminat.

Ideal

“Locuiesc vis-a-vis. Te văd în fiecare dimineaţă gol, cu ferestrele larg-deschise. Nu mă arăt, căci asta te-ar face să zâmbeşti. Te studiez. Număr femeile pe care le porţi seara şi le încercuiesc pe cele care şi-au câştigat dreptul să deschidă fereastra dimineaţa. Îţi ştiu chipul speriat când eşti singur şi te-am văzut de atâtea ori plângând după ce ai umilit o femeie care tocmai a plecat.

Ţi-am văut toate măştile, căci într-o zi ai lăsat ferestrele deschise şi la pod. Trebuie să urci în fiecare zi treptele acelea singur ca să îţi alegi cine vrei să fii. Cred că doar în trei zile din ultimul an ai trăit făra nicio mască. Şi atunci îţi veneamereu  în vizită aceeaşi femeie. Dar atunci închideai ferestrele, toate. Şi tregeai perdelele, toate. Şi plecau, toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi ştiut atât de bine. Atât de rău de fapt. Nu iubi. Aşteaptă să vin să-ţi fac curăţenie.” – Mihaela Rădulescu

Ideal.

Fragmente

..dar ea era acolo, strângându-i cămaşa în braţe de parcă ar fi fost chiar el acolo, în carne si oase. Cu câtă amărăciune trebuie să i se fi umplut sufletul. Lacrimile i se scurgeau şiroaie pe obraji, suspinele o împiedicau să mai respire. Îşi înfigea unghiile în materialul rece al cămăşii. Undeva pe cer, departe, cădea o stea..

Ce poţi să spui despre un asemenea sentiment, despre o trăire de o asemenea amploare? Te loveşte în inimă şi te lasă să ţi se scurgă necunoscutul dininimă. Am fost acolo, mi-a pătruns din nou adrenalina până în creieri, schimbându-mi viaţa, de parcă ar fi fost într-adevăr pentru prima oară. M-a prins de mână şi mi-a spus: mai stai. Doamne cât de tare mi-aş fi dorit..

Am promis.

Am promis că o fac pentru ultima dată, ştiu că nu e bine, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am promis să las Universul să facă parte din mine, să fiu una cu el ca sa devin tare ca o stâncă, împotriva tuturor. Am promis şi nu m-am ţinut de cuvânt.

Toţi oamenii îşi doresc să aibe puteri speciale, nu neapărat de ordinul fantasticului, doar speciale. Eu le am, dar ce să fac cu ele? Nu ştiu ce să fac. Ştiu în adâncul sufletului că ar trebui să profit, dar oare ASTA mi-ar aduce fericirea?

Eu văd totul ce nu-i bine, să ştiţi, nu îmi scapă, doar mă fac că nu văd. Ştiu foarte bine când trebuie să mă opresc şi când să continui, mereu îmi dau seama, doar că nu o fac. De ce? Nu stiu. Ştiu că trebuie să o iau de la capăt, de multe ori. Trebuie să mă arunc în gol, cu ochii închişi şi fără nicio ezitare, trebuie mai întâi să cad ca să pot să mă ridic. E ca şi cum atunci când îţi închizi fermoarul, prinzi o fâşie de material în el şi nu mai poţi să continui. Tragi de el să se închidă până sus, dar nu merge. Singura soluţie e să dai înapoi fermoarul, să înlături bucata de material şi să încerci din nou să îl închizi. Garantez că va merge. Există, desigur, şanse ca aceeaşi fâşie de material să-ţi pună din nou piedici, sau la fel să fie o alta, poate pe o porţiune a fermoarului de mai sus, doar că trebuie să ştii când să dai înapoi, cu siguranţa va putea să meargă din nou înainte.

Ăsta-i idelul meu, înţelegeţi? Ăsta-i idealul meu suprem, să am într-o zi curajul să iau decizii radicale, în toate sensurile, să am curajul să mă uit în ochii oamenilor şi să le spun: nu îmi placi. Să-mi iau catrafusele şi să mă car într-un alt oraş, nu ca să fug, ci ca să schimb. Să am curajul să spun în special nu, fără ruşine, fără frică de eşec şi de urmări. Îmi doresc să-mi pun viaţa pe primul plan,ca să nu mai uit vreodată cine sunt.

aurora boreala

Un drum intins, un orizont deschis si doi oameni tinandu-se de mana. El ii cauta privirea, ea se sfiaza, ii zambeste stanjenita de palmele ce-i asuda de cinci minute încontinuu. Se opresc la marginea canionului,se privesc. El nu-i observa ridurile, o priveste ca la prima intalnire, desi genunchii nu-i mai permit flexibilitatea de a i se arunca in genunchi si a-i pune un inel pe deget. Insa nici ea nu-si mai doreste asta. Ii strange mana in a lui si ii sopteste: „priveste”. Culorile de pe cer pictate cu pensula se amesteca, formand deasupra canionului un adevarat joc de culori. -Se spune ca fiecare apus este unic. Inima ei incepe sa bata cu putere si in ciuda firelor albe ce-i cad in suvite peste umeri, se simte ca la prima intalnire, ca prima oara cand l-a vazut. Nu se poate decide daca sa se uite la apus sau la ochii lui pe care ii cunoaste atat de bine, sunt la fel ca in prima zi, poate citi in ei increderea care i-a facut sa ramana atat timp unul alaturi de celalalt. In jurul ochilor lui s-au conturat acum riduri adanci, pleoapele s-au lasat, dar sentimentul e acelasi. – Imi amintesc iarna din saptezeci si sapte, spuse ea. In mintea lui se contureaza o idee profunda a acelei ierni. Isi aminteste pana si aeroportul, iglu-ul in care s-au adapostit si acea noapte. Un vant puternic le sufla in ceafa, se tineau de mana la fel de puternic ca acum. El isi aminteste de emotiile de dinainte, urmau sa participe la un eveniment care le schimbasera viata. Si-atunci s-a intamplat, un joc de culori a aparut deasupra varfurilor brazilor, nuante de aslbastru si verde acopereau intreg cerul, gradele minusii faceau sa inghete, dar minunea nu. Au incremenit in fata aurorei, puteau auzi in departare cantecul pinguinilor in noaptea lor cea mai lunga, puteau simti respiratia taiata a celuilalt. Nu simteau frigul, simteau caldura interioara, acea satisfactie da a pasi pe luna, de a descoperi un nou continent, satisfactia implinirii unui ideal. -Mi-as dori sa ne intoarcem avolo, spuse ea cu jumatate de gura. Ii era atat de frica. Frica sa nu fie refuzata, nu vroia sa paraseasca acest pamant inainte sa ajunga din nou acolo, isi dorea sa o faca atunci cand in ochii ei se va reflecta jocul de culori -De fapt, e ceea ce se afla in buzunarul meu drept, spuse el. Doua bilete dus-intors catre Antarctica. Ochii i se umezisera, inima ii galopa. Il pupa pe obraz, multumindu-i intr-un infinit de ori. In urma canionului, se vedeau doua perechi de pasi. Era ultimul apus de toamna.

Toţi şi-ar dori

…să aibe puteri speciale. Cei care le au, îşi doresc să fie normali.

This is freedom

Mi-a ramas trupul obijduit de teama, intr-un fond maret impregnat de culoare, sub praf si pamant uscat.. Curand imi vor gasi ciorile hoitul si se vor infrupta din el ca dupa o foamete de patruzeci de zile. Curand imi voi dori din nou dimensiuni marete ale existentei sa ma fugareasca prin paduri intunecate, cu cer acoperit de varful plopilor si-al brazilor amestecati haotic.

Astazi m-a schimbat. Nimicul intrebator de sunteti nedumeriti. In orice caz nedumerirea nu poate fi mai mare ca a mea. Intregul tablou invelit in panglica se satin alb ma nedumereste, caci nu pot face diferenta intre soarta si vicisitudine. Ma satur sa ingrop petale moarte, pierdute cu trecerea timpului ce ma faceau sa zambesc cand le simteam mirosul. Ma satur sa privesc in fiecare seara un apus ce nu-l vede nimeni, nu-l vad nici eu. Sunt ocupata. Ocupata cu nimicul intrebator. Ocupata cu multimea de fire de iarba ce imi spune sa ma legan cum bate vantul. Si ma cert cu ele in fiecare zi, le zbier ca nu-mi doresc, ca vreau sa ma legan in ritm cu apusul si rasaritul unei veri tarzii, cand simti ca totul se termina. Uneori ma iau dupa ele, uneori ma legan laolalta cu firele de iarba, sunt aidoma lor, uneori imi place. Mi-as dori sa fiu si eu asa.

Dar ma striga, ceva ma striga in adanc de mare si-n libertatea cerului. Ceva imi spune ca undeva, unde firele de iarba nu se leagana, exista libertate.

Cea mai mare greseala

Sa revii la aceleasi vechi obiceiuri care te-au facut sa suferi si din care in trecut ai invatat ceva.

La mare.

Era acolo, in aceeasi surdina de plastic creata de oameni. Alerga in picioarele goale, cu galetuta rosie in mana, lasand sa curga din ea apa tulburata de nisip. Isi ridica din cand in cand ochii verzi si rotunzi sa priveasca nemarginita mare ce se intindea in fata sa. Se apropia de apa usor iar cand valurile ajungeau pana la el destul ca sa simta raceala, incepea sa chicoteasca, apoi continua sa se joace cu ea. Cu marea.

Cand se plictisea sa rada cu valurile, isi umplea galetuta de nisip si o ducea la mal, in incercarea de a forma un castel, iar cand rezultatul era unul bun, isi tragea tatal de mana sa-i priveasca opera. Dar om invins in lupta, nu observa castelul, isi respinge fiul si se indreapta catre terasa, comanda o bere. Copilul isi priveste mama intinsa la plaja, incearca sa o mobilizeze ca sa-i arate la ce a lucrat el in ultima jumatate de ora, dar nu primeste decat urlete ca a rasfirat fire de nisip pe prosopul cel nou.

Am refuzat sa ma uit la acelasi copil caruia i se intampla acelasi lucru ca la nouazeci si noua la suta dintre ei, fortat sa devina un alt parinte ce-si va aduce plozii la mare ca sa aibe cu ce sa se laude cand va ajunge acasa. Le va cumpara salteluta verde si inghetata de capsune ca sa ii faca sa taca pe plaja, sa-i lase sa-si bronzeze burtile umplute de bere.

Simteam cum ma arde tot mai tare soarele, imi doream sa intru in apa. Am facut pentru cateva minute exact acelasi lucru, m-am jucat cu valurile. Era amuzant, raceala apei venea brusc si-mi gadila simturile, ma chema spre ea cand se retragea. Imi placea tot mai tare racoarea venita din infinit, dar simteam o diferenta enorma. Nu-mi placeau cremele cu miros de morcovi si ulei de masline intins pe suprafata apei, nu-mi placeau saltelele din bureti ce ma protejau de microbii celorlalte persoane care statusera acolo inaintea mea. Imi placea sa ma asez in nisip, imi placea sa fug in nisip, imi placea sa ma scufund in mare si sa ma sperii cand nu-i atingeam fundul.

Imi placea sa deschid ochii dedesubtul ei si sa-mi imaginez ca in urma cu sute de ani, veneau pirati sa gaseasca comori. Imi placea sa ma usture ochii de la sare si sa mi se inroseasca. Imi placea sa ma usture pielea de la soare, sa simt ca am fost la mare. La alta mare, din alta parte, dar care-mi dadea acelasi sentiment de libertate. Nu l-am gasit niciunde altundeva.

Copilul inca se juca cu valurile.

Have you ever, ever?

And if i start a commotion, i run the risk of losing you and that’s worse. tam ta tanam ta ta.

Imi place. :)

Cine si-a inchipuit vreodata

…ca dintr-un lucru foarte marunt, gen luarea unei decizii, abandonarea ta in voia sentimentelor sau cateva cuvinte simple spuse in cateva secunde fara sa te gandesti prea mult la ele pot provoca adevarate revolutii?

Si te trezesti in mijlocul unei revolutii dinastea si nu stii ce sa faci, nu stii cum ai ajuns aici ca sa stii si cum sa iesi..

Mi se pare atat de trist tot, parca n-are sens nimic. Intotdeauna eu sunt aia care face sacrificii in legatura cu orice, intotdeauna eu ma implic mai mult decat trebuie cu gandul ca asa o sa fie bine. Dar ceilalti din jurul meu sunt atat de obisnuiti sa fac eu tot, ca nu se mai gandesc ca poate ma satur si eu uneori, ca mai simt nevoia sa vad ca ceilalti sunt dispusi sa faca un efort pentru mine, nu se mai gandesc ca nu-i normal. Dar ce-i normalul?

Si-asa ajung sa cred ca viata mea nu e importanta pentru nimeni. Asa ajung sa nu-mi mai pese de nimic. Si mi-as dori intr-o zi sa sjung nu doar sa spun ca nu-mi pasa de nimic, ci chiar sa se intample.

Mereu am fost de parere ca merita sa suferi intro relatie, de orice fel, daca te face si fericit, daca implica iubire si sentimente. Si probabil o sa continui sa cred asta, doar ca uneori nu merita nimic. Si uneori as vrea sa nu mai imi pese de nimic, ca sa nu mai simt vreodata dezamagirea.

Ma distruge cel mai tare. E lucrul care m-a schimbat intotdeauna. Lucrul care m-a durut intotdeauna.

E ceea ce ma face sa simt fiecare om la care ajung sa tin. Fara exceptii.

Haos

N-am scris de mult in blog, imi pare rau sa spun, dar de unde scriu iar n-am parte de diacritice.

Nu-mi fac rau pauzele, se intampla pur si simplu sa treaca o perioada in care sa nu simt nevoia sa scriu. Se intampla, ca multe altele.

Ma gandesc ca vine iarasi frigul,in acelasi context, cu aceleasi nevoi. Nu-mi place, desi imi amintesc de vremea cand ma ingrozea caldura infernala. Nu imi place, dar ma voi acomoda.

Nu stiu ce se intampla cu mine in ultimul timp si daca ar fi vorba doar de o astenie ar fi destul de grav, pentru ca nu mai stiu ce simt. Si nu mai stiu ce sa fac. Si nu mai stiu de ce si cum.

Nu stiu in cine sa am incredere, de cine sa-mi permit sa ma atasez, nu stiu unde si cum voi fi peste o luna, o saptamana, o zi. Nici macar u mai stiu ce-mi place, daca-mi plac aceleasi lucruri sau altele noi.

Haos.

Râie

Se-nmulţeşte ceva-n Deta: râia. || Unde-i ziua aia?

Trist.

Azi am dat primul căţeluş, nu pot spune ce simt :(

Dar am încredere că-i pe mâini bune .

În căutare de “x”

Am mai făcut un pas, azi, în Universul incertitudinii. Mi s-a mai pus o piatră pe inimă, am coborât scările şi nu înţeleg de ce; ei mi-au zis să urc, mereu mi-au spus asta, m-au învăţat să vreau mai mult şi nu ştiu dacă vreau mult sau vreau puţin şi nu ştiu cine îi de vină şi mai ales, nu ştiu ce voi face. Şi-am căutat fericire, am alergat către asta întotdeauna şi voi muri căutând acelaşi lucru. Am căutat fericire în ochi cu lacrimi şi chipuri de praf şi am găsit un ocean de ură. Am întâlnit oameni pe margini de ore, ce-au căzut în timp si-au uitat de ei. Au uitat să oprească timpul şi să plângă şi de fericire,când proprii lor copii au făcut primii paşi. Am cunoscut copii ce-au pierdut în întuneric ultima urmă de bunătate ce-a uitat să persiste în inima lor.

Şi-atunci am ştiut că e prea târziu, prea târziu să întoarcem timpul, mult prea târziu să sădim cu lacrimi vise. O realitate atât de adânc apăsătoare că nu am suportat-o, am refuzat să ştiu şi să continui să stau, am refuzat să nu pot să-mi pară rău. Dar ce faci dacă-ţi pare rău? Ce faci dacă afi adevărul după ce te-ai întors cu spatele? Ce faci dacă vrei să spui da, după ce ai spus nu? Îţi arunci masca în foc? Renunţi la ce ai fost ca să devii cine eşti?

E greu să recunosc că n-am avut răspunsuri, că n-am ştiut de prea multe ori ce-i bine şi ce-i rău, dar am avut prezumţia, mai presus de toate, că există îngropată undeva mai adânc decăt Groapa Marianelor un fir de speranţă către anume ceva ce-am crezut că mă va salva. Cândva, într-un timp şi spaţiu, motivul pentru care acceptam totul. O poartă spre altă lume în care nu vor exista oameni în definiţia actuală. Acolo unde nu voi cunoaşte frică, nici ură şi duşmănie, ci voi avea atâta fericire că nu voi şti ce să fac cu ea. Un soi de fericire diferit, nimic pământean, nimic palpabil.

Atunci, în acea zi voi şti ce caut acum, atunci când voi găsi înţelepciunea necesară pentru a-mi lua zborul.

Monstru

Aberaţii

Nu ştiu ce m-a schimbat in felul acesta. Să fiu sinceră am ştiut dintotdeauna că nu va decurge totul conform planurilor mele, indiferent despre ce era vorba. Ideea e că de cele mai multe ori, ca sa nu spun tot timpul, planurile mele nu au decurs deloc bine şi cu ce m-am ales? Cu capul meu pe post de cui,izbit de ciocane pana implora mila. Şi milă n-am simţit din partea nimănui. Ce am simtit eu, intr-adevar, s-ar putea numi cu totul altfel decat mila sau compasiune, am simtit rânjete şi ţintiri asupra mea, gesturi si priviri rautacioase,mereu. Bucurie pentru raul primit în dar de la oricine. Aveam braţele pline de cutii cu rautati, aproape ca-mi vedeam colturile cutiilor apasandu-mi in piele si ajungand pana la carne, de greutatea rautatilor ce-a trebuit sa le car dea lungul anilor. Mi-ar plăcea sa spun acum că daca vorbesc despre ele se vor incheia, dar ştim foarte bine că asta nu se va intampla. Nici cu un miliard de campanii publicitare care ne-ar transmite un mesaj scurt si direct gen: Renuntati la rautati, tot nu s-ar intampla nimic. Oamenii tot se vor barfi intre ei, va fi mereu o intrecere chiar si inconstienta pentru cea mai frumoasa frizura, cea mai scumpa masina din oras, cea mai frumoasa fata, cel mai frumos baiat şi asa mai departe. Ştiti si voi, lucrurile evolueaza, însă nu inteleg de ce am asociat mereu evolutia cu un progres, pentru că ce dovedim noi este un regres in ceea ce tine de limbaj,comportament si atitudine.

Imi amintesc nenumarate exemple de diferentieri nedreptatite. Doar că nu pot să vi le spun, pentru că asta mi-ar pune o pata pe suflet,ar trebui sa invinuiesc pe cineva care oricum e de vina, insa n-as putea face asta, cine e in masura sa faca o diferentiere intre mine si un semen de-al meu, e cu siguranta un superior, căruia n-as putea să-i patez imaginea.

Nici frustrarile nu se vor incheia,din punctul meu de vedere, cata vreme va exista omenire, vor exista frustrări. Să nu se inteleaga gesit, n-am nimic cu oamenii frustrati, ba chiar mă regasesc printre ei uneori, doar că aceasta e cauza tuturor nenorocirilor. Şi nu mă întrebaţi de unde stiu asta.

……………………………………………..

Apropo, scuzaţi-mi lipsa partiala a diacriticelor, dar, daţi-o naibii, e două noaptea.

I was flying, now i’m crashing

Sometimes a sunshine becomes a sunset.

Empty. Everywhere.

Să mor sau să mai trăiesc

Mi se pare acum straniu când îmi privesc trecutul. Un amalgam de evenimente de neînţeles transformate de mintea mea umană într-un soi de traume menite să mă urmărească pe tot parcursul vieţii. Salturile de cangur ce le-am făcut m-au adus cu picioarele pe pământ, ce arunci în sus, va trebui cândva să cadă. Dar am păşit pe apă, ştiu asta. Sunt aidoma lui Chris Angel în lumea mea în care aş înţelege fizica cuantică si m-aş transpune întro altă lume. Sau nu, aş rămâne în lumea asta, dar în alte dimensiuni. Aş fi un fluture sau o morsă? Sau aş fi pisica lui Schrodinger.

Mi-e greu să cred că mai am de adunat pietre, că le voi culege pe drum până voi ajunge la cea violet, ce mă va urca pe culmile idealului, mi-e foarte greu să concep că mai am de ajuns altundeva, că va mai trebui să mă renasc de o mie de ori până ce voi ajunge la împlinire, că voi mai zbura spre altă ţară, sau nu. Că, poate, în mintea mea se vor naşte alte concepţii despre ideal iar el va fi coborât, sau urcat mult mai sus. Mi-e la fel de greu să cred că o decizie de-a mea ar putea influenţa durata vietii mele sau a altora,sau că într-o secundaă aş putea alege de voi fi întreaga mea viaţă o vânzătoare sau un doctor.

Ce frumos, nu? Avem viaţa în mâinile noastre. Ce-i de facut?

New puppies

N-au nevoie de nicio introducere. Sunt ai Kyrei.

Fericire?

Cred că toţi scriitorii sunt nebuni. Scriitorii adevăraţi mă refer. Nu că mă consider eu o scriitoare mare, dar mă simt nebună şi simt că are legătură cu scrisul pentru că atunci am inspiraţie în momentele de nebunie, de oboseala, agonie, dinastea.

Simţeam căldura căminului, o căldură interioară, ce n-o poţi simţi în exterior, niciodată. Îmi sălta inima de bucurie, muşchii mi se încordau şi se relaxau la loc, în acel loc, singurul din întreaga lume în care am putut simţi cu adevărat relaxarea. Am lăsat să-mi cadă umerii în voie,mi-am întins picioarele pe bara de subt masă şi-am zâmbit, încercam să fac tot cum am citit, încercam să trăiesc. Simţeam adierea nopţii pe obraji, ochii-mi erau încântaţi de strălucirea lunii, iar în ecou, pe lângă sunete de greieri şi glasuri de broaşte, auzeam vocea lor, aceleaşi voci ce le-auzeam de fiecare dată când mă durea ceva: va fi bine, o să treacă. Şi a trecut, a fost bine de fiecare dată, au fost acolo.

Sunt cei care au fost cu adevărat acolo, cei care mi-au adus un pahar cu apă când aveam nevoie, cei care m-au mângâiat şi mi-au făcut toate poftele, dintr-o simplă mare de iubire ce s-a revărsat din ei. Atât. Nu mi-au cerut să le fac în schimb un bine, nu mi-au cerut bani că m-au iubit, că mi-au construit un acoperiş deasupra capului, că mi-au oferit ocazia să-mi înfrunt temerile, nu. Au dormit cu mine în spital, au plâns lânga mine, m-au aplaudat, m-au felicitat, m-au pupat, m-au îmbrăcat, mi-au dat să mănânc de trei ori pe zi.

Şi mă simt vinovată uneori de toate astea. Nu că mi-au făcut ei vreun bine, ci că simt şi ştiu că nu-i apreciez şi răsplătesc aşa cum se cuvine. Şi mai ales că în ziua când ei nu vor mai fi, eu nu voi fii liniştită, nu voi avea sufletul împăcat, pentru că nu mi-am stabilit ca scop în viaţă să  îi fac să râdă mai des, să le scutesc din griji, să nu provoc eu mai multe, eventual. Nu am apreciat că scopul lor în viaţă a fost şi este să ne facă pe noi fericite, să ne aducă ceea ce ei nu au avut, să ne facă să ne simţim bine.

Şi doare. Doare pentru că ştiu şi voi ştii întotdeauna că aş fi putut să fac mult mai mult decât atât. Şi va durea când voi realiza cu adevărat că nu toată lumea are parte de cei ce au cu adevărat dreptul să poarte numele de “părinţi”.

Fericirea şi Tristeţea

Într-o zi, s-a întâlnit Fericirea cu Tristeţea şi a întrebat-o Tristeţea pe Fericire de ce zâmbeşte tot timpul, iar aceasta i-a răspuns: sunt fericită. Atunci Tristeţea a zis: dar ce e fericirea? Şi Fericirea i-a spus: hai cu mine, îţi voi arăta ce e fericirea.

Şi Fericirea a luat Tristeţea de mână şi a dus-o pe un câmp verde, plin de flori colorate, unde se jucau trei copilaşi care râdeau întruna.

Fericirea spuse: vezi Tristeţeo, asta-i fericirea. Fericirea e o stare de bine, o stare euforică, o armonie a corpului cu spiritul. Fericirea e marea de iubire ce-ţi curge prin vene.

Tristeţea zise: asta-i fericirea? Trei copii care se joacă?

Şi Fericirea spuse: Uită-te mai bine.

Şi Tristeţea se uită mai bine, se holbă către lanul plin de flori şi nu văzu nimic.

Atunci Fericirea spuse: Uneori trebuie să vezi lucrurile în spatele aparenţelor: după copacul acela se află părinţii celor doi copii. Vezi grija din ochii lor? Vezi iubirea şi blândeţea ce-i protejează pe copii?

Atunci Tristeţea înţelesese: Mi-aş dori şi eu să mă iubească cineva, dar ce s-ar întâmpla dacă m-ar iubi cineva şi-aş fi fericit? Ar fi două Fericiri şi nicio Tristeţe?

Şi Fericirea spuse: nu-ţi fă griji, de te hotărăşti să fii fericit, te asigur că îţi vei dori ca Tristeţea să nu existe. Cum ar fi ca cei trei copii să moară în faţa părinţilor lor? Crezi că ar mai fi ei fericiţi? Crezi că ar mai râde vreodată din adâncul sufletului?

N-am de ales, spuse Tristeţea, voi rămâne trist, căci fără Tristeţe, oamenii nu îşi vor da seama de valoarea Fericirii. Fără Tristeţe, oamenii nu vor mai fi la fel de fericiţi dacă starea asta euforică va fi permanentă. Dar să ştii un lucru Fericire: câtă vreme trăiesc, voi trăi ca să evidenţiez fericirea, nu tristeţea. Acum du-te acasă Fericireo, eu rămân aici, să-mi luminez din întuneric ochii cu fericirea celorlalţi.

Sfârşit de basm

Acum înţeleg de ce oamenii sunt monştrii, acum ştiu că nu există fericire.

Acum am înţeles că din 6,7 miliarde de oameni, mă am doar pe mine.

Şi doare când baţi la poarta raiului şi nu ţi se deschide, iar prin crăpăturile porţii poţi vedea oameni care râd şi aleargă. Oameni care n-au nimic mai deosebit ca tine.

Credeam că voi putea fi altfel, ştiam asta de mică, dar n-am reuşit să fiu altfel decât în sens negativ.

Şi-am descoperit cel mai rău sentiment: să nu însemni nimic pentru absolut nimeni.

Happy Birthday

La mulţi ani puiule…

L

Şi eram atât de sigură pe mine, eram ferm convinsă că ceea ce ştiu e adevărat, eram convinsă că ceea ce ştiu EU e adevărat. Am alergat cinci ani după cunoaştere, am alergat orbeşte după lumina aia ce mă mulţumea doar pe mine. A trebuit să fac asta, a trebuit să mă protejez pe mine, să înţeleg unele lucruri ca să pot trăi aşa cum trebuie. Mi-am permis să fac asta, pentru că doar eu ştiu ce greu mi-a fost să alerg în întuneric atâta amar de vreme.

Dar lucrurile nu s-au sincronizat, au apărut lucruri importante în viaţa mea cât eu alergam după lumină şi nu le-am dat importanţa necesară. A apărut cel mai important lucru pentru mine. Soarta nu a sincronizat şi m-a lăsat să aleg, să mă chinui să mă împart. M-am gândit la mine, mereu. Am refuzat să fac modificări în viaţa mea, am refuzat să nu mă prefer pe mine. Iar acum îmi pare rău pe de-o parte, nu pentru că am ajuns la lumină, ci pentru că am pierdut pe drum lucruri nepreţuite, pentru că au suferit în jurul meu oameni, sau mai simplu: pentru că nu am trăit..

Dacă tot îmi citeşte blogul toată lumea şi dezvoltă din fiecare cuvânt o revoluţie, poate-poate mi-ar face rău careva, le dau acum un subiect de discuţie.

Te voi iubi întotdeauna, indiferent că nu te voi avea lângă mine peste douăzeci de ani, indiferent că peste doi ani voi fi cu altcineva de mână sau că voi mai spune de multe ori “Te iubesc” altcuiva.

La mulţi ani cu ocazia asta. Promit să nu uit niciodată când mi-ai spus prima oară “Te iubesc” şi mi s-a tăiat glasul.

!

!

Promit să fac odată lucrurile aşa cum îmi doresc eu, o să am tot ce mi-am dorit dintotdeauna şi nu vorbesc de partea materială.

Pentru că ştiu că se poate, o să schimb tot ce nu mă face fericită, voi face asta, pentru că merit. În fond, în afară de mine, nimeni nu va face vreodată eforturi ca să-mi fie bine, iar dacă sunt singura din lumea asta care mă susţine, o voi face cum trebuie, chiar dacă asta presupune renunţarea la multe lucruri.

Doar că am nevoie de un hint ca să fac toate astea, dar ştiu că urmează.

Life

Îi atâta de ciudată existenţa omenirii că de câţiva ani nu există zi să nu mă gândesc la ea. Nu există zi să nu mă gândesc de ce se întâmplă anumite lucruri, pentru că din punctul meu de vedere, toate lucrurile au un scop. Nu mă refer dacă scapi o hârtie pe jos, mă refer la lucrurile mai mari, sau poate şi cele mărunte.

Ştiu că pentru totdeauna unul din scopurile mele în viaţă e să aflu pentru ce trăim, e să mă asigur de existenţa divinităţii, lucru care sunt ferm convinsă că se va întâmpla, cred tare în Dumnezeu şi stiu că va veni o zi, probabil la bătrâneţe, când voi fi sigură că există şi voi şti de ce am trăit şi etc.

Între timp, am alte planuri. Şi unul dintre ele ar fi să-mi trăiesc viaţa, ăsta-i planul meu cel mai important. Asta nu include bani, sex, alcool şi ţigări. Include distracţie în limitele mele, include cunoştinţe multe, optimism si relaxare. Include iubire.

Vreau să iubesc mult, să risc mult şi să risc să fiu rănită dacă e nevoie. Prefer să ştiu ce înseamnă să iubeşti decât să mă feresc toată viaţa. Mă simt ca o bătrână care spune: dacă aş avea acum şaptesprezece ani, aş şti cum să-mi trăiesc viaţa.

Şi e ciudat cum ţi se întorc toate foile cum nu ai fi crezut vreodată că se vor întoarce, e ciudat cum ajungi la acei optsprezece ani la care te-ai gândit când ai avut zece şi te întrebai cum o sa fie. E ciudat cum nu vorbeşti cu singurii oameni cu care vorbeai atunci (exclud familia) şi e ciudat cum cele mai de preţ principii devin istorie.

Dacă aţi ştii cât e de greu..

Legat de Deta

Se întâmplă unele chestii uneori şi simt nevoia să le scriu, nu neaparat aici, dar amân să o fac, iar atunci când îmi doresc, simt un gol, lipseşte ceva pentru că a trecut un anumit timp de la eveniment şi nu pot să scriu la fel. Aşa că am scris mult mai rar în ultimul timp. Pe de-o parte mă bucură asta, pe de alta nu.

M-a întrebat iar cineva şi anume tata ce îmi place mie să fac mult, aşa mult să-mi placă, să fiu în stare sa fac asta zilnic. Mie îmi place să mă uit la oameni, să îi văd cum evoluează, dar asta nu cred că-mi va aduce bani vreodată.

Aseară, de exemplu, mă uitam la o fată.  Şi nu ştiu exact la ce mă uitam la ea, mă uitam ce frumoasă e probabil. Şi în timp ce mă uitam cum dansează cu prietenele ei, mi-am amintit cum era acum patru ani sau cinci, mi-am amintit de un fost prieten al ei care a murit şi mă gândesc cum a trecut peste asta, că daca mă pun în locul ei..nu ştiu ce aş fi făcut. Dar lucrurile evoluează şi asta e trist uneori, pentru că oamenii se uită şi uită evenimente ce-i făceau cândva fericiţi, iar asta e din punctul meu de vedere cel mai trist lucru.

Şi-am văzut un băiat ce-i fost prieten de-al unei prietene de-a mea din copilărie (complicat, nu?) care era de mână cu o altă fată şi-mi amintesc când plângea după prietena mea şi mă intreba ce să facă. Şi asta mi se pare trist. Oare oamenii nu-şi amintesc toate lucrurile astea?

Am văzut, tot aseară, o prietenă de-a mea din copilărie…                                 şi asta mă întristează de fiecare dată când o văd, că nu mai zâmbeşte când mă vede, ci mă evită. Şi asta-i trist, tot îi trist.

Cum o să fie peste douăzeci de ani? Cum ar fi dacă aş pleca în America şi m-aş întoarce când cei din mediul meu vor avea patruzeci de ani? Oare aş vrea să mă mai întorc?

..

..

Mi-as dori uneori să mă joc cu cuvintele. Mi-aş dori uneori să spun:stop, ia-o de la capăt. Mi-aş dori uneori să apuc de mine si să dau de pământ.

Şi mi-aş dori uneori să trec de graniţe. Nu visez, nu vreau să plec, nici să-mi înşir dorinţe, vreau să fie altfel. Atât.

Pigs

Regula numărul 1. Dumnezeu e un geniu.

Regula numărul 2: Toti bărbaţii sunt  nişte porci. Chiar dacă nu de la început, tot îşi vor arăta poftele pentru rahat. C-aşa-s ei, porci.

Aş vrea să cunosc un om fără orgoliu. Deteriorat, cu hainele rupte, nu mă interesează, dar să n-aibe orgoliu. Mi-e ciudă că nu pot face copii fără să iau contact cu masculii, că dacă n-ar fi aşa, n-aş mai vrea să-i văd niciodată.

Poate o să studiez vânătoria, ca şi-aşa nu ştiu ce vreau sa fac mai departe. Şi scopul meu în viaţă ar fi să omor toţi bărbaţii.

Şi nici măcar n-aş ajunge la închisoare, că mi-ar mulţumi toate femeile. Mi se alătură cineva? Unde-s mulţi, puterea creşte.

Rihanna bătuta

Super tare. Dupa ce a bătut-o pe Rihanna, nu ma întrebaţi de ce, că nu ştiu, Chris Brown îşi cere acum public scuze, pledează vinovat şi va face nu ştiu câte sute de ore în folosul comunităţii, susţinând că este complet inacceptabil ce a făcut.

Sunt două variante:

1. Are crize de personalitate/personalitate dublă.

2.E nebun.

Părerea mea că orice bărbat ce-şi bate soţia e nebun, acum, fiecare cu părerea lui. Ştiu, te înşeală, te minte, te face pe la spate. Da nu-i mai uşor să o laşi să plece decât s-o baţi? C-o baţi şi a doua oară face mai tare.

Serios.

Blood

E prea mult sange pentru o lume aşa mică, prea mulţi boi ce trag la caruţa greşită şi colac peste pupăză, prea mulţi oameni ce sunt iubiţi greşit. Nu, nu înţelegeţi că iubirea-i o greşeală, nici că eu iubesc greşit, sunt doar milioanele alea de fete ce se îndrăgostesc de băieţi ce nu se prea vor uita la ele, vreodată, sau dacă o vor face va fi cam târziu, cam la câteva luni după ce fetele îşi dau seama că au iubit persoanele greşite.

Da, ştiu, pe la 12 ani nu prea ştii să iubeşti, dar sunt oameni la 15 ani care posedă maturitatea necesară pentru a simţi iubirea. Si la început când esţi atât de inocent, o să te doară cel mai tare, nu neapărat prima oară, prima şi-a doua şi-a treia, depinde de om.

Mă enervează etapele astea prin care trebuie să trecem, prima oară ne atrage să ne jucăm, apoi concurenţa de la şcoală, sau delăsarea, după caz, prima dragoste, primul sărut, prima iubire, prima ceartă, primele lacrimi, sau mai întâi lacrimile şi-apoi relaţia. Prima relaţie de două săptămâni, a doua de o lună, a treia de-un an, prima ţigară, primul DA, primul copil, mai departe nu ştiu.

Cu ce ne alegem din tot procesul acesta? Cred că am citit atâtea despre procesele astea handicapate că mi s-a acrit de ele. Care-i scopul final? Care-i satisfacţia după atâta stres şi muncă? Să fie copiii? Să-i vezi cum cresc, să te lupţi pentru ei?

Eu cred că-i tot procesul în sine, de la răsarit la apus, de la o zi la cei nouăzeci de ani.

Doar că-i al naibii de greu să fii fericit în zilele noastre. Prea mult sânge pentru o lume aşa mică.

Am zis eu bine.

:)

:)

Sunt în vacanţă, nu mă căutaţi ;)

Cotidian

Mai nou sau mai vechi, zilele mele nu se scurg altfel decât de obicei, o duc mai prost dintr-un punct de vedere pe care nu pot să-l împărtăşesc cu dumneavoastră şi mai bine din punct de vedere al comodităţii, care se transformă şi ea în rău când îi în exces. Şi îi în exces, credeţi-mă.

Descopăr lucruri noi în schimb, care mă ajută să depăşesc anumite dificultăţi pentru mine, lucruri noi sau neacceptate care, văd eu, îmi pot schimba radical funcţionarea.

Nu mă recunosc, mă foarte preocupă lucruri gen: ce o să fac toată ziua în vacanţă, când în anii trecuţi dacă mă întreba cineva asta bufneam în râs. Isteric probabil. Pe lângă că am uitat să râd şi vorbesc foarte serios, nu mai ştiu cum se râde, nici cum aş manifesta asta dacă mi-ar veni la un moment dat, mă gândesc că mai vine din când în când. Îi ceva şi cu râsul ăsta, nu poţi să-l laşi să-ţi iasă oricum din gâtlej, trebuie să-i controlezi ritmul, intensitatea, dar pentru asta trebuie antrenament şi eu n-am deloc. Deci, începusem o frază mai sus, pe lângă că am uitat să râd, mă plictisesc de moarte toată ziua. Asta dacă n-am de spălat vase, ceea ce se întâmplă foarte rar şi durează foarte puţin. Nu că vasele mele n-ar trebui spălate sau nu sunt folosite, doar că nu e chiar un hobby de-al meu.

Afară plouă deci mersul la baie se exclude, deocamdată nu ma stresează căldura, e suportabilă, noroc pe ploile astea, însamă stresează plictiseala şi următoarea destinaţie de vacanţă. Nu vă pun la curent acum, o sa am probabil iar un carneţel în avion, sa-mi descriu fobia.

Deci sunt tristă şi de asta, urmează un stres intens.

Toate cele bune!

Life

Am aflat acum vreo două zile, ca majoritatea dintre noi de moartea lui Michael Jackson şi nu are rost să dezvolt subiectul, nu ştiu nimic în plus faţă de celelalte milioane de oameni. Dar pe mine mă impresionează altceva, mai mult decât “moartea regelui pop” şi toate chestiile astea despre el. Moartea lui m-a făcut să mă gândesc la procesul vieţii, cum ne naştem si cum murim. Cum mor pe rând atâţia oameni din cei pe care îi cunoaştem până într-un final când rămân doar puţini din cei ce-i ştiam de mult. Cum îi să ajungi la 90 de ani şi să fii singurul din generaţia ta? Să rămâi un om bătrân într-o lume nouă în jurul tău, cu concepţii diferite, noi, străine.

Asta-i viaţa. Nu-i o luptă după bani, nu ştiu ce naiba îi, dar luptă după bani nu-i. Nici luptă după faimă, nici luptă pentru teritoriu. E un “set” de zile ce ţi se pun într-un sac ce trebuie să-l cari în spate. Nu-i viaţa nici grea nici uşoară. Îi aşa cum vrei să fie. Viaţa e chiar aşa cum alegi tu să fie. Îndiferent că-ţi omoară un părinte sau un frate, e alegerea ta dacă mergi mai departe sau nu. Strict alegerea ta dacă ce ţi se întâmplă te afectează sau nu, te distruge sau te împinge de la spate.

Asta cred că e. Un drum în care de obicei faci totul greşit, un drum în care ţi se pare că-i de făcut tot ce nu-i de fapt. O viaţă de care profiţi “că-i doar una”, zile în care dormi că ai “destul timp”. Culmea, e că nu ai cum să ştii ce trebuie să faci decăt atunci, când ajungi la 90 de ani si-ţi dai seama ce naiba era cu viaţa asta.

Totuşi, în spatele a tuturor concluziilor pe care le trag în fiecare zi, nu pot să-mi dau seama ce am de fapt de făcut, în ce parte să ma uit, cum să fiu, cum să gândesc.

Şi sunt ferm convinsă că nu sunt singura.

Picture

:)

No comment

De-acum încolo nu va mai exista posibilitatea să comentaţi la articole. De ce? Pentru că aşa e mai bine.

Nu contează că asta va limita traficul, nu pentru asta scriu, cum spuneam, nu mă interesează să am cât  mai multe commenturi la articole ca să arăt cât sunt eu de tare. Şi o dată cu asta va dispărea şi regulamentul, pentru că nu va mai fi nevoie de el.

O seară plăcută!

A

Ai avut vreodată impresia că unele lucruri se întâmplă fără niciun rost? Că toate lucrurile vin de-a valma, ca într-o ciorbă în care într-un final o să arunci toate legumele. Aşa, întâmplări aruncate una peste alta, evenimente neasortate cu tine, persoane ce n-au ce căuta în viaţa ta.

Ce-i rău, e că nici nu ştiu ce mi se asortează.

Blonda tot blondă-i

Deci trebuie să vă spun. Promit ca blogul meu să nu devină un altul gen pitipoanca.org, dar asta chiar trebuie s-o spun.

Veneam eu încetişor de la Timişoara cu maşina, şi pe podul de pe Şagului, cum e în reparaţii (timişorenii ştiu), partea dreaptă venind dinspre Deta către Timişoara şi partea stângă mergând către Deta, este blocată, iar pe mijlocul podului sunt câţiva bolţari care opresc circulaţia (la începutul podului fiind o grămadă de semne care interzic circularea pe partea stângă sau dreapta, depinde de unde veniţi.

Aşa, acum că v-am explicat cum îi cu podul, să vă zic şi care-i faza cu el. Era pe mijlocul podului, pe partea necirculabilă,o blondă..uaaaai. O blondă gravă. Adică grav de proastă. Avea un lănţoi uriaş de aur la gât,(pariu că avea mai mult de 5 kg) şi se dădea jos de pe un ATV şi ştiţi ce făcea? Se chinuia să mute cu tocurile ei un bolţar dinăla ce era pus acolo, logic, pentru a opri circulaţia. Toţi oamenii o claxonau de pe partea circulabilă dar blonda n-avea treabă, a mutat bolţarul, s-a urcat pe ATV şi a plecat.

Am râs. Şi am plâns, că n-am avut aparatul de fotografiat, De mâine-l iau, jur.

Girl, are you a lady?

M-a învăţat mama să fiu respectuoasă, aşa că voi vorbi în spatele subtilităţilor.

Îndreptându-mă către casă, m-am oprit pe o terasă în centrul Timişoarei, ca să mănânc. Desigur, cu gândul să-mi pice mâncarea. Adică să pice bine.

Şi stând acolo, ameţită şi leşinată de căldura infernală, sosesc două fete. Aparent îngrijite, însă hai sa facem portretul fiecăreia dintre ele.

Prima fată: Brunetă, părul prins în coadă, breton gen Elena Băsescu, ochelari de soare mari şi negri, cămaşă cu gulerul ridicat, mărgele, pantaloni scurţi negri, pantofi. Îmi pare rău că nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Ah, am scăpat elementul iniţial: ruj roşu.

A doua fată: Nu cunosc culoarea părului, laţe desfăcute în orice caz, faţă a la Nikita, fustă scurtă (să nu fiu rea), o bluză cu silicoanele pe afară şi ceva tocuri de lac. In continuare, îmi pare rău de lipsa aparatului.

Fetele erau îngrijite, mă rog, ceva mai mult prima, aparent nimic foarte deosebit, două piţipoance probabile.

Însă, păşind pe terasă, am mirosit parfum de om ce mă va face să râd, aşa că le-am studiat. Prima, avea un E71 nou-achiziţionat şi a dat drumul la muzică, la maxim, fredonând şi fâţâindu-l celeilalte prin faţă, spunând în repetate rânduri ce “mişto” e.

Întrebate ce vor să servească, una răspunde: “a, nu, adu-mi să beau, nu ştiu încă ce vreau. Tu ce vrei fată? Eu vreau un fresh, cu portocală d-aia, ştii tu.”

Când a fost vorba de mâncare, s-au făcut remercate din nou prin inteligenţă (telefonul continua sa cânte la maxim): Eu vreau o supă-ciorbă d’aia cu fidea, ştii tu.” Supa-ciorbă cu fidea a fost până la urmă o supă pe care au mâncat-o cu pâine.

No comment, gusturile nu se discută.

M-am comportat civilizat, nu m-am dus să le spun să stingă muzica, pentru că nu mi se ducea mâncarea pe gât de la house-urile mişto date la maximum de la telefonul lor super-nou nouţ luat de iuby lor.

Eu acum câţiva ani am citit “Codul Bunelor Maniere Astăzi”. Nu ştiu ce legătură poate avea cu postul.

It hurts. Often.

Am timp acum. Mă plâng de ceva vreme că nu am timp de nimic, dar acum am mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi pentru postul ăsta, acord toata noaptea. Sau mă rog, până adorm.n

N-am poveşti la îndemână, nu ştiu nimic nou ce poate n-aţi auzit. Despre şcoală nu pot să vorbesc, în fine, oricum s-a încheiat anul ăsta, despre lucruri personale aş vorbi, dar blogul ăsta e citit şi de o categorie de persoane care nu ar trebui să ştie nimic despre viaţa mea personală. De fapt, nimeni n-ar trebui să ştie, de aia aberez uneori, ca să se prindă doar şmecherii ;) (nu-mi vine deloc să zâmbesc acum)

Odă  în metru antic. Aţi citit-o? Acum simt că Mihai Eminescu a privit în viitor şi l-a inspirat starea mea de spirit de acum, aşa a scris poezia.

“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. N-am ştiut că te poate durea inima, ca atunci când suferi tare te doare inima. Jur că n-am ştiut. Dar doare uneori, tare.

Îmi doresc să plec. Dacă aş avea asigurat viitorul undeva, aş pleca fără să anunţ pe absolut nimeni. Nimeni-nimeni. Şi aş trăi singură, asta îmi doresc acum. Şi aş simţi că pedepsesc pe cei pe care-i las în urmă, dar ar merita.

Mi-aş dori să plec şi să nu mă mai întorc. Vreodată.

Deta sau Seychelles?

Culmea.

Stând aici n-am văzut niciodată ce mi-am dorit toată viaţa să văd. Îmi doresc unele lucruri, aşa cum toţi ne dorim. Mă gândesc, ce-au făcut mai bine oamenii care s-au născut în Bora-Bora? Sau în I-le Seychelles? Adică, îi o diferenţă considerabilă să te naşti în Deta sau în insule.

Oare cum ar fi fost viaţa acolo?

M-aş fi născut sub soare, la 4 ani mama m-ar fi pus pe o broască ţestoasă uriaşă ce m-ar fi plimbat în fiecare seară sub palmierii crescuţi prea departe. Până la vârsta de 6 ani aş fi fost de două ori aproape de moarte, pentru că mi-ar fi căzut nuci de cocos exact pe lângă cap. Dar aş fi scăpat cu viaţă, aş fi avut părul creţ, atât de creţ că nu mi-ar fi plăcut. Aş fi fost o mulatră cu şolduri late şi buze cărnoase. Prea cărnoase.

Dar aş fi văzut zilnic corali. Şi aş fi fost familiarizată cu elefanţii, aş fi avut chiar un pui de elefant pe care l-ar fi chemat Dumphy, sau Dumbo.

Şi nu ştiu cum mi-aş mai fi imaginat vacanţa perfectă, din moment ce aş fi trăit într-un loc perfect. Probabil aş fi dorit să vizitez Parisul, să ajung în Europa, să vizitez clădiri uriaşe.

Nu-i bine. Dacă mă vede un seychellian, îi ofer eu clădiri şi istorie, doar să-mi dea el viaţa lui din apa turcoaz.

Axul principal

Mâine când o să ma trezesc, o să-mi pară rău că am dat-o iar in sentimentalisme, încerc să stau departe de blog când simt aşa. Mi-am propus să nu-mi las sufletul pe foaie, ca să nu mă las pe mine la vedere. Unii vor înţelege ce vreau să spun.

Mă doare capul, că în momente dinastea încerc să descopăr chimia şi astrologia şi zodiile şi matematica, atunci când mie 1+1 nu-mi dă 2, ci unul singur. Şi-atunci când unul singur se desparte în doi din nou, mă întreb dacă mai ştiu să trăiesc, ca unul forrmat nu din doi.

Şi mi-e ciuda uneori, aşa de ciudă că mă enervez şi-mi vine să arunc cu tot de pereţi, dar nu arunc, că dup-aia mă cert şi cu mama şi nu duc două  simultan, cu siguranţă nu.  Ciudă că ştiu că nu am zis “te iubesc” mai repede decât trebuia. Nu din prima zi, nici prima săptămână, nici prima lună, nici a doua, nici a treia. Am zis-o atunci când a trebuit şi am făcut totul aşa cum a trebuit.

Sunt sigură că nici chimia, nici matematica, nici astrologia nu va mai forma vreodată un puzzle de-o asemenea anvergură.

x

Se zice că dacă ai o problemă serioasă, abia atunci îi cu adevărat rezolvată când poţi să vorbeşti despre ea.

Spune-mi, ce-ţi rămâne când te trezeşti singur? Când nu mai ai sufletul tău lângă tine, când nu mai ai cui să-i povesteşti, pe cine să priveşti în ochi, cine să te cunoască. Atunci când ţi-ai dori ca acel cineva care te cunoştea să fie acolo la paşii importanţi, să vadă când arunci buchetul, să se bucure pentru tine. Şi ce-o să fac eu? O să ma uit în spate şi n-o să vad ochi verzi bucurându-se pentru mine, n-o să mă îmbrăţişeze nimeni când o să iau prima notă la facultate.

Şi nu-i loc de regrete, există un “prea târziu” pentru orice, aşa cum există o soartă pentru fiecare.

La 60 de ani, vom sta pe bancă şi-ţi voi împleti părul alb.

Şi-o să-mi zici că-ţi pare rău că n-ai ştiut ce faci la 17 ani. Şi o să te iert, la fel ca întotdeauna..

?

?

Hai să deschid un subiect delicat. Deşi am două teme despre care TREBUIE să scriu, eu scriu în blog, că aşa-i mai plăcut.
Subiectul delicat ar fi de fapt o întrebare: “ce caut eu aici?” şi “pentru ce trăiesc?”
Şi deşi sunt două întrebări pe care şi le pune fiecare om sub vârsta de cinci ani, eu mi le pun acum, la şaptesprezece.

Vorbesc foarte serios: ce rol am în viaţa mea?

Holocaust

Nu mi-a plăcut niciodată istoria şi deşi nu m-am întrebat niciodată de ce, cred că acum ştiu care sunt motivele. Sora mea îmi spunea mereu că istoria e cea mai urâtă materie, aşa că până am ajuns eu la şcoală, aveam bine fixată ideea cum că n-o să-mi placă istoria aşa că s-a şi întâmplat.
Apoi, mai târziu, am avut o profesoară de istorie vreo doi ani de care mi-a fost frică tare şi care nu mă scotea din 8 (menţionez că nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a copia şi mai mult nu se prindea de mine), aşa că niciodată n-am ştiut ce-i cu Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman, ani, chestii dinastea.
Însă în a 8-a am avut un profesor bun, unul dintre profii mei preferaţi care, ghici, era de istorie. Însă istoria mea cu “dispreţuirea materiei” era mai mare decât istoria ce mi-o putea băga el în cap, aşa că nici atunci nu s-au prins prea multe deşi am mai învăţat câte ceva de la el.
Însă, am avut norocul sa dau de o profesoară, nu vreau să-i dau nume pentru că nu ştiu ce si cum mai iese, care m-a făcut să-mi placă anumite aspecte. Sau măcar să mă intereseze.
Unul dintre aspectele apreciate de mine, este Holocaustul. Dacă vă interesează, search pe google, eu o să las doar doua poze:

fiţe

Ce sunt fiţele?
Nu întreb aiurea, vreau serios să aflu, pentru că din punctul meu de vedere, fiţele sunt “aere”, mai precis ceva de genul: “eu nu mă îmbrac decât cu haine de firmă”, “eu nu merg acolo că-i naşpa”, chestii de genul, înţelegeţi ce zic?
Bun şi-atunci am o altă întrebare: am auzit că aş fi fiţoasă, pentru că vin la şcoală cu maşina. Păi dacă v-aţi trezi dimineaţa morţi de somn, afară minus 15 grade şi mama v-ar spune: “vrei să te duc cu maşina?”, aţi spune nu?
Uite, facem altfel, deşi nu ştiu de ce mă agit, probabil din curiozitate. Deci dacă cineva îmi lasă comment, trebuie să-şi scrie numele şi adresa de mail. În loc de nume, scrieţi “X” şi la adresa de mail “fgt@yahoo.com” şi n-o să ştiu niciodată cine sunteţi.
Şi acum dacă cineva nu mă suportă, poate să-mi spună de ce. Anonim.
De curiozitate.
Promit să nu şterg niciun comment în cazul în care nu conţine înjurături.

Oare?

Mă întreb, dacă un om ar şti când produce un rău, l-ar mai produce?
Mă întreb, dacă tot l-ar produce, ar mai fi vreo şansă ca persoana aia să ţină la tine?
Mă întreb, dacă persoana aia ţine la tine, ţi-ar produce vreun rău?

I’ll be back with a nuclear weapon.

Pregătesc un plan diabolic. Singurul lucru trist e că n-o să pot să-l pun în aplicare decât peste doi ani. Da să nu uitaţi de articolul ăsta.

Gara

Simteam iz de un lucru ce-aş putea să-l numesc vechi. O imagine ce-mi amintea de un film,cu diferenţa că lipsa luminii ascundea detalii în lumea reală. Oameni cu saci în spate, bărbaţi cu mustăţi şi barbă mare, suspicioşi, femei în vârstă, drogate. M-am aşezat pe una din băncile aliniate perfect, însă mai puţin perfect întreţinute de oameni. Am observat mesajele transmise în doua limbi pe coşul de gunoi, pe trenuri, pe zid. Întunericul îmi apăsa tâmplele şi nu reuşeam să-mi găsesc astâmpărul.
În dreapta, trei băieţi râdeau zgomotos, sunete ce simţeam că mă înnebunesc, vroiam să plec. O voce ce anunţa sosirea trenului ce-l aşteptam, un frig ce mi-a intrat pe sina spinării şi teamă. Coşmar, de mă trezeam în minutul următor. Am simţit o privire aţintită asupra mea şi-am îndesat mai adânc mana încleştată pe telefon în buzunar, am îndepărtat o folie anexată pe banca ce stăteam şi m-am ridicat în picioare.
Începea să se aglomereze, căutam o faţă cunoscută, un om ce-mi putea diminua starea prin simplul fapt că i-aş fi putut recunoaşte zâmbetul din întuneric. Un zâmbet printre atâtea frustrări. O femeie printre atâţia bărbaţi.
Şi-am văzut-o,am simţit familiaritatea în necunoscut şi liniştea în nelinişte.
Oameni cu bagaje, tineri, studenţi. Oameni aşteptaţi de alţi oameni cu sufletul la gură, nelinişte, sentimente de nerăbdare ce pluteau în aer, puteai să înoţi în sentimente. Îmi produceau zâmbete familiile recompletate, membrii noi abia aşteptaţi, îmi produceau zâmbete pentru simplul fapt că ştiam că măcar alea câteva secunde, oamenii ăia erau cuprinşi de fericire. Le simţeam fericirea. Îmi venea să merg să îi felicit, pentru faptul că în secunda aia au gânduri de bine, au zâmbete pe faţă, măcar atunci, acolo.
Paradoxal, la ieşire, doi ochi albaştrii într-un cotlon întunecat, cu miros de urină şi aceleaşi sentimente de întuneric şi spaimă.
Ce caută ochii albaştrii în întuneric?

Concluzii

Azi am şaptesprezece ani şi cinci luni. Vă spun câteva concluzii dupa anii ăştia? Bine.
1. Viaţa e o curvă, pe orice parte ai întoarce-o.
2. Oricât ţi-ai propune, n-o să existe prieten care sa nu te trădeze sau care să nu merite să-l înjuri cel puţin de şapte ori.
3. Oricâtă încredere ai avea în cineva, tot ţi-o distruge, orice oameni noi apar si de câte ori o să-ţi spui “ăsta-i altfel”, tot la concluzia că-i la fel o să ajungi.
4. În cazul puţin probabil în care o să atingi punctul maxim al fericirii, n-o să dureze mai mult de jumătate de oră şi nu se va mai repeta în următorii ani.
5. Nimic nu-i corect, oricât ţi-ai dori şi orice ai face pentru asta.
6. Nimeni nu merită să suferi dupa el/ea.
7. Atunci când o să ai cea mai mare nevoie, în cele mai multe cazuri toţi or să fie plecaţi.
8. Nu exista prieten adevărat care să fie adevărat e tot parcursul relaţiei.
9. Niciodată n-o să poţi ajunge la cele mai frumoase flori/fructe, pentru că mereu vor fi în vârful copacului.
Nu ştiu, acum am nervi, asta-i tot ce-mi vine. Dacă-mi amintesc ceva pe parcurs, revin.
Să aveţi o zi frumoasă, aşa cum nu pot să am eu de mult.

Şi în final, voi spune “n-am trăit”.

Am plecat spre împlinire. Priveşte-mi ochii ce te-au căutat cu disperare sub ape si munţi şi buzele ce ţi-au strigat numele în mijlocul absolutului, atunci când nu ai fost. Atunci când se năşteau monştrii în sufletul meu ce-mi chinuiau existenţa,atunci când uitam de norii ce ştiau să-mi protejeze firea de necunoscut. Dar ei îmi întindeau scara şi când păşeam pe prima treaptă, o smulgeau de sub mine, râzând în hohote ce le-auzeam de dincolo de mări. Marea. Aceeaşi ce-mi ascunde azi secretele cele mai adânci. De îţi doreşti, ia un tub de oxigen şi un costum de scafandru şi adânceşte-te în ea. Vei înainta uşor, vei găsi corali ce-ţi vor lua privirea şi sute de plante ce-mi cunosc istoria. Vei vedea şi delfini şi rechini şi după mult timp, când vei ajunge jos, vei descoperi o cutie de lemn. Acolo, dedesubt,sunt îngropate secunde de durere şi nelinişte ascunse de tine, de oameni, de străini. Străini ce umplu pământul cu răutate şi dorinţă de a descoperi totul, de a distruge, de a transforma. Când vei atinge lemnul putrezit şi vei deschide lacătul de fier, vor ieşi ca din cutia Pandorei tot ce n-ar fi trebuit să iasă vreodată. Va rămâne speranţa. O speranţă ce ştiu şi eu şi ştii şi tu că atât timp cât va răsări soarele nu se va transforma în realitate. Şi nu va triumfa în faţa slăbiciunii si a durerii şi nu va transforma mărăcinile în trandafiri, aşa cum nici eu n-am reuşit să-mi transform supravieţuirea în trăire.
Dar nu vei dori. Vei lăsa tubul de oxigen şi costumul de scafandru într-un magazin şi atunci când te vei plimba pe stradă cu mine şi-mi vei ţine mâna în a ta, vei crede că mă cunoşti, fără să ştii că nici măcar eu nu îmi aduc aminte ce am scufundat în adâncuri.

My things

Cât mi-aş dori de tare să înving neînţelesul. Să-l ating, să-l iau în palme şi să-l sfărâm, să devină scrum. Să-i râd în nas şi să-i spun: te cunosc, eşti liber. Dar nu, neînţelesul e în tot ce mişcă şi există. E în mine şi în tine, cititorule de rând, prezent ca să ne întunece gândirea, să ne limiteze cunoaşterea, ca să ne sperie. Să ne sperie în aşa fel ca să ne gândim întruna la el. Asta vrea, aşa-i? Vrea să fie în centrul atenţiei.

Ştii cum îi când te uiţi la o luminiţă şi iţi mijesti ochii, începând să vezi în loc de luminiţă o pată, iar apoi o dungă? Se vede bine noaptea, în maşină de exemplu, când stai la semafor. Dacă eşti şofer, acordă-ţi trei secunde cât stai la roşu şi fă-ţi ochii mici uitându-te la semafor. Sau dacă eşti pasager, mai bine. E atât de frumos.

Eram în maşină. Noaptea, cineva o conducea. Şi mi-era somn, tare somn. De fapt ăsta era şi motivul pentru care nu eram la mine în pat să dorm la ora aia. Mi-era somn şi am acceptat să fac un drum doar pentru că dorm atât de bine în maşină. Probabil şi dacă mă zgâlţâie cineva, nu ştiu, n-am încercat. Cine să mă zgâlţâie? Şi cum aproape dormeam, am întredeschis puţin ochii, atât de puţin cât să văd luminile din oraş (Timişoara, dacă sunteţi în Deta slabe şanse la semafoare). Erau atât de multe dungi şi pete de culori. Şi am văzut altceva pentru câteva momente. Îmi imaginam un alt loc, o altă lume, un complet alt mediu. Vedeam dansuri de foc şi dungi verzi şi v-aş spune şi mai departe, dar am adormit.

Ideea e că poţi să modelezi totul după cum vrei tu, ideea e să vrei şi să crezi. Eu am văzut un palat îmbracat în lumini.. Tu oare ce-ai vedea?

EMO

Ce-ar fi emo.

N-are rost, aşa-i? Să încep cu definiţii luate de pe wikipedia, informaţii istorice, când a apărut, etc. Nu, n-are rost, pentru că nu interesează pe nimeni, nici pe mine măcar.

Şi-atunci ce-ar fi “emo” din punctul  meu de vedere. Am început să scriu articolul ăsta pentru că stăteam şi mă gândeam “sunt emo”.

Emo o fi un curent, pe care mai nou tinerii îl adoptă, dar eu cred că se exagerează. Cred că “emo” nu-i decât o stare pe care o are fiecare om, indiscutabil, într-un anumit moment din viaţă. Da cred că tinerii-s proşti puţin. Nu serios, nu vreau să jignesc pe nimeni, doar că se are tendinţa de a copia ce-i nou şi “pe trend”, orice ar fi şi oricum ar fi. Adică se machiază cu negru, îşi iau haine în carouri, sunt atraşi de sânge şi alte chestii care din punctul meu de vedere sunt doar simboluri care mă duc cu gândul la starea asta, simboluri exagerate pentru a evidenţia caracteristicile stării “emo”.

Adică eu sunt emo acum, de exemplu. Adică sunt tristă pentru că mi s-a întâmplat un lucru nefericit. Sunt tristă acum, poate mâine dimineaţă n-o să mai fiu (sigur), şi cu siguranţă n-o să apuc să-mi tai venele, în cel mai rău caz o să vărs câteva lacrimi şi o să-mi trag pătura în cap în timp ce o să încerc să adorm.

Dar nuuuu, tinerii nu văd aşa (spun tinerii, pentru că cei “emo”, majoritatea au maxim 16 ani), ei văd negru, clar, vreau sa fiu emo, mă colorez, îmi vopsesc şi fundul negru dacă e nevoie.

Nu-i aşa! Nu-i o tragedie să fii emo. Că nu eşti emo toată viaţa. Îi o tragedie dacă îţi pui poze pe hi5, myspace sau eu ştiu ce, cu poze pe care scrie: “viaţa mea nu are sens” şi să mergi pe principiul ăsta.

Eu sunt emo acum, de exemplu. Ce să fac..mâine o să mă îmbrac în verde poate, nu negru. Şi mai mult ca sigur n-o să mă surprindeţi cu vreo lamă la mine.

Despre prietenie

Mi-am găsit despre ce să vorbesc, aşa-i? Prietenie. Despre prietenia dintre două persoane de acelaşi sex, că dacă vorbim despre altceva, ne băgăm la complicaţii şi cu siguranţă va avea cu totul alte caracteristici.

Eu am o părere despre prietenie, de fapt mai multe păreri. Păreri care nu s-au conturat aleatoriu ci din experienţe proprii, zeci de prietene care mai de care în toate felurile, deci am avut de unde să trag concluzii.

Cred că în ziua de astăzi, în condiţiile în care ai trecut de vârsta de 15 ani, sau mai bine zis în condiţiile în care ai trecut de perioada în care eşti copil, NU AI CUM să ai un prieten adevărat. Adică aş putea să spun că nu există prieteni adevăraţi. Prietenii sunt pentru altceva, pentru ieşit în oraş, pentru distracţii, eventual pentru a-i povesti una şi alta, ce problemă ai şi ce te-a amuzat azi şi săptămâna trecută. Mă gândesc acum că o să-mi săriţi în cap, nu toţi poate, dar o mare parte: “nu, că eu am prieteni adevăraţi”,”nu, că eu am trecut prin aia si aia şi am sigur prieteni”.

Mă bucur pentru voi, eu n-am. În şaptesprezece ani de zile, mi-am făcut o grămadă de cunoştinţe, “prieteni” cu timpul, chiar am crezut că-mi sunt prieteni şi în cele mai multe cazuri am făcut adevărate eforturi să păstrez o prietenie, dar cu stupoare am constatat că nu sunt Supergirl şi nu pot să fac totul de una singură. Şi mi-am dat seama că dacă ai un aşa numit prieten, adică o persoană cu care te întâlneşti cât de cât des, căreia îi povesteşti ce te necăjeşte şi ce te amuză, în momentul în care dacă acelei persoane i se va pune în faţă o posibilitate de a avansa sau a-şi face un bine cu condiţia să te calce în picioare, o va face. Şi o va face garantat, chiar dacă va încerca să ascundă lucrul ăsta faţă de tine, cu gândul că poate se va alege şi cu una şi cu cealaltă, tot o va face.

Habar n-am de ce. Poate că suntem toţi crescuţi în zilele noastre, în care suntem învăţaţi să facem totul pentru noi pentru că nimeni altcineva nu o va face (aşa-i?), sau poate pentru că pur şi simplu suntem nişte egoişti înnăscuţi, sau poate că în momentul în care-i facem rău unui prieten ne gândim că şi el ar face la fel şi-atunci: de ce nu ?

Există unele excepţii, atunci când prietenul pe care îl ai face parte din categoria “cei cu care am crescut”, adică te jucai cu găletuţa în nisip, adică te cunoaşte foarte bine, adică te iubeşte. Însă este valabil doar la băieţi. De ce? Păi pentru că la ei nu există “care-i mai tare” atâta timp cât au făcut totul împreună. Îi complicat, dar doar la ei o să vedeţi unele lucruri.

De exemplu, dacă unul dintre cei doi prieteni are o prietenă, iar celălalt o surprinde cu un alt băiat, garantat îi va spune prietenului său. Normal, nu? Ca de aia sunt şi prieteni. Însă la fete e altceva. Noi ştim că degeaba mergi şi-i spui prietenei tale că prietenul ei umblă cu altă fată, pentru că tot tu o să ai de suferit. În primul rând că ea nu se va putea abţine şi-i va spune lui şi în al doilea rând el întotdeauna o va convinge că nu este adevărat. Şi atunci de ce să faci un bine? Chestia asta implică automat faptul că nu eşti un prieten adevărat, atâta timp cât îi ascunzi un adevăr important.

Deci dacă ar vrea vreo fată să-mi fie prietenă, să nu se bazeze pe faptul că-i voi spune ceva de prietenul ei în caz că aflu. Pentru că oricum în capul meu se vor sparge toate oalele şi oricum nu se va schimba nimic.

Mai cred că aşa cum întâlneşti o singură persoană de sex opus care “simţi” că-ţi este predestinată, aşa intâlneşti un prieten (sau să-i spunem om căruia îi împărtăşeşti fragmente din viaţa ta), un om faţă de care o să simţi la un moment dat că este singurul faţă de care te poţi simţi tu, sau faţă de care nu ai jena pe care o ai în faţa cunoştinţelor cărora vrei să le laşi o impresie bună. Şi mai mult decât atât, o să simţi că oricât alt timp vei petrece cu un alt prieten şi orice ai împărţi şi prin ce ai trece cu altcineva, nu vei simţi iubirea de prietenie pe care o simţi faţă de persoana respectivă.

Din punctul ăsta, poţi fi un om norocos sau unul ghinionist. Se poate întâmpla ca prietenul ăsta al tău să simtă la fel faţă de tine şi să te respecte, astfel să ai un om căruia poţi să-i spui cu inima deschisă: eşti singurul meu prieten adevărat, ceea ce este cel mai bun lucru. Vorbesc despre o prietenie adevărată, adică asta implică faptul că şi persoana respectivă simte la fel faţă de tine, însă totuşi se poate întâmpla un lucru rău: ca prietenul tău să cunoască oameni, alţi oameni care ori influenţează negativ relaţia, ori o distrug complet. Sau, se poate întâmpla ca prietenul/a să se schimbe. Şi ăsta-i cel mai rău lucru.

Am avut o singură prietenă adevărată şi am inima împăcată, Dumnezeu mi-e martor că am făcut tot posibilul să fie bine. Însă cum spuneam, dragoste cu de-a sila nu se poate. Nici dacă dintr-o parte e 100% iar din cealaltă 0%.

Deci nu mai cred în prietenie.

No. 100

Poate-i o tradiţie printre bloggeri, sau poate nu, însă am şi eu o mândrie pe care o s-o prezint imediat.

Acesta este postul numărul 100. Am scris mai mult de 100 de posturi în total, însă, desigur, mă refer la acest blog, în care am simţit nevoia de 100 de ori să scriu.

Sper să urmeze mult mai multe posturi, sper să continui să scriu ceva ce poate măcar unei persoane i s-ar părea interesant (nu de alta, dar acest lucru îmi aduce o împlinire) şi sper să public un post în care voi scrie: acesta este postul numărul 1000.

Şi chiar dacă voi închide acest blog, va păstra mereu o parte din mine.

Later edit: Si la 100 de posturi, 300 de comentarii,deci cam 3 commentarii / post.

Am chef de mişto, bitch

Ce să-ţi zic, sunt un copilaş. Mă pârăşti, te pârăsc. Nu-mi vorbeşti, sunt tristă, amăgită, supărată. Îmi doresc să te uiţi la mine să-mi zâmbeşti. Şi sigur, garantat, îmi pare rău că nu mă bagi în seamă. Eşti centrul Universului pentru mine. Ai fost for ever my friend şi acum viaţa mea nu are sens. Eşti sigură că-mi pare rău şi cu siguranţă în curând mă vei vedea în genunchi la picioarele tale, lingându-mi rănile ca o lepră ce trăieşte-n canal. Tu vei fi Soarele ce-a răsărit iar eu întunericul, îmi voi ruga “amicii” să stăm pe întuneric, voi fi emo, voi scrie despre marea despărţire în blogul meu simpatic în care oricum de fiecare dată fac referire la tine. Tu m-ai inspirat.Dintotdeauna. M-am regăsit mereu în tine, tu ai fost sufletul meu pereche, mi-ai tras un şut în coaste ca fotbalistul ăla ce acum anunţă că se lasă de fotbal,dar eu te-am iertat,chiar am continuat să te iubesc. Tu eşti totul pentru mine şi cu siguranţă eu sufăr acum.

Trezeşte-te bitch. Eşti penibilă.

Păreri personale

Uite, în articolul ăsta, n-o să ţin cont de nicio formulă de începere a unui articol,n-o sa preiau expresii nici alte cele de la oamenii pe care ii citesc şi admir, sau poate ascult.

Vreau să vorbesc despre ce vreau eu, nu despre ce îi posibil să caute lumea pe internet. Şi vreau să scriu cum vreau eu, aşa, cu puncte de suspensie multe dacă aşa îmi doresc..

Şi acum, în articolul ăsta vreau să vorbesc despre bloguri. Dar nu orice bloguri şi nu blogurile despre care am mai vorbit. Sau nu neapărat bloguri, despre oamenii care scriu.

În blogroll la mine sunt oameni pe care îi cunosc, sau care-mi sunt prieteni, sau care scriu ceva ce îmi place să citesc. Însă admir unii oameni. Aceia care prin ceea ce scriu ei, mă inspiră să scriu. Nu să scriu exact despre ce scriu ei, nici să folosesc expresiile lor, doar că regăsesc anumite (am un lapsus :) )..cum îi zice?..anumite..(am căutat în dicţionar şi tot n-am găsit. Vedeţi? Scriu live) anumite afirmaţii să le spun aşa, deşi nu cuvântul ăsta îl căutam, afirmaţii care îmi par atât de deosebite că mă opresc puţin să mă gândesc la ele. Şi astea vin din suflet, din sensibilitate şi asta se simte. Şi asta îmi place.

Aşa, nu vreau să fac discriminări, dar nu am găsit bloguri scrise de băieţi care atunci când le citesc să mă inspire să scriu. Poate pentru ca n-am citit foarte multe bloguri scrise de băieţi, sau articole, însă la partea cu femeile, prima care mi-a plăcut foarte, dar foarte mult, a fost Mariana Fulger. Ma gândesc că mulţi dintre voi n-aţi auzit despre ea. Scrie poezii în mare parte. Am un articol în c are am scris numai despre ea aşa că mă gândesc că dacă există  interesaţi, se va da un search pe google pentru mai multe informaţii.

Da. Este unul dintre oamenii pe care nu-i înţeleg cum naiba pot să scrie aşa, să gândească aşa.

În rest, mai sunt căteva fete care scriu binişor, dar nu laud aici :).

Apropo, it’s a free country, nu? Apăi atunci eu vă zic ceva: începe să mă enerveze Bad Pitzi. Nu pe site-ul pitzipoanca.org, ci pe blogul ei în care-şi lasă manifestările. Ştiu, dacă nu-mi place sa nu citesc, aşa-i? Da nu-i vorba despre asta. Îi vorba despre ce a făcut “celebritatea” din ea. Cât de importantă se crede.

Mă credeţi că o roade să se afişeze? Ar face-o acum dacă ar şti că nu i-ar da nimeni în cap.

Nebunii.

A plecat. Uneori am impresia că-i pot vedea umbra printre cele a copacilor şi zâmbetul printre razele de soare şi mersul când se-opreşte totul şi uită natura să respire. In ochii lui vedeam răsăritul, în ochii lui mă adânceam ca-n mare şi ma pierdeam minute-n şir, oprindu-se totul în jurul meu, oprindu-se în loc, aşa ca şi când mi-aş dori să stea ploaia. Să stea şi eu să o privesc, să mă plimb printre picurii de ploaie aranjaţi haotic prin lume, neatinşi de vânt şi timp. Şi atunci când eu mi-aş dori, să las lumea să meargă mai departe. Să se lovească stropii de ploaie de pământ, să ude copacul şi deşertul  ce-au aşteptat răcoarea lor cu sete nestinsă.

Mi-aş dori, aşa cum uneori nu pot, să dezvolt o utopie într-o lume reală, să decid ce vreau să moara şi ce vreau să respire. Să devina ceasul om, să mă înţeleagă când doresc să-mi redescopăr timpul. Un timp febril, ce mă face sa mă gândesc la fine. La cine o să mă aştepte dincolo, la ce voi vedea, la iarba verde şi locul liniştit, sau poate doar la oamenii aceia de care mi-e dor.

Uneori.. uit să trăiesc.

Shop de poze, Photoshop sau Photo?

Am umblat în Photoshop, na. Împuşcaţi-mă.

Poveşti

Uneori mă aşez undeva şi mă gândesc. Mă gândesc la cei ce dorm sub cerul liber, la aceia care nu au ce mânca, aceia care-şi spun non-stop: “ce-o să fac mâine?”

Şi-atunci încep să nu înţeleg. Nu înţeleg multe, atât de multe că mi-aş dori să întreb pe cineva. Dar să întreb pe cine? N-are nimeni timp de gândurile mele. Mă gândesc la faptul că cei ce trăiesc de pe-o zi pe alta, nu mai fac pretenţii la salut. Ei nu si-ar întoarce capul pe stradă dacă i-aş saluta. Nici n-ar comenta dacă tricoul meu roz nu s-ar asorta cu adidaşii verzi. Şi-aşa îmi dau seama că oamenii sunt împărţiti pe categorii, că oamenii gândesc diferit şi simt diferit.

Dar dacă eu merg astăzi la şcoală cu aceleaşi drepturi ca absolut fiecare copil de-aici, atunci de ce suntem diferiţi ? Suntem diferiţi din punctul de vedere al altor oameni, nu al divinităţii. Tot omul împarte totul în categorii, el triază şi alege, el face diferenţe. Dumnezeu nu face diferenţe, ne-a dat viaţa la fel de grea la toţi, ne-a împărţit avantaje şi dezavantaje în egală măsură. Dacă unuia i-a dat o situaţie materială bună, n-o să-l lase aşa, îi dă vreo boală pe care s-o tragă toată viaţa, vreun chin, vreo durere sau o grijă care să compenseze avantajul pe care-l are în faţa celorlalţi. Aşa cum altuia cu o situaţie materială precară, îi va oferi şansa să îşi creeze o carieră strălucită, sau îi va da un optimism ieşit din comun, ori vreun alt lucru care să-l ridice.

Dar astea sunt lucruri pe care oamenii nu le înţeleg. Sau nu vor să le înţeleagă. Şi transformă totul într-un meci de fotbal dificil. Stupid.

Stai la coadă la pâine. Bărbatul din faţa ta te calcă pe picior. Începi si înjuri, te răsteşti la el să fie mai atent. Tu ai griji, mâine ai de plătit factura pentru care n-ai strâns nici măcar jumătate din bani şi nu vezi de ce ai  mai fii atent cu ceilalţi. Dar te-ai gândit vreo secundă că ieri a murit fiul celui care te-a călcat ? Poate grijile lui sunt mai mari decât ale tale. Poate omul de lângă tine are nevoie de un zâmbet pentru a merge mai departe. Poate omul de lângă tine zâmbeşte, dar mâine va muri călcat de maşină.

Ar putea fi o lume atât de bună..

Tu

N-am murit. Dar am adunat sentimente. Le-am dat drumul şi s-au răsfirat ca nisipul în deşert.

Tot ce-am fost şi am ştiut că pot fi, a murit, a plecat departe, către alte tărâmuri, alte continente. Către alţi oameni ce le vor purta în gânduri ca pe nişte speranţe ce-i vor conduce spre fericire.

Am milioane de întrebări de pus şi nu am cui. Cine ar avea pentru mine destule răspunsuri cât să trăiesc fericită. Şi ce-i fericirea?

N-o mai pot simţi. Căci am trecut de vârsta de 7 ani. Am început să uit ce nu-nsemna nimic şi totuşi totul. Nu mai pot merge pe stradă independentă de gândul că un om nu-mi va fura telefonul din buzunar, că nu voi primi un ghiont, că nu-mi va fi frică. Cine a distrus lumea?  Aţi transformat un eden într-un infern şi toţi norii în ploaie. Ploi de lacrimi.

Am verişori. De ce nu cresc lângă mine? Să stăm în serile de vară sub un nuc ce ne-ar proteja de toată lumea. Să le împletesc părul şi să-mi şoptească: eşti cea mai bună prietenă a mea. Să ma întrebe cum se frig cartofii şi câtă sare să pună în supă. Prima supă.

Îmi doresc să pot şti viitorul. Dar nu mi-aş dori dacă totul ar fi perfect. Dacă nu aş cunoaşte strop de frică şi aş fi sigură că n-o să vărs lacrimi vreodată, altele, n-aş dori să ştiu nimic. Atunci aş închide ochii şi m-aş urca în primul tren. Şi aş călători pe mare şi uscat şi aş zbura până în Brazilia, că nu mi-ar fi frică. Şi-aş ştii cum e să ajungi pe Everest şi cum e să înoţi cu delfinii.

Dar Dumnezeu există şi dacă m-ai întreba de unde ştiu, ţi-aş spune că mi se arată prin tine. Cum poţi ţine un om de mână şi să simţi că face parte din tine? Să-ţi vină să plângi când se duce după colţ să cumpere pâine, de dor. Să tremuri de fericire când joacă fotbal pe maidane şi dă un gol. Să-ţi doreşti doar să-i poţi oferi întreaga ta viaţă pentru a-l face fericit.

Şi mă întrebi dacă există Dumnezeu? Nu doar că ştiu că există, aş putea să jur că aud cum respiră. Pentru că nu poate exista frumuseţea unui apus fără mâna Lui Dumnezeu, nici curcubeul de după ploaie, nici mirosul pădurii, nici albastrul din ceruri, nici ochii tăi, fără ca Dumnezeu să existe. Şi dacă eu trăiesc în secunda asta, atunci Dumnezeu există, pentru că ce simt eu pentru tine, nu poate fi filtrat decât prin ceva divin.

Asta simt acum.

College

În general ne sunt date evenimentele cu porţia, cineva le guvernează acolo sus..sau jos. Dar mai sunt şi zile în care scapă acel cineva multe, multe evenimente, toate în aceeaşi zi, aşa cum se întâmplă când mama scapă prea mult oţet în salată. Sau sare, sau ce vreţi.

Aşa. Şi zilele alea, eu una, le urăsc din toată inima, că atunci când ajung în pat, sunt atât de agitată că nu pot să dorm. Şi mă enervează.

Azi n-a fost o zi “sărată”, dar am primit una în cap când am fost întrebată: “ce facultate vrei să urmezi?” Şi mi-am dat seama că habar nu am. Ştiu că-mi doream să fac facultatea de medicină cu finalizare în psihiatrie, dar mi-am dat seama că nu pot lucra pe morţi, şi-am renunţat. Dup-aia am vrut facultatea de psihologie, dar mi-am dat seama că mă afectează problemele oamenilor şi nu pot face asta. Apoi am vrut să fac ceva în domeniul fotografiei, dar am înţeles că singura facultate e în Bucureşti şi nu de fotografie, ci de cameraman, care include şi fotografia. Deci nu. Şi nu ştiu ce să fac. Şi ma pufneşte (sau bufneşte?) râsul, că nu ştiu ce-aveţi voi cu facultatea mea.

Cred că nu fac facultate, mă pun pe săpat în grădini. (:

A New Post

Cu ce incepem azi?

Niciodata nu pregatesc ceva. Deschid si scriu. Ii rau oare?

Postul asta suportati-l fara diacritice, nu sunt la mine “acasa” asa ca nu am ce sa fac.

Ma gandeam eu, asa cum fac cand ma plictisesc si asa cum, vad eu, obisnuiesc sa incep multe articole, la unele chestii, legate de viata. La chestii importante din viata unui om. Si am stat de vorba cu mama mea, asa ca am aflat multe lucruri noi. Lucruri cum ar fi ca si ei i-a fost greu sa-si faca prieteni sau sa suporte anumite umilinte, la faptul ca si ea avea prieteni si iesea in grup, sau la faptul ca a fost si ea dezamagita, la un moment dat. Mi-a povestit chiar si cum l-a cunoscut pe tata.

Cand eram mica ascultam povesti dinastea doar de dragul de a asculta povesti, dar acum observ ca le ascult din alt punct de vedere. Ma regasesc, ma face sa-i cunosc mai bine, sa inteleg unele lucruri. Sau sa inteleg ca sunt normale unele lucruri.

Si-am auzit atatea, ca mi s-a facut mila de o fetita care nu mai e de mult fetita. Mi-am amintit multe. Iar cand o sa mor, daca m-ar intreba cineva (Dumnezeu sau nu), care parte e cea mai grea, cred ca i-as spune: adolescenta. In special partea in care te tradeaza prietenii, partea cand simti ca esti in plus in grupul tau de oameni, de cunostinte, nu de straini. Partea in care intelegi ca lumea chiar ti-ar face rau fara sa aibe un motiv bine intemeiat, partea in care iti dai seama ca nu poti sa ai incredere uneori nici in cei mai apropiati oameni, partea in care un prieten iti spune: ma deranjezi.

Deci Doamne, daca ma auzi sau chiar ar putea conta ce-as crede, fa ceva si schimba unele chestii.

Ce sa fac, daca ar fi sa-mi scriu parerea mea despre adolescenta, chiar redusa la o subcategorie: grupul de prieteni, tot as scrie pana n-as mai putea, ca-s prea multe de zis. Si nu mai zic in ideea de a schimba ceva, unele chestii sunt iremediabile.

Cand si daca o sa am un copilas, cum sa-l cresc? Am doua variante:

1. Sa-l invat sa nu-i pese de nimic (cu limita, desigur), cu speranta ca n-o sa fie ranit.

2. Sa-l invat sa-i pese. In ideea ca ar deveni un om mai bun, ca poate ar schimba ceva, sau ca poate ar lasa un om masca atunci cand dupa ce ar primi un ghiont, sa se scuture de praf si sa-i zambeasca celui care a facut-o.

Na, eu de unde sa stiu cum sa-l cresc? Asta n-o sa ma invete nimeni.

Cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore.

Ii 23:25. Mâine am şcoală, n-am somn şi mă gândeam ce să scriu în blogul ăsta. Nu ca n-aş avea ce să scriu, da-s idei multe mărunte şi nu ştiu să le dau formă. Hai că mă chinui.

Unul dintre lucrurile despre care mi-am dorit de ceva timp să scriu, e o chestie banală, pe care n-o ştie nimeni. Lumea iar a căutat cuvinte ciudate ca să ajungă la mine pe blog şi o chestie era: “cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore”. Mă, eu doresc să vă lămuresc, dacă tot ajungeţi aici cu întrebarea asta, să aflaţi şi altceva decât chestii despre mine. Păi îi simplu: nu-ţi dai seama. Tu îl/o vezi invisible continuu. Da-ţi dai seama dacă lumea-ţi zice că o vorbit aseară pe net cu el/ea şi la tine apărea offline. Sau dacă înainte intra zilnic şi dup-aia nu-l/o mai vezi deloc. Ori te-o pus pe invisible, ori ţi-o dat ignore, deci dă-l/o dracu, nu vrea să vorbească cu tine, nu-i clar?

Şi lumea mai caută chestii aiurea pe google. Habar nu aveţi câte căcaturi cauta lumea pe google.

Comandă specială

Pentru Roza, ce nu fac eu :)) Poze de la munte:

Cam asta ar fi. Bine, mi-am pierdut telefonul, da na.. şi mai nou şi buletinul şi banii şi carnetul de note da na.. :))

Bitches go on.

Îi cazul de “Bitches live in Ghedu part III”?

Păreri..

Little M.

Fusei la munte :)).

Râd pentru că înainte de asta am scris “i’ve been to the mountains” da nu mă apuc de complicaţii. Fusei la munte, mai simplu.

N-o să vorbesc despre oamenii cu care am fost, că am promis, da o să vorbesc despre faptul că a fost cea mai frumoasă vacanţă. Asta din categoria “vacanţe de week-end cu părinţii”. Sau poate din categoria “vacanţe la munte”. Da, mai bine.

Şi-am schiat mă. Pentru prima oară în viaţa mea, am vrut să văd ce naiba văd oamenii în a aluneca pe două chestii lungi, prin a-şi rupe picioarele şi a se da peste cap prin zăpadă. Da am ajuns la concluzia că poate Dumnezeu a creat munţii pentru schi (bine, am exagerat), da toţi oamenii fac asta la munte. Mă rog, n-am chef să povestesc procesul de la cum îţi închiriezi schiurile până la cum îţi intră beţele-n ochi. A fost ceva mai fain decât asta.

Peisajul. Şi înainte de fiecare urcare cu teleschiul încercam să mă conving să iau aparatul de fotografiat cu mine da ştiam că dacă fac asta nu mai am cum să cobor ca lumea cu schiurile. Aşa că n-am făcut poze. Dar m-am întins pe spate şi m-am simţit liberă. Şi singură.

Da am fost la munte.

Vă pun o singură poză, de milă. Da să nu dea dracu s-o copiaţi că n-am photoshop să mă semnez. Da?

 

Post ‘Post Scriptum’

Ca un Post Scriptum (nu ştiu la ce, nu mă întrebaţi), mi-ar plăcea să mai zic ceva. Ştiu că mie tot timpu-mi place să zic da na, zic şi-acum.

Deci. Părerea mea despre orice aş vorbi şi scrie, implicit, nu are de ce să influenţeze părerea oamenilor care-mi citesc blogul cu privire la: Deta, clădiri din Deta, instituţii publice şi mai eu ştiu ce alte lucruri despre care eu vorbesc.

Părerile mele sunt personale, individuale, strict subiective, nu au caracter informativ şi nici educativ. Nu sunt publice decât pentru că aşa m-am trezit eu într-o zi să-mi fac blog.

Deci dacă eu vă zic că străzile-s strâmbe să nu mă credeţi, să nu vă formaţi păreri proaste, da? Eu aşa consider. Simplu.

Na şi-acum treceţi la culcare că-i 10. De fapt mă duc eu înaintea voastră.

:))

:))

Ştiţi, nu ştiu dacă ştiţi, wordpress ne oferă ceva. Nouă. Celor care scriem. Ne oferă “termenii motorului de căutare”. Adică ce cuvinte au căutat oamenii pe google de au ajuns la noi pe blog. La mine, în cazul meu.

Şi azi surpriză. Cineva a căutat ştiti ce? “Vuin Alexandru”.

Mă, simt miros de fată. Se arată?

Munte.

Mă, iar plec.

La munte, nu departe, nu pe mult timp, da plec şi mă seacă. Nu-mi place. Nu iubesc să călătoresc (deşi aş face un sacrificiu dacă ar câştiga Alex la loto), nu-mi place să cunosc civilizaţii, culturi şi să dorm în corturi prin păduri lângă ţânţari. Nu că nu-mi place, da urăsc. Adică posibil să-mi fie lene.

Imi place că-mi mai bag nasu-n peisaje, că poate mai trag o poză, mai respir un alt aer, mai dorm în alt pat, mai merg cu liftul (eh, şi de asta mi frică, da-mi place). Şi na, de asta merg, probabil.

Poate o să-ncerc şi schiurile, mai mult de amorul artei, cu gândul că o să văd ce-i place LUI când schiază. Şi-o să mă gândesc şi eu la el de pe munţi.

Na, plec, nu vă zic când, da plec. Şi de-a dracu’ că plec la munte, o să pun nişte poze de la mare. Nu de la noi, da’ de la mare.

Scriu.

Citisem eu ceva de bloguri aşa în general. Şi nu ştiu eu să vă spun pe unde, da am citit pe google, de faptul că toată lumea are blog, că toţi sunt critici, că fiecare zice: asta nu-mi place, aialaltă nu-mi place. Şi cică n-ar fi normal.

Da de ce să nu fie normal mă? Io-s de vină că wordpress, weblog, blogspot şi altele oferă domenii gratis? Chiar cu spaţiu limitat. Păi nu-s io de vină. Şi dacă nu-s io de vină şi eu am ceva de spus, să nu spun? Spun. Aşa cum spune toată lumea, aşa cum s-a obişnuit să spună toată lumea. Îi democraţie. Lasă să fie supraîncărcată blogosfera. Ce-are? Fiecare se plânge de ce-l doare, nu? Mie nu-mi convine că vânzătoarea nu m-o servit, la ălalalt nu-i convine că îi criză financiară şi aşa scriem toţi. Şi? Ce-i aşa grav?

Asta m-o durut pe mine în ziua de azi, să scriu de ăla care o scris ce-o scris. Mâine poate mă doare de altceva. Şi scriu. Că-mi place.

Si mă mai doare ceva, nu găsesc un photoshop bun de 3 luni.

Where is that day?

Cred că nu există fată în lumea asta care să nu se fi gândit la ziua nunţii, nu? Ziua aia.
Au trecut anii şi ştiu că ziua nunţii n-o să fie aşa cum visam eu de mică, aşa cum filmele americane ne-au arătat dintotdeauna. N-o să fie într-un loc verde, plin de trandafiri, sub o boltă de flori. N-o să fie luna de miere in Hawaii şi nici în Insulele Seychelles şi nici n-o să cânte toate hiturile mele preferate.
Pentru că trebuie să privim realist: o să cânte muzică de petrecere, o să fie în incinta unui restaurant, probabil frumuşel amenajat, meniul o sa includă sarmale, părul o să se lase după ora 3 şi spre dimineaţă o să-mi doresc doar să mă descalţ. Ştiu.
Dar nu asta contează, ştiti de ce? Pentru că lumea asta nu-i aşa nici măcar cum o vedem noi, nu ştiu, îi ciudată, îi mereu crudă, surprinzătoare, de cele mai multe ori în cel mai urât mod posibil. Pentru că lucrurile se schimbă, evoluează, poate-n mai rău, dar ştiu că tot ce o să mă intereseze în ziua nunţii, o să fie interiorul omului îmbrăcat în costum din dreapta mea, ce-o să mă ţină de mână în faţa lui Dumnezeu.
Ştiu că ziua nunţii o să fie într-o zi cu soare, ştiu că o să fie cald numa’ de-a dracu, că m-am născut în 6 ianuarie şi niciodată n-am putut sa fac baie si plajă de ziua mea. Ştiu că o să plâng când o să plec de la părinţi, ştiu că în ziua aia n-o să-mi mai fie frică de tot ce mă aşteaptă tocmai pentru că o să am lângă mine un OM, care-o să fie OM până la sfârşit. De aia te-aş iubi şi-n scaun cu rotile şi mutilat şi aş pleca în insula aia azi, c-o periuţa de dinţi, aparatul de fotografiat şi 5 lei în buzunar.
D’aia. Că viaţa-i prea scurtă şi n-ai timp să-ţi faci bagajele.

Blogosfera feminină

Am pus un banner. Un banner care vroiam de mult să apară la mine în blog dar abia acum am reuşit. Şi-i mulţumesc la Roza pentru asta.
Deci, despre banner. Susţin blogosfera feminină, din câteva motive.
Unul dintre ele e faptul că mereu am fost considerate de către anumiţi bărbaţi/băieţi, doar nişte fiinţe care trăiesc pentru a le face lor pe plac, pentru a-i acompania şi nimic mai mult. Cu gândul că trăim fără a fi capabile de a ne descurca fără ei, fără a ne putea demonstra într-o anumită masură gradul de inteligenţă. O concepţie des întâlnită şi în zilele noastre, chiar dacă sunt idei şi manifestări din trecut.
Sunt sigură că blogosfera feminină poate face faţă celei masculine.

Post Scriptum: Văd că stimulez oamenii să-şi facă blog sau dacă au deja, să revină la el si să scrie în el.
Sunt mândră, descărcaţi-vă oameni.

Imagini

Poze? Vrea cineva? Click aici, pentru feeling-uri de primăvară :)