:)

Sunt în vacanţă, nu mă căutaţi ;)

Cotidian

Mai nou sau mai vechi, zilele mele nu se scurg altfel decât de obicei, o duc mai prost dintr-un punct de vedere pe care nu pot să-l împărtăşesc cu dumneavoastră şi mai bine din punct de vedere al comodităţii, care se transformă şi ea în rău când îi în exces. Şi îi în exces, credeţi-mă.

Descopăr lucruri noi în schimb, care mă ajută să depăşesc anumite dificultăţi pentru mine, lucruri noi sau neacceptate care, văd eu, îmi pot schimba radical funcţionarea.

Nu mă recunosc, mă foarte preocupă lucruri gen: ce o să fac toată ziua în vacanţă, când în anii trecuţi dacă mă întreba cineva asta bufneam în râs. Isteric probabil. Pe lângă că am uitat să râd şi vorbesc foarte serios, nu mai ştiu cum se râde, nici cum aş manifesta asta dacă mi-ar veni la un moment dat, mă gândesc că mai vine din când în când. Îi ceva şi cu râsul ăsta, nu poţi să-l laşi să-ţi iasă oricum din gâtlej, trebuie să-i controlezi ritmul, intensitatea, dar pentru asta trebuie antrenament şi eu n-am deloc. Deci, începusem o frază mai sus, pe lângă că am uitat să râd, mă plictisesc de moarte toată ziua. Asta dacă n-am de spălat vase, ceea ce se întâmplă foarte rar şi durează foarte puţin. Nu că vasele mele n-ar trebui spălate sau nu sunt folosite, doar că nu e chiar un hobby de-al meu.

Afară plouă deci mersul la baie se exclude, deocamdată nu ma stresează căldura, e suportabilă, noroc pe ploile astea, însamă stresează plictiseala şi următoarea destinaţie de vacanţă. Nu vă pun la curent acum, o sa am probabil iar un carneţel în avion, sa-mi descriu fobia.

Deci sunt tristă şi de asta, urmează un stres intens.

Toate cele bune!

Life

Am aflat acum vreo două zile, ca majoritatea dintre noi de moartea lui Michael Jackson şi nu are rost să dezvolt subiectul, nu ştiu nimic în plus faţă de celelalte milioane de oameni. Dar pe mine mă impresionează altceva, mai mult decât “moartea regelui pop” şi toate chestiile astea despre el. Moartea lui m-a făcut să mă gândesc la procesul vieţii, cum ne naştem si cum murim. Cum mor pe rând atâţia oameni din cei pe care îi cunoaştem până într-un final când rămân doar puţini din cei ce-i ştiam de mult. Cum îi să ajungi la 90 de ani şi să fii singurul din generaţia ta? Să rămâi un om bătrân într-o lume nouă în jurul tău, cu concepţii diferite, noi, străine.

Asta-i viaţa. Nu-i o luptă după bani, nu ştiu ce naiba îi, dar luptă după bani nu-i. Nici luptă după faimă, nici luptă pentru teritoriu. E un “set” de zile ce ţi se pun într-un sac ce trebuie să-l cari în spate. Nu-i viaţa nici grea nici uşoară. Îi aşa cum vrei să fie. Viaţa e chiar aşa cum alegi tu să fie. Îndiferent că-ţi omoară un părinte sau un frate, e alegerea ta dacă mergi mai departe sau nu. Strict alegerea ta dacă ce ţi se întâmplă te afectează sau nu, te distruge sau te împinge de la spate.

Asta cred că e. Un drum în care de obicei faci totul greşit, un drum în care ţi se pare că-i de făcut tot ce nu-i de fapt. O viaţă de care profiţi “că-i doar una”, zile în care dormi că ai “destul timp”. Culmea, e că nu ai cum să ştii ce trebuie să faci decăt atunci, când ajungi la 90 de ani si-ţi dai seama ce naiba era cu viaţa asta.

Totuşi, în spatele a tuturor concluziilor pe care le trag în fiecare zi, nu pot să-mi dau seama ce am de fapt de făcut, în ce parte să ma uit, cum să fiu, cum să gândesc.

Şi sunt ferm convinsă că nu sunt singura.

Picture

:)

No comment

De-acum încolo nu va mai exista posibilitatea să comentaţi la articole. De ce? Pentru că aşa e mai bine.

Nu contează că asta va limita traficul, nu pentru asta scriu, cum spuneam, nu mă interesează să am cât  mai multe commenturi la articole ca să arăt cât sunt eu de tare. Şi o dată cu asta va dispărea şi regulamentul, pentru că nu va mai fi nevoie de el.

O seară plăcută!

A

Ai avut vreodată impresia că unele lucruri se întâmplă fără niciun rost? Că toate lucrurile vin de-a valma, ca într-o ciorbă în care într-un final o să arunci toate legumele. Aşa, întâmplări aruncate una peste alta, evenimente neasortate cu tine, persoane ce n-au ce căuta în viaţa ta.

Ce-i rău, e că nici nu ştiu ce mi se asortează.

Blonda tot blondă-i

Deci trebuie să vă spun. Promit ca blogul meu să nu devină un altul gen pitipoanca.org, dar asta chiar trebuie s-o spun.

Veneam eu încetişor de la Timişoara cu maşina, şi pe podul de pe Şagului, cum e în reparaţii (timişorenii ştiu), partea dreaptă venind dinspre Deta către Timişoara şi partea stângă mergând către Deta, este blocată, iar pe mijlocul podului sunt câţiva bolţari care opresc circulaţia (la începutul podului fiind o grămadă de semne care interzic circularea pe partea stângă sau dreapta, depinde de unde veniţi.

Aşa, acum că v-am explicat cum îi cu podul, să vă zic şi care-i faza cu el. Era pe mijlocul podului, pe partea necirculabilă,o blondă..uaaaai. O blondă gravă. Adică grav de proastă. Avea un lănţoi uriaş de aur la gât,(pariu că avea mai mult de 5 kg) şi se dădea jos de pe un ATV şi ştiţi ce făcea? Se chinuia să mute cu tocurile ei un bolţar dinăla ce era pus acolo, logic, pentru a opri circulaţia. Toţi oamenii o claxonau de pe partea circulabilă dar blonda n-avea treabă, a mutat bolţarul, s-a urcat pe ATV şi a plecat.

Am râs. Şi am plâns, că n-am avut aparatul de fotografiat, De mâine-l iau, jur.

Girl, are you a lady?

M-a învăţat mama să fiu respectuoasă, aşa că voi vorbi în spatele subtilităţilor.

Îndreptându-mă către casă, m-am oprit pe o terasă în centrul Timişoarei, ca să mănânc. Desigur, cu gândul să-mi pice mâncarea. Adică să pice bine.

Şi stând acolo, ameţită şi leşinată de căldura infernală, sosesc două fete. Aparent îngrijite, însă hai sa facem portretul fiecăreia dintre ele.

Prima fată: Brunetă, părul prins în coadă, breton gen Elena Băsescu, ochelari de soare mari şi negri, cămaşă cu gulerul ridicat, mărgele, pantaloni scurţi negri, pantofi. Îmi pare rău că nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Ah, am scăpat elementul iniţial: ruj roşu.

A doua fată: Nu cunosc culoarea părului, laţe desfăcute în orice caz, faţă a la Nikita, fustă scurtă (să nu fiu rea), o bluză cu silicoanele pe afară şi ceva tocuri de lac. In continuare, îmi pare rău de lipsa aparatului.

Fetele erau îngrijite, mă rog, ceva mai mult prima, aparent nimic foarte deosebit, două piţipoance probabile.

Însă, păşind pe terasă, am mirosit parfum de om ce mă va face să râd, aşa că le-am studiat. Prima, avea un E71 nou-achiziţionat şi a dat drumul la muzică, la maxim, fredonând şi fâţâindu-l celeilalte prin faţă, spunând în repetate rânduri ce “mişto” e.

Întrebate ce vor să servească, una răspunde: “a, nu, adu-mi să beau, nu ştiu încă ce vreau. Tu ce vrei fată? Eu vreau un fresh, cu portocală d-aia, ştii tu.”

Când a fost vorba de mâncare, s-au făcut remercate din nou prin inteligenţă (telefonul continua sa cânte la maxim): Eu vreau o supă-ciorbă d’aia cu fidea, ştii tu.” Supa-ciorbă cu fidea a fost până la urmă o supă pe care au mâncat-o cu pâine.

No comment, gusturile nu se discută.

M-am comportat civilizat, nu m-am dus să le spun să stingă muzica, pentru că nu mi se ducea mâncarea pe gât de la house-urile mişto date la maximum de la telefonul lor super-nou nouţ luat de iuby lor.

Eu acum câţiva ani am citit “Codul Bunelor Maniere Astăzi”. Nu ştiu ce legătură poate avea cu postul.

It hurts. Often.

Am timp acum. Mă plâng de ceva vreme că nu am timp de nimic, dar acum am mai mult decât mi-aş fi dorit. Şi pentru postul ăsta, acord toata noaptea. Sau mă rog, până adorm.n

N-am poveşti la îndemână, nu ştiu nimic nou ce poate n-aţi auzit. Despre şcoală nu pot să vorbesc, în fine, oricum s-a încheiat anul ăsta, despre lucruri personale aş vorbi, dar blogul ăsta e citit şi de o categorie de persoane care nu ar trebui să ştie nimic despre viaţa mea personală. De fapt, nimeni n-ar trebui să ştie, de aia aberez uneori, ca să se prindă doar şmecherii ;) (nu-mi vine deloc să zâmbesc acum)

Odă  în metru antic. Aţi citit-o? Acum simt că Mihai Eminescu a privit în viitor şi l-a inspirat starea mea de spirit de acum, aşa a scris poezia.

“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. N-am ştiut că te poate durea inima, ca atunci când suferi tare te doare inima. Jur că n-am ştiut. Dar doare uneori, tare.

Îmi doresc să plec. Dacă aş avea asigurat viitorul undeva, aş pleca fără să anunţ pe absolut nimeni. Nimeni-nimeni. Şi aş trăi singură, asta îmi doresc acum. Şi aş simţi că pedepsesc pe cei pe care-i las în urmă, dar ar merita.

Mi-aş dori să plec şi să nu mă mai întorc. Vreodată.

Deta sau Seychelles?

Culmea.

Stând aici n-am văzut niciodată ce mi-am dorit toată viaţa să văd. Îmi doresc unele lucruri, aşa cum toţi ne dorim. Mă gândesc, ce-au făcut mai bine oamenii care s-au născut în Bora-Bora? Sau în I-le Seychelles? Adică, îi o diferenţă considerabilă să te naşti în Deta sau în insule.

Oare cum ar fi fost viaţa acolo?

M-aş fi născut sub soare, la 4 ani mama m-ar fi pus pe o broască ţestoasă uriaşă ce m-ar fi plimbat în fiecare seară sub palmierii crescuţi prea departe. Până la vârsta de 6 ani aş fi fost de două ori aproape de moarte, pentru că mi-ar fi căzut nuci de cocos exact pe lângă cap. Dar aş fi scăpat cu viaţă, aş fi avut părul creţ, atât de creţ că nu mi-ar fi plăcut. Aş fi fost o mulatră cu şolduri late şi buze cărnoase. Prea cărnoase.

Dar aş fi văzut zilnic corali. Şi aş fi fost familiarizată cu elefanţii, aş fi avut chiar un pui de elefant pe care l-ar fi chemat Dumphy, sau Dumbo.

Şi nu ştiu cum mi-aş mai fi imaginat vacanţa perfectă, din moment ce aş fi trăit într-un loc perfect. Probabil aş fi dorit să vizitez Parisul, să ajung în Europa, să vizitez clădiri uriaşe.

Nu-i bine. Dacă mă vede un seychellian, îi ofer eu clădiri şi istorie, doar să-mi dea el viaţa lui din apa turcoaz.

Axul principal

Mâine când o să ma trezesc, o să-mi pară rău că am dat-o iar in sentimentalisme, încerc să stau departe de blog când simt aşa. Mi-am propus să nu-mi las sufletul pe foaie, ca să nu mă las pe mine la vedere. Unii vor înţelege ce vreau să spun.

Mă doare capul, că în momente dinastea încerc să descopăr chimia şi astrologia şi zodiile şi matematica, atunci când mie 1+1 nu-mi dă 2, ci unul singur. Şi-atunci când unul singur se desparte în doi din nou, mă întreb dacă mai ştiu să trăiesc, ca unul forrmat nu din doi.

Şi mi-e ciuda uneori, aşa de ciudă că mă enervez şi-mi vine să arunc cu tot de pereţi, dar nu arunc, că dup-aia mă cert şi cu mama şi nu duc două  simultan, cu siguranţă nu.  Ciudă că ştiu că nu am zis “te iubesc” mai repede decât trebuia. Nu din prima zi, nici prima săptămână, nici prima lună, nici a doua, nici a treia. Am zis-o atunci când a trebuit şi am făcut totul aşa cum a trebuit.

Sunt sigură că nici chimia, nici matematica, nici astrologia nu va mai forma vreodată un puzzle de-o asemenea anvergură.

x

Se zice că dacă ai o problemă serioasă, abia atunci îi cu adevărat rezolvată când poţi să vorbeşti despre ea.

Spune-mi, ce-ţi rămâne când te trezeşti singur? Când nu mai ai sufletul tău lângă tine, când nu mai ai cui să-i povesteşti, pe cine să priveşti în ochi, cine să te cunoască. Atunci când ţi-ai dori ca acel cineva care te cunoştea să fie acolo la paşii importanţi, să vadă când arunci buchetul, să se bucure pentru tine. Şi ce-o să fac eu? O să ma uit în spate şi n-o să vad ochi verzi bucurându-se pentru mine, n-o să mă îmbrăţişeze nimeni când o să iau prima notă la facultate.

Şi nu-i loc de regrete, există un “prea târziu” pentru orice, aşa cum există o soartă pentru fiecare.

La 60 de ani, vom sta pe bancă şi-ţi voi împleti părul alb.

Şi-o să-mi zici că-ţi pare rău că n-ai ştiut ce faci la 17 ani. Şi o să te iert, la fel ca întotdeauna..

?

Hai să deschid un subiect delicat. Deşi am două teme despre care TREBUIE să scriu, eu scriu în blog, că aşa-i mai plăcut.
Subiectul delicat ar fi de fapt o întrebare: “ce caut eu aici?” şi “pentru ce trăiesc?”
Şi deşi sunt două întrebări pe care şi le pune fiecare om sub vârsta de cinci ani, eu mi le pun acum, la şaptesprezece.

Vorbesc foarte serios: ce rol am în viaţa mea?

Holocaust

Nu mi-a plăcut niciodată istoria şi deşi nu m-am întrebat niciodată de ce, cred că acum ştiu care sunt motivele. Sora mea îmi spunea mereu că istoria e cea mai urâtă materie, aşa că până am ajuns eu la şcoală, aveam bine fixată ideea cum că n-o să-mi placă istoria aşa că s-a şi întâmplat.
Apoi, mai târziu, am avut o profesoară de istorie vreo doi ani de care mi-a fost frică tare şi care nu mă scotea din 8 (menţionez că nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a copia şi mai mult nu se prindea de mine), aşa că niciodată n-am ştiut ce-i cu Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman, ani, chestii dinastea.
Însă în a 8-a am avut un profesor bun, unul dintre profii mei preferaţi care, ghici, era de istorie. Însă istoria mea cu “dispreţuirea materiei” era mai mare decât istoria ce mi-o putea băga el în cap, aşa că nici atunci nu s-au prins prea multe deşi am mai învăţat câte ceva de la el.
Însă, am avut norocul sa dau de o profesoară, nu vreau să-i dau nume pentru că nu ştiu ce si cum mai iese, care m-a făcut să-mi placă anumite aspecte. Sau măcar să mă intereseze.
Unul dintre aspectele apreciate de mine, este Holocaustul. Dacă vă interesează, search pe google, eu o să las doar doua poze:

fiţe

Ce sunt fiţele?
Nu întreb aiurea, vreau serios să aflu, pentru că din punctul meu de vedere, fiţele sunt “aere”, mai precis ceva de genul: “eu nu mă îmbrac decât cu haine de firmă”, “eu nu merg acolo că-i naşpa”, chestii de genul, înţelegeţi ce zic?
Bun şi-atunci am o altă întrebare: am auzit că aş fi fiţoasă, pentru că vin la şcoală cu maşina. Păi dacă v-aţi trezi dimineaţa morţi de somn, afară minus 15 grade şi mama v-ar spune: “vrei să te duc cu maşina?”, aţi spune nu?
Uite, facem altfel, deşi nu ştiu de ce mă agit, probabil din curiozitate. Deci dacă cineva îmi lasă comment, trebuie să-şi scrie numele şi adresa de mail. În loc de nume, scrieţi “X” şi la adresa de mail “fgt@yahoo.com” şi n-o să ştiu niciodată cine sunteţi.
Şi acum dacă cineva nu mă suportă, poate să-mi spună de ce. Anonim.
De curiozitate.
Promit să nu şterg niciun comment în cazul în care nu conţine înjurături.

Oare?

Mă întreb, dacă un om ar şti când produce un rău, l-ar mai produce?
Mă întreb, dacă tot l-ar produce, ar mai fi vreo şansă ca persoana aia să ţină la tine?
Mă întreb, dacă persoana aia ţine la tine, ţi-ar produce vreun rău?

I’ll be back with a nuclear weapon.

Pregătesc un plan diabolic. Singurul lucru trist e că n-o să pot să-l pun în aplicare decât peste doi ani. Da să nu uitaţi de articolul ăsta.

Gara

Simteam iz de un lucru ce-aş putea să-l numesc vechi. O imagine ce-mi amintea de un film,cu diferenţa că lipsa luminii ascundea detalii în lumea reală. Oameni cu saci în spate, bărbaţi cu mustăţi şi barbă mare, suspicioşi, femei în vârstă, drogate. M-am aşezat pe una din băncile aliniate perfect, însă mai puţin perfect întreţinute de oameni. Am observat mesajele transmise în doua limbi pe coşul de gunoi, pe trenuri, pe zid. Întunericul îmi apăsa tâmplele şi nu reuşeam să-mi găsesc astâmpărul.
În dreapta, trei băieţi râdeau zgomotos, sunete ce simţeam că mă înnebunesc, vroiam să plec. O voce ce anunţa sosirea trenului ce-l aşteptam, un frig ce mi-a intrat pe sina spinării şi teamă. Coşmar, de mă trezeam în minutul următor. Am simţit o privire aţintită asupra mea şi-am îndesat mai adânc mana încleştată pe telefon în buzunar, am îndepărtat o folie anexată pe banca ce stăteam şi m-am ridicat în picioare.
Începea să se aglomereze, căutam o faţă cunoscută, un om ce-mi putea diminua starea prin simplul fapt că i-aş fi putut recunoaşte zâmbetul din întuneric. Un zâmbet printre atâtea frustrări. O femeie printre atâţia bărbaţi.
Şi-am văzut-o,am simţit familiaritatea în necunoscut şi liniştea în nelinişte.
Oameni cu bagaje, tineri, studenţi. Oameni aşteptaţi de alţi oameni cu sufletul la gură, nelinişte, sentimente de nerăbdare ce pluteau în aer, puteai să înoţi în sentimente. Îmi produceau zâmbete familiile recompletate, membrii noi abia aşteptaţi, îmi produceau zâmbete pentru simplul fapt că ştiam că măcar alea câteva secunde, oamenii ăia erau cuprinşi de fericire. Le simţeam fericirea. Îmi venea să merg să îi felicit, pentru faptul că în secunda aia au gânduri de bine, au zâmbete pe faţă, măcar atunci, acolo.
Paradoxal, la ieşire, doi ochi albaştrii într-un cotlon întunecat, cu miros de urină şi aceleaşi sentimente de întuneric şi spaimă.
Ce caută ochii albaştrii în întuneric?

Concluzii

Azi am şaptesprezece ani şi cinci luni. Vă spun câteva concluzii dupa anii ăştia? Bine.
1. Viaţa e o curvă, pe orice parte ai întoarce-o.
2. Oricât ţi-ai propune, n-o să existe prieten care sa nu te trădeze sau care să nu merite să-l înjuri cel puţin de şapte ori.
3. Oricâtă încredere ai avea în cineva, tot ţi-o distruge, orice oameni noi apar si de câte ori o să-ţi spui “ăsta-i altfel”, tot la concluzia că-i la fel o să ajungi.
4. În cazul puţin probabil în care o să atingi punctul maxim al fericirii, n-o să dureze mai mult de jumătate de oră şi nu se va mai repeta în următorii ani.
5. Nimic nu-i corect, oricât ţi-ai dori şi orice ai face pentru asta.
6. Nimeni nu merită să suferi dupa el/ea.
7. Atunci când o să ai cea mai mare nevoie, în cele mai multe cazuri toţi or să fie plecaţi.
8. Nu exista prieten adevărat care să fie adevărat e tot parcursul relaţiei.
9. Niciodată n-o să poţi ajunge la cele mai frumoase flori/fructe, pentru că mereu vor fi în vârful copacului.
Nu ştiu, acum am nervi, asta-i tot ce-mi vine. Dacă-mi amintesc ceva pe parcurs, revin.
Să aveţi o zi frumoasă, aşa cum nu pot să am eu de mult.

Şi în final, voi spune “n-am trăit”.

Am plecat spre împlinire. Priveşte-mi ochii ce te-au căutat cu disperare sub ape si munţi şi buzele ce ţi-au strigat numele în mijlocul absolutului, atunci când nu ai fost. Atunci când se năşteau monştrii în sufletul meu ce-mi chinuiau existenţa,atunci când uitam de norii ce ştiau să-mi protejeze firea de necunoscut. Dar ei îmi întindeau scara şi când păşeam pe prima treaptă, o smulgeau de sub mine, râzând în hohote ce le-auzeam de dincolo de mări. Marea. Aceeaşi ce-mi ascunde azi secretele cele mai adânci. De îţi doreşti, ia un tub de oxigen şi un costum de scafandru şi adânceşte-te în ea. Vei înainta uşor, vei găsi corali ce-ţi vor lua privirea şi sute de plante ce-mi cunosc istoria. Vei vedea şi delfini şi rechini şi după mult timp, când vei ajunge jos, vei descoperi o cutie de lemn. Acolo, dedesubt,sunt îngropate secunde de durere şi nelinişte ascunse de tine, de oameni, de străini. Străini ce umplu pământul cu răutate şi dorinţă de a descoperi totul, de a distruge, de a transforma. Când vei atinge lemnul putrezit şi vei deschide lacătul de fier, vor ieşi ca din cutia Pandorei tot ce n-ar fi trebuit să iasă vreodată. Va rămâne speranţa. O speranţă ce ştiu şi eu şi ştii şi tu că atât timp cât va răsări soarele nu se va transforma în realitate. Şi nu va triumfa în faţa slăbiciunii si a durerii şi nu va transforma mărăcinile în trandafiri, aşa cum nici eu n-am reuşit să-mi transform supravieţuirea în trăire.
Dar nu vei dori. Vei lăsa tubul de oxigen şi costumul de scafandru într-un magazin şi atunci când te vei plimba pe stradă cu mine şi-mi vei ţine mâna în a ta, vei crede că mă cunoşti, fără să ştii că nici măcar eu nu îmi aduc aminte ce am scufundat în adâncuri.

My things

Cât mi-aş dori de tare să înving neînţelesul. Să-l ating, să-l iau în palme şi să-l sfărâm, să devină scrum. Să-i râd în nas şi să-i spun: te cunosc, eşti liber. Dar nu, neînţelesul e în tot ce mişcă şi există. E în mine şi în tine, cititorule de rând, prezent ca să ne întunece gândirea, să ne limiteze cunoaşterea, ca să ne sperie. Să ne sperie în aşa fel ca să ne gândim întruna la el. Asta vrea, aşa-i? Vrea să fie în centrul atenţiei.

Ştii cum îi când te uiţi la o luminiţă şi iţi mijesti ochii, începând să vezi în loc de luminiţă o pată, iar apoi o dungă? Se vede bine noaptea, în maşină de exemplu, când stai la semafor. Dacă eşti şofer, acordă-ţi trei secunde cât stai la roşu şi fă-ţi ochii mici uitându-te la semafor. Sau dacă eşti pasager, mai bine. E atât de frumos.

Eram în maşină. Noaptea, cineva o conducea. Şi mi-era somn, tare somn. De fapt ăsta era şi motivul pentru care nu eram la mine în pat să dorm la ora aia. Mi-era somn şi am acceptat să fac un drum doar pentru că dorm atât de bine în maşină. Probabil şi dacă mă zgâlţâie cineva, nu ştiu, n-am încercat. Cine să mă zgâlţâie? Şi cum aproape dormeam, am întredeschis puţin ochii, atât de puţin cât să văd luminile din oraş (Timişoara, dacă sunteţi în Deta slabe şanse la semafoare). Erau atât de multe dungi şi pete de culori. Şi am văzut altceva pentru câteva momente. Îmi imaginam un alt loc, o altă lume, un complet alt mediu. Vedeam dansuri de foc şi dungi verzi şi v-aş spune şi mai departe, dar am adormit.

Ideea e că poţi să modelezi totul după cum vrei tu, ideea e să vrei şi să crezi. Eu am văzut un palat îmbracat în lumini.. Tu oare ce-ai vedea?

EMO

Ce-ar fi emo.

N-are rost, aşa-i? Să încep cu definiţii luate de pe wikipedia, informaţii istorice, când a apărut, etc. Nu, n-are rost, pentru că nu interesează pe nimeni, nici pe mine măcar.

Şi-atunci ce-ar fi “emo” din punctul  meu de vedere. Am început să scriu articolul ăsta pentru că stăteam şi mă gândeam “sunt emo”.

Emo o fi un curent, pe care mai nou tinerii îl adoptă, dar eu cred că se exagerează. Cred că “emo” nu-i decât o stare pe care o are fiecare om, indiscutabil, într-un anumit moment din viaţă. Da cred că tinerii-s proşti puţin. Nu serios, nu vreau să jignesc pe nimeni, doar că se are tendinţa de a copia ce-i nou şi “pe trend”, orice ar fi şi oricum ar fi. Adică se machiază cu negru, îşi iau haine în carouri, sunt atraşi de sânge şi alte chestii care din punctul meu de vedere sunt doar simboluri care mă duc cu gândul la starea asta, simboluri exagerate pentru a evidenţia caracteristicile stării “emo”.

Adică eu sunt emo acum, de exemplu. Adică sunt tristă pentru că mi s-a întâmplat un lucru nefericit. Sunt tristă acum, poate mâine dimineaţă n-o să mai fiu (sigur), şi cu siguranţă n-o să apuc să-mi tai venele, în cel mai rău caz o să vărs câteva lacrimi şi o să-mi trag pătura în cap în timp ce o să încerc să adorm.

Dar nuuuu, tinerii nu văd aşa (spun tinerii, pentru că cei “emo”, majoritatea au maxim 16 ani), ei văd negru, clar, vreau sa fiu emo, mă colorez, îmi vopsesc şi fundul negru dacă e nevoie.

Nu-i aşa! Nu-i o tragedie să fii emo. Că nu eşti emo toată viaţa. Îi o tragedie dacă îţi pui poze pe hi5, myspace sau eu ştiu ce, cu poze pe care scrie: “viaţa mea nu are sens” şi să mergi pe principiul ăsta.

Eu sunt emo acum, de exemplu. Ce să fac..mâine o să mă îmbrac în verde poate, nu negru. Şi mai mult ca sigur n-o să mă surprindeţi cu vreo lamă la mine.

Despre prietenie

Mi-am găsit despre ce să vorbesc, aşa-i? Prietenie. Despre prietenia dintre două persoane de acelaşi sex, că dacă vorbim despre altceva, ne băgăm la complicaţii şi cu siguranţă va avea cu totul alte caracteristici.

Eu am o părere despre prietenie, de fapt mai multe păreri. Păreri care nu s-au conturat aleatoriu ci din experienţe proprii, zeci de prietene care mai de care în toate felurile, deci am avut de unde să trag concluzii.

Cred că în ziua de astăzi, în condiţiile în care ai trecut de vârsta de 15 ani, sau mai bine zis în condiţiile în care ai trecut de perioada în care eşti copil, NU AI CUM să ai un prieten adevărat. Adică aş putea să spun că nu există prieteni adevăraţi. Prietenii sunt pentru altceva, pentru ieşit în oraş, pentru distracţii, eventual pentru a-i povesti una şi alta, ce problemă ai şi ce te-a amuzat azi şi săptămâna trecută. Mă gândesc acum că o să-mi săriţi în cap, nu toţi poate, dar o mare parte: “nu, că eu am prieteni adevăraţi”,”nu, că eu am trecut prin aia si aia şi am sigur prieteni”.

Mă bucur pentru voi, eu n-am. În şaptesprezece ani de zile, mi-am făcut o grămadă de cunoştinţe, “prieteni” cu timpul, chiar am crezut că-mi sunt prieteni şi în cele mai multe cazuri am făcut adevărate eforturi să păstrez o prietenie, dar cu stupoare am constatat că nu sunt Supergirl şi nu pot să fac totul de una singură. Şi mi-am dat seama că dacă ai un aşa numit prieten, adică o persoană cu care te întâlneşti cât de cât des, căreia îi povesteşti ce te necăjeşte şi ce te amuză, în momentul în care dacă acelei persoane i se va pune în faţă o posibilitate de a avansa sau a-şi face un bine cu condiţia să te calce în picioare, o va face. Şi o va face garantat, chiar dacă va încerca să ascundă lucrul ăsta faţă de tine, cu gândul că poate se va alege şi cu una şi cu cealaltă, tot o va face.

Habar n-am de ce. Poate că suntem toţi crescuţi în zilele noastre, în care suntem învăţaţi să facem totul pentru noi pentru că nimeni altcineva nu o va face (aşa-i?), sau poate pentru că pur şi simplu suntem nişte egoişti înnăscuţi, sau poate că în momentul în care-i facem rău unui prieten ne gândim că şi el ar face la fel şi-atunci: de ce nu ?

Există unele excepţii, atunci când prietenul pe care îl ai face parte din categoria “cei cu care am crescut”, adică te jucai cu găletuţa în nisip, adică te cunoaşte foarte bine, adică te iubeşte. Însă este valabil doar la băieţi. De ce? Păi pentru că la ei nu există “care-i mai tare” atâta timp cât au făcut totul împreună. Îi complicat, dar doar la ei o să vedeţi unele lucruri.

De exemplu, dacă unul dintre cei doi prieteni are o prietenă, iar celălalt o surprinde cu un alt băiat, garantat îi va spune prietenului său. Normal, nu? Ca de aia sunt şi prieteni. Însă la fete e altceva. Noi ştim că degeaba mergi şi-i spui prietenei tale că prietenul ei umblă cu altă fată, pentru că tot tu o să ai de suferit. În primul rând că ea nu se va putea abţine şi-i va spune lui şi în al doilea rând el întotdeauna o va convinge că nu este adevărat. Şi atunci de ce să faci un bine? Chestia asta implică automat faptul că nu eşti un prieten adevărat, atâta timp cât îi ascunzi un adevăr important.

Deci dacă ar vrea vreo fată să-mi fie prietenă, să nu se bazeze pe faptul că-i voi spune ceva de prietenul ei în caz că aflu. Pentru că oricum în capul meu se vor sparge toate oalele şi oricum nu se va schimba nimic.

Mai cred că aşa cum întâlneşti o singură persoană de sex opus care “simţi” că-ţi este predestinată, aşa intâlneşti un prieten (sau să-i spunem om căruia îi împărtăşeşti fragmente din viaţa ta), un om faţă de care o să simţi la un moment dat că este singurul faţă de care te poţi simţi tu, sau faţă de care nu ai jena pe care o ai în faţa cunoştinţelor cărora vrei să le laşi o impresie bună. Şi mai mult decât atât, o să simţi că oricât alt timp vei petrece cu un alt prieten şi orice ai împărţi şi prin ce ai trece cu altcineva, nu vei simţi iubirea de prietenie pe care o simţi faţă de persoana respectivă.

Din punctul ăsta, poţi fi un om norocos sau unul ghinionist. Se poate întâmpla ca prietenul ăsta al tău să simtă la fel faţă de tine şi să te respecte, astfel să ai un om căruia poţi să-i spui cu inima deschisă: eşti singurul meu prieten adevărat, ceea ce este cel mai bun lucru. Vorbesc despre o prietenie adevărată, adică asta implică faptul că şi persoana respectivă simte la fel faţă de tine, însă totuşi se poate întâmpla un lucru rău: ca prietenul tău să cunoască oameni, alţi oameni care ori influenţează negativ relaţia, ori o distrug complet. Sau, se poate întâmpla ca prietenul/a să se schimbe. Şi ăsta-i cel mai rău lucru.

Am avut o singură prietenă adevărată şi am inima împăcată, Dumnezeu mi-e martor că am făcut tot posibilul să fie bine. Însă cum spuneam, dragoste cu de-a sila nu se poate. Nici dacă dintr-o parte e 100% iar din cealaltă 0%.

Deci nu mai cred în prietenie.

No. 100

Poate-i o tradiţie printre bloggeri, sau poate nu, însă am şi eu o mândrie pe care o s-o prezint imediat.

Acesta este postul numărul 100. Am scris mai mult de 100 de posturi în total, însă, desigur, mă refer la acest blog, în care am simţit nevoia de 100 de ori să scriu.

Sper să urmeze mult mai multe posturi, sper să continui să scriu ceva ce poate măcar unei persoane i s-ar părea interesant (nu de alta, dar acest lucru îmi aduce o împlinire) şi sper să public un post în care voi scrie: acesta este postul numărul 1000.

Şi chiar dacă voi închide acest blog, va păstra mereu o parte din mine.

Later edit: Si la 100 de posturi, 300 de comentarii,deci cam 3 commentarii / post.

Am chef de mişto, bitch

Ce să-ţi zic, sunt un copilaş. Mă pârăşti, te pârăsc. Nu-mi vorbeşti, sunt tristă, amăgită, supărată. Îmi doresc să te uiţi la mine să-mi zâmbeşti. Şi sigur, garantat, îmi pare rău că nu mă bagi în seamă. Eşti centrul Universului pentru mine. Ai fost for ever my friend şi acum viaţa mea nu are sens. Eşti sigură că-mi pare rău şi cu siguranţă în curând mă vei vedea în genunchi la picioarele tale, lingându-mi rănile ca o lepră ce trăieşte-n canal. Tu vei fi Soarele ce-a răsărit iar eu întunericul, îmi voi ruga “amicii” să stăm pe întuneric, voi fi emo, voi scrie despre marea despărţire în blogul meu simpatic în care oricum de fiecare dată fac referire la tine. Tu m-ai inspirat.Dintotdeauna. M-am regăsit mereu în tine, tu ai fost sufletul meu pereche, mi-ai tras un şut în coaste ca fotbalistul ăla ce acum anunţă că se lasă de fotbal,dar eu te-am iertat,chiar am continuat să te iubesc. Tu eşti totul pentru mine şi cu siguranţă eu sufăr acum.

Trezeşte-te bitch. Eşti penibilă.

Păreri personale

Uite, în articolul ăsta, n-o să ţin cont de nicio formulă de începere a unui articol,n-o sa preiau expresii nici alte cele de la oamenii pe care ii citesc şi admir, sau poate ascult.

Vreau să vorbesc despre ce vreau eu, nu despre ce îi posibil să caute lumea pe internet. Şi vreau să scriu cum vreau eu, aşa, cu puncte de suspensie multe dacă aşa îmi doresc..

Şi acum, în articolul ăsta vreau să vorbesc despre bloguri. Dar nu orice bloguri şi nu blogurile despre care am mai vorbit. Sau nu neapărat bloguri, despre oamenii care scriu.

În blogroll la mine sunt oameni pe care îi cunosc, sau care-mi sunt prieteni, sau care scriu ceva ce îmi place să citesc. Însă admir unii oameni. Aceia care prin ceea ce scriu ei, mă inspiră să scriu. Nu să scriu exact despre ce scriu ei, nici să folosesc expresiile lor, doar că regăsesc anumite (am un lapsus :) )..cum îi zice?..anumite..(am căutat în dicţionar şi tot n-am găsit. Vedeţi? Scriu live) anumite afirmaţii să le spun aşa, deşi nu cuvântul ăsta îl căutam, afirmaţii care îmi par atât de deosebite că mă opresc puţin să mă gândesc la ele. Şi astea vin din suflet, din sensibilitate şi asta se simte. Şi asta îmi place.

Aşa, nu vreau să fac discriminări, dar nu am găsit bloguri scrise de băieţi care atunci când le citesc să mă inspire să scriu. Poate pentru ca n-am citit foarte multe bloguri scrise de băieţi, sau articole, însă la partea cu femeile, prima care mi-a plăcut foarte, dar foarte mult, a fost Mariana Fulger. Ma gândesc că mulţi dintre voi n-aţi auzit despre ea. Scrie poezii în mare parte. Am un articol în c are am scris numai despre ea aşa că mă gândesc că dacă există  interesaţi, se va da un search pe google pentru mai multe informaţii.

Da. Este unul dintre oamenii pe care nu-i înţeleg cum naiba pot să scrie aşa, să gândească aşa.

În rest, mai sunt căteva fete care scriu binişor, dar nu laud aici :).

Apropo, it’s a free country, nu? Apăi atunci eu vă zic ceva: începe să mă enerveze Bad Pitzi. Nu pe site-ul pitzipoanca.org, ci pe blogul ei în care-şi lasă manifestările. Ştiu, dacă nu-mi place sa nu citesc, aşa-i? Da nu-i vorba despre asta. Îi vorba despre ce a făcut “celebritatea” din ea. Cât de importantă se crede.

Mă credeţi că o roade să se afişeze? Ar face-o acum dacă ar şti că nu i-ar da nimeni în cap.

Nebunii.

A plecat. Uneori am impresia că-i pot vedea umbra printre cele a copacilor şi zâmbetul printre razele de soare şi mersul când se-opreşte totul şi uită natura să respire. In ochii lui vedeam răsăritul, în ochii lui mă adânceam ca-n mare şi ma pierdeam minute-n şir, oprindu-se totul în jurul meu, oprindu-se în loc, aşa ca şi când mi-aş dori să stea ploaia. Să stea şi eu să o privesc, să mă plimb printre picurii de ploaie aranjaţi haotic prin lume, neatinşi de vânt şi timp. Şi atunci când eu mi-aş dori, să las lumea să meargă mai departe. Să se lovească stropii de ploaie de pământ, să ude copacul şi deşertul  ce-au aşteptat răcoarea lor cu sete nestinsă.

Mi-aş dori, aşa cum uneori nu pot, să dezvolt o utopie într-o lume reală, să decid ce vreau să moara şi ce vreau să respire. Să devina ceasul om, să mă înţeleagă când doresc să-mi redescopăr timpul. Un timp febril, ce mă face sa mă gândesc la fine. La cine o să mă aştepte dincolo, la ce voi vedea, la iarba verde şi locul liniştit, sau poate doar la oamenii aceia de care mi-e dor.

Uneori.. uit să trăiesc.

Shop de poze, Photoshop sau Photo?

Am umblat în Photoshop, na. Împuşcaţi-mă.

Poveşti

Uneori mă aşez undeva şi mă gândesc. Mă gândesc la cei ce dorm sub cerul liber, la aceia care nu au ce mânca, aceia care-şi spun non-stop: “ce-o să fac mâine?”

Şi-atunci încep să nu înţeleg. Nu înţeleg multe, atât de multe că mi-aş dori să întreb pe cineva. Dar să întreb pe cine? N-are nimeni timp de gândurile mele. Mă gândesc la faptul că cei ce trăiesc de pe-o zi pe alta, nu mai fac pretenţii la salut. Ei nu si-ar întoarce capul pe stradă dacă i-aş saluta. Nici n-ar comenta dacă tricoul meu roz nu s-ar asorta cu adidaşii verzi. Şi-aşa îmi dau seama că oamenii sunt împărţiti pe categorii, că oamenii gândesc diferit şi simt diferit.

Dar dacă eu merg astăzi la şcoală cu aceleaşi drepturi ca absolut fiecare copil de-aici, atunci de ce suntem diferiţi ? Suntem diferiţi din punctul de vedere al altor oameni, nu al divinităţii. Tot omul împarte totul în categorii, el triază şi alege, el face diferenţe. Dumnezeu nu face diferenţe, ne-a dat viaţa la fel de grea la toţi, ne-a împărţit avantaje şi dezavantaje în egală măsură. Dacă unuia i-a dat o situaţie materială bună, n-o să-l lase aşa, îi dă vreo boală pe care s-o tragă toată viaţa, vreun chin, vreo durere sau o grijă care să compenseze avantajul pe care-l are în faţa celorlalţi. Aşa cum altuia cu o situaţie materială precară, îi va oferi şansa să îşi creeze o carieră strălucită, sau îi va da un optimism ieşit din comun, ori vreun alt lucru care să-l ridice.

Dar astea sunt lucruri pe care oamenii nu le înţeleg. Sau nu vor să le înţeleagă. Şi transformă totul într-un meci de fotbal dificil. Stupid.

Stai la coadă la pâine. Bărbatul din faţa ta te calcă pe picior. Începi si înjuri, te răsteşti la el să fie mai atent. Tu ai griji, mâine ai de plătit factura pentru care n-ai strâns nici măcar jumătate din bani şi nu vezi de ce ai  mai fii atent cu ceilalţi. Dar te-ai gândit vreo secundă că ieri a murit fiul celui care te-a călcat ? Poate grijile lui sunt mai mari decât ale tale. Poate omul de lângă tine are nevoie de un zâmbet pentru a merge mai departe. Poate omul de lângă tine zâmbeşte, dar mâine va muri călcat de maşină.

Ar putea fi o lume atât de bună..

Tu

N-am murit. Dar am adunat sentimente. Le-am dat drumul şi s-au răsfirat ca nisipul în deşert.

Tot ce-am fost şi am ştiut că pot fi, a murit, a plecat departe, către alte tărâmuri, alte continente. Către alţi oameni ce le vor purta în gânduri ca pe nişte speranţe ce-i vor conduce spre fericire.

Am milioane de întrebări de pus şi nu am cui. Cine ar avea pentru mine destule răspunsuri cât să trăiesc fericită. Şi ce-i fericirea?

N-o mai pot simţi. Căci am trecut de vârsta de 7 ani. Am început să uit ce nu-nsemna nimic şi totuşi totul. Nu mai pot merge pe stradă independentă de gândul că un om nu-mi va fura telefonul din buzunar, că nu voi primi un ghiont, că nu-mi va fi frică. Cine a distrus lumea?  Aţi transformat un eden într-un infern şi toţi norii în ploaie. Ploi de lacrimi.

Am verişori. De ce nu cresc lângă mine? Să stăm în serile de vară sub un nuc ce ne-ar proteja de toată lumea. Să le împletesc părul şi să-mi şoptească: eşti cea mai bună prietenă a mea. Să ma întrebe cum se frig cartofii şi câtă sare să pună în supă. Prima supă.

Îmi doresc să pot şti viitorul. Dar nu mi-aş dori dacă totul ar fi perfect. Dacă nu aş cunoaşte strop de frică şi aş fi sigură că n-o să vărs lacrimi vreodată, altele, n-aş dori să ştiu nimic. Atunci aş închide ochii şi m-aş urca în primul tren. Şi aş călători pe mare şi uscat şi aş zbura până în Brazilia, că nu mi-ar fi frică. Şi-aş ştii cum e să ajungi pe Everest şi cum e să înoţi cu delfinii.

Dar Dumnezeu există şi dacă m-ai întreba de unde ştiu, ţi-aş spune că mi se arată prin tine. Cum poţi ţine un om de mână şi să simţi că face parte din tine? Să-ţi vină să plângi când se duce după colţ să cumpere pâine, de dor. Să tremuri de fericire când joacă fotbal pe maidane şi dă un gol. Să-ţi doreşti doar să-i poţi oferi întreaga ta viaţă pentru a-l face fericit.

Şi mă întrebi dacă există Dumnezeu? Nu doar că ştiu că există, aş putea să jur că aud cum respiră. Pentru că nu poate exista frumuseţea unui apus fără mâna Lui Dumnezeu, nici curcubeul de după ploaie, nici mirosul pădurii, nici albastrul din ceruri, nici ochii tăi, fără ca Dumnezeu să existe. Şi dacă eu trăiesc în secunda asta, atunci Dumnezeu există, pentru că ce simt eu pentru tine, nu poate fi filtrat decât prin ceva divin.

Asta simt acum.

College

În general ne sunt date evenimentele cu porţia, cineva le guvernează acolo sus..sau jos. Dar mai sunt şi zile în care scapă acel cineva multe, multe evenimente, toate în aceeaşi zi, aşa cum se întâmplă când mama scapă prea mult oţet în salată. Sau sare, sau ce vreţi.

Aşa. Şi zilele alea, eu una, le urăsc din toată inima, că atunci când ajung în pat, sunt atât de agitată că nu pot să dorm. Şi mă enervează.

Azi n-a fost o zi “sărată”, dar am primit una în cap când am fost întrebată: “ce facultate vrei să urmezi?” Şi mi-am dat seama că habar nu am. Ştiu că-mi doream să fac facultatea de medicină cu finalizare în psihiatrie, dar mi-am dat seama că nu pot lucra pe morţi, şi-am renunţat. Dup-aia am vrut facultatea de psihologie, dar mi-am dat seama că mă afectează problemele oamenilor şi nu pot face asta. Apoi am vrut să fac ceva în domeniul fotografiei, dar am înţeles că singura facultate e în Bucureşti şi nu de fotografie, ci de cameraman, care include şi fotografia. Deci nu. Şi nu ştiu ce să fac. Şi ma pufneşte (sau bufneşte?) râsul, că nu ştiu ce-aveţi voi cu facultatea mea.

Cred că nu fac facultate, mă pun pe săpat în grădini. (:

A New Post

Cu ce incepem azi?

Niciodata nu pregatesc ceva. Deschid si scriu. Ii rau oare?

Postul asta suportati-l fara diacritice, nu sunt la mine “acasa” asa ca nu am ce sa fac.

Ma gandeam eu, asa cum fac cand ma plictisesc si asa cum, vad eu, obisnuiesc sa incep multe articole, la unele chestii, legate de viata. La chestii importante din viata unui om. Si am stat de vorba cu mama mea, asa ca am aflat multe lucruri noi. Lucruri cum ar fi ca si ei i-a fost greu sa-si faca prieteni sau sa suporte anumite umilinte, la faptul ca si ea avea prieteni si iesea in grup, sau la faptul ca a fost si ea dezamagita, la un moment dat. Mi-a povestit chiar si cum l-a cunoscut pe tata.

Cand eram mica ascultam povesti dinastea doar de dragul de a asculta povesti, dar acum observ ca le ascult din alt punct de vedere. Ma regasesc, ma face sa-i cunosc mai bine, sa inteleg unele lucruri. Sau sa inteleg ca sunt normale unele lucruri.

Si-am auzit atatea, ca mi s-a facut mila de o fetita care nu mai e de mult fetita. Mi-am amintit multe. Iar cand o sa mor, daca m-ar intreba cineva (Dumnezeu sau nu), care parte e cea mai grea, cred ca i-as spune: adolescenta. In special partea in care te tradeaza prietenii, partea cand simti ca esti in plus in grupul tau de oameni, de cunostinte, nu de straini. Partea in care intelegi ca lumea chiar ti-ar face rau fara sa aibe un motiv bine intemeiat, partea in care iti dai seama ca nu poti sa ai incredere uneori nici in cei mai apropiati oameni, partea in care un prieten iti spune: ma deranjezi.

Deci Doamne, daca ma auzi sau chiar ar putea conta ce-as crede, fa ceva si schimba unele chestii.

Ce sa fac, daca ar fi sa-mi scriu parerea mea despre adolescenta, chiar redusa la o subcategorie: grupul de prieteni, tot as scrie pana n-as mai putea, ca-s prea multe de zis. Si nu mai zic in ideea de a schimba ceva, unele chestii sunt iremediabile.

Cand si daca o sa am un copilas, cum sa-l cresc? Am doua variante:

1. Sa-l invat sa nu-i pese de nimic (cu limita, desigur), cu speranta ca n-o sa fie ranit.

2. Sa-l invat sa-i pese. In ideea ca ar deveni un om mai bun, ca poate ar schimba ceva, sau ca poate ar lasa un om masca atunci cand dupa ce ar primi un ghiont, sa se scuture de praf si sa-i zambeasca celui care a facut-o.

Na, eu de unde sa stiu cum sa-l cresc? Asta n-o sa ma invete nimeni.

Cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore.

Ii 23:25. Mâine am şcoală, n-am somn şi mă gândeam ce să scriu în blogul ăsta. Nu ca n-aş avea ce să scriu, da-s idei multe mărunte şi nu ştiu să le dau formă. Hai că mă chinui.

Unul dintre lucrurile despre care mi-am dorit de ceva timp să scriu, e o chestie banală, pe care n-o ştie nimeni. Lumea iar a căutat cuvinte ciudate ca să ajungă la mine pe blog şi o chestie era: “cum îţi dai seama că ţi-a dat ignore”. Mă, eu doresc să vă lămuresc, dacă tot ajungeţi aici cu întrebarea asta, să aflaţi şi altceva decât chestii despre mine. Păi îi simplu: nu-ţi dai seama. Tu îl/o vezi invisible continuu. Da-ţi dai seama dacă lumea-ţi zice că o vorbit aseară pe net cu el/ea şi la tine apărea offline. Sau dacă înainte intra zilnic şi dup-aia nu-l/o mai vezi deloc. Ori te-o pus pe invisible, ori ţi-o dat ignore, deci dă-l/o dracu, nu vrea să vorbească cu tine, nu-i clar?

Şi lumea mai caută chestii aiurea pe google. Habar nu aveţi câte căcaturi cauta lumea pe google.

Comandă specială

Pentru Roza, ce nu fac eu :)) Poze de la munte:

Cam asta ar fi. Bine, mi-am pierdut telefonul, da na.. şi mai nou şi buletinul şi banii şi carnetul de note da na.. :))

Bitches go on.

Îi cazul de “Bitches live in Ghedu part III”?

Păreri..

Little M.

Fusei la munte :)).

Râd pentru că înainte de asta am scris “i’ve been to the mountains” da nu mă apuc de complicaţii. Fusei la munte, mai simplu.

N-o să vorbesc despre oamenii cu care am fost, că am promis, da o să vorbesc despre faptul că a fost cea mai frumoasă vacanţă. Asta din categoria “vacanţe de week-end cu părinţii”. Sau poate din categoria “vacanţe la munte”. Da, mai bine.

Şi-am schiat mă. Pentru prima oară în viaţa mea, am vrut să văd ce naiba văd oamenii în a aluneca pe două chestii lungi, prin a-şi rupe picioarele şi a se da peste cap prin zăpadă. Da am ajuns la concluzia că poate Dumnezeu a creat munţii pentru schi (bine, am exagerat), da toţi oamenii fac asta la munte. Mă rog, n-am chef să povestesc procesul de la cum îţi închiriezi schiurile până la cum îţi intră beţele-n ochi. A fost ceva mai fain decât asta.

Peisajul. Şi înainte de fiecare urcare cu teleschiul încercam să mă conving să iau aparatul de fotografiat cu mine da ştiam că dacă fac asta nu mai am cum să cobor ca lumea cu schiurile. Aşa că n-am făcut poze. Dar m-am întins pe spate şi m-am simţit liberă. Şi singură.

Da am fost la munte.

Vă pun o singură poză, de milă. Da să nu dea dracu s-o copiaţi că n-am photoshop să mă semnez. Da?

 

Post ‘Post Scriptum’

Ca un Post Scriptum (nu ştiu la ce, nu mă întrebaţi), mi-ar plăcea să mai zic ceva. Ştiu că mie tot timpu-mi place să zic da na, zic şi-acum.

Deci. Părerea mea despre orice aş vorbi şi scrie, implicit, nu are de ce să influenţeze părerea oamenilor care-mi citesc blogul cu privire la: Deta, clădiri din Deta, instituţii publice şi mai eu ştiu ce alte lucruri despre care eu vorbesc.

Părerile mele sunt personale, individuale, strict subiective, nu au caracter informativ şi nici educativ. Nu sunt publice decât pentru că aşa m-am trezit eu într-o zi să-mi fac blog.

Deci dacă eu vă zic că străzile-s strâmbe să nu mă credeţi, să nu vă formaţi păreri proaste, da? Eu aşa consider. Simplu.

Na şi-acum treceţi la culcare că-i 10. De fapt mă duc eu înaintea voastră.

:))

Ştiţi, nu ştiu dacă ştiţi, wordpress ne oferă ceva. Nouă. Celor care scriem. Ne oferă “termenii motorului de căutare”. Adică ce cuvinte au căutat oamenii pe google de au ajuns la noi pe blog. La mine, în cazul meu.

Şi azi surpriză. Cineva a căutat ştiti ce? “Vuin Alexandru”.

Mă, simt miros de fată. Se arată?

Munte.

Mă, iar plec.

La munte, nu departe, nu pe mult timp, da plec şi mă seacă. Nu-mi place. Nu iubesc să călătoresc (deşi aş face un sacrificiu dacă ar câştiga Alex la loto), nu-mi place să cunosc civilizaţii, culturi şi să dorm în corturi prin păduri lângă ţânţari. Nu că nu-mi place, da urăsc. Adică posibil să-mi fie lene.

Imi place că-mi mai bag nasu-n peisaje, că poate mai trag o poză, mai respir un alt aer, mai dorm în alt pat, mai merg cu liftul (eh, şi de asta mi frică, da-mi place). Şi na, de asta merg, probabil.

Poate o să-ncerc şi schiurile, mai mult de amorul artei, cu gândul că o să văd ce-i place LUI când schiază. Şi-o să mă gândesc şi eu la el de pe munţi.

Na, plec, nu vă zic când, da plec. Şi de-a dracu’ că plec la munte, o să pun nişte poze de la mare. Nu de la noi, da’ de la mare.

Scriu.

Citisem eu ceva de bloguri aşa în general. Şi nu ştiu eu să vă spun pe unde, da am citit pe google, de faptul că toată lumea are blog, că toţi sunt critici, că fiecare zice: asta nu-mi place, aialaltă nu-mi place. Şi cică n-ar fi normal.

Da de ce să nu fie normal mă? Io-s de vină că wordpress, weblog, blogspot şi altele oferă domenii gratis? Chiar cu spaţiu limitat. Păi nu-s io de vină. Şi dacă nu-s io de vină şi eu am ceva de spus, să nu spun? Spun. Aşa cum spune toată lumea, aşa cum s-a obişnuit să spună toată lumea. Îi democraţie. Lasă să fie supraîncărcată blogosfera. Ce-are? Fiecare se plânge de ce-l doare, nu? Mie nu-mi convine că vânzătoarea nu m-o servit, la ălalalt nu-i convine că îi criză financiară şi aşa scriem toţi. Şi? Ce-i aşa grav?

Asta m-o durut pe mine în ziua de azi, să scriu de ăla care o scris ce-o scris. Mâine poate mă doare de altceva. Şi scriu. Că-mi place.

Si mă mai doare ceva, nu găsesc un photoshop bun de 3 luni.

Where is that day?

Cred că nu există fată în lumea asta care să nu se fi gândit la ziua nunţii, nu? Ziua aia.
Au trecut anii şi ştiu că ziua nunţii n-o să fie aşa cum visam eu de mică, aşa cum filmele americane ne-au arătat dintotdeauna. N-o să fie într-un loc verde, plin de trandafiri, sub o boltă de flori. N-o să fie luna de miere in Hawaii şi nici în Insulele Seychelles şi nici n-o să cânte toate hiturile mele preferate.
Pentru că trebuie să privim realist: o să cânte muzică de petrecere, o să fie în incinta unui restaurant, probabil frumuşel amenajat, meniul o sa includă sarmale, părul o să se lase după ora 3 şi spre dimineaţă o să-mi doresc doar să mă descalţ. Ştiu.
Dar nu asta contează, ştiti de ce? Pentru că lumea asta nu-i aşa nici măcar cum o vedem noi, nu ştiu, îi ciudată, îi mereu crudă, surprinzătoare, de cele mai multe ori în cel mai urât mod posibil. Pentru că lucrurile se schimbă, evoluează, poate-n mai rău, dar ştiu că tot ce o să mă intereseze în ziua nunţii, o să fie interiorul omului îmbrăcat în costum din dreapta mea, ce-o să mă ţină de mână în faţa lui Dumnezeu.
Ştiu că ziua nunţii o să fie într-o zi cu soare, ştiu că o să fie cald numa’ de-a dracu, că m-am născut în 6 ianuarie şi niciodată n-am putut sa fac baie si plajă de ziua mea. Ştiu că o să plâng când o să plec de la părinţi, ştiu că în ziua aia n-o să-mi mai fie frică de tot ce mă aşteaptă tocmai pentru că o să am lângă mine un OM, care-o să fie OM până la sfârşit. De aia te-aş iubi şi-n scaun cu rotile şi mutilat şi aş pleca în insula aia azi, c-o periuţa de dinţi, aparatul de fotografiat şi 5 lei în buzunar.
D’aia. Că viaţa-i prea scurtă şi n-ai timp să-ţi faci bagajele.

Blogosfera feminină

Am pus un banner. Un banner care vroiam de mult să apară la mine în blog dar abia acum am reuşit. Şi-i mulţumesc la Roza pentru asta.
Deci, despre banner. Susţin blogosfera feminină, din câteva motive.
Unul dintre ele e faptul că mereu am fost considerate de către anumiţi bărbaţi/băieţi, doar nişte fiinţe care trăiesc pentru a le face lor pe plac, pentru a-i acompania şi nimic mai mult. Cu gândul că trăim fără a fi capabile de a ne descurca fără ei, fără a ne putea demonstra într-o anumită masură gradul de inteligenţă. O concepţie des întâlnită şi în zilele noastre, chiar dacă sunt idei şi manifestări din trecut.
Sunt sigură că blogosfera feminină poate face faţă celei masculine.

Post Scriptum: Văd că stimulez oamenii să-şi facă blog sau dacă au deja, să revină la el si să scrie în el.
Sunt mândră, descărcaţi-vă oameni.

Imagini

Poze? Vrea cineva? Click aici, pentru feeling-uri de primăvară :)

Totul doare.

Îi greu de înţeles cum unele lucruri se termină şi dispar din viaţa noastră ca şi când n-ar fi existat niciodată, iar atunci când e vorba de oameni, lucrurile stau şi mai prost.
Dar sunt lucruri normale probabil, de asta nu putem înţelege în totalitate semnificaţia cuvântului “infinit”, pentru că în viaţa noastră totul are un început şi un sfârşit.
Am stat toţi probabil lângă un prieten căruia i-a murit o persoană dragă şi cred că ştim cu toţii cât îi de greu să faci asta: nu ştii cum să reacţionezi, cum să-l iei, ce să-i spui..nu ştii dacă i-ar fi bine să-l iei în braţe sau să te prefaci că nu ştii nimic. Aşa că în cele mai multe cazuri, în afară de cuvintele caracteristice rămâi stângaci şi te uiţi în gol, gândindu-te cum te-ai simţi dacă ai fi în locul lor, ce-ai face, cât ai plânge.
Eu văd totul de sus. Dintr-un punct de vedere al timpului, un timp care naşte şi distruge tot. Şi îi trist când îţi dai seama cum mor toţi, pe rând, indiferent că au 70 sau 20 de ani. Şi rămâi şi te gândeşti cum o să fie atunci când o să ai tu 70 de ani şi rămâi singurul care mai trăieşte din cei născuţi in 1992.

Despre nimic.

Pentru mine, problemele de structură sentimentală au reprezentat întotdeauna o situaţie de-i importanţă enormă. Şi-am considerat mereu că psihologia în viaţa omului contează la fel de mult cum ar conta lumina în viaţa sa. E un lucru ce ne clădeşte şi ne structurează, reprezentând esenţa noastră.

Ştiu şi am crezut tot timpul în etapele dezvoltării umane, dar n-am ştiut niciodată cum e înainte să ajung acolo, ceeace mi se pare absolut firesc, nu ? Sunt cam prin mijlocul uneia dintre etape şi acum, că mi-am găsit metodele de exprimare care mi se potrivesc cel mai bine, rămâne să le dezvolt cât mai frumos, aşa cât să mă ajute în tot. Aşa cât să-mi susţină proiectele şi conceptele într-un mod benefic.

Îi cam dificil să trăieşti. Sincer. Cu mâna pe inimă. Adică de supravieţuit reuşeşte oricine, de trăit mai greu. Ai lucruri multe de făcut, prea multe vise de îndeplinit şi lucruri de realizat. Ai oameni de înfruntat de care să nu-ţi pese, de care să reuşeşti să nu-ţi pese ca să nu-ti afecteze viaţa într-un mod negativ.

Inevitabil şi într-un mod prielnic, probabil, pe parcursul vieţii întâlneşti oameni care-ţi schimbă viaţa, care nu te lasă să te plictiseşti, care ajung să aibe o importanţă extraordinară în dezvoltare, acomodare şi cunoaştere, o importanţă atât de mare încât poate ajunge să te distrugă, chiar şi involuntar.

Acum..ce-i greu e să-ţi dai seama fiecare om ce rol are în viaţa ta, să-ţi dai seama în ce mod trebuie să le permiţi altora să te influenţeze, indiferent că negativ sau pozitiv. Îi greu să-ţi stabileşti limitele, percepţiile şi să conştientizezi care din drumuri este cel mai potrivit pentru tine.

E ca şi când Dumnezeu ne-ar da drumul într-un labirint, legaţi la ochi şi neştiind nimic, cerându-ne să ajungem la capăt, asta înseamnă să trăieşti. Unii mor, alţii renunţă, alţi se resemnează şi se aşază în fund, alegând să-şi trăiască viaţa aşa, acolo, chiar dacă sunt conştienţi că va fi una de căcat (scuzaţi-mi expresia).

Dar locul ăla, capătul labirintului şi finalul finalurilor nu este cel mai important, nu-i obiectivul după care alergăm, n-ar trebui să fie. Ar trebui să fie drumul, florile de pe drum, copacii, ar trebui să cunoaştem şi să înţelegem drumul ca să ajungem să înţelegem finalul. Toţi ajungem la sfârşit, toti murim, nu? Dar nu învăţăm toţi, nu apreciem toţi.

Ironic e când ajungi la o anumită vârstă când te uiţi înapoi la adolescenţi şi la copii şi ţi se pare că tot ce fac îi absurd, ţi s epare că ei nu ştiu, ei nu văd şi nu înţeleg, când de fapt tu eşti ăla care nu înţelege, ăla care a uitat.

Atunci ştii că ai trăit degeaba.

Blogăreli

Există un adevăr: lumea caută ce-i nou, ce-i bun ca să citească. Eu trebuie să recunosc, site-ul pe care il frecventez cel mai des îi BadPitzi. Nu fac trimitere, că nu-i cazul. Şi când nu găsesc acolo ceva nou ca să citesc, mă pun şi caut la toată lumea pe bloguri chestii noi şi interesante, cu gândul că ei ar putea să scrie mai des. Bine, poate lumea în general nu se plictiseşte atât de tare ca să se puna zilnic să caute tot felul de chestii, eu o fac.

Şi trebuie să recunoaştem, blogosfera-i supraîncărcata de bloggeri, poate pentru că fiecare ar vrea să se afirme, da nu prea aş crede eu asta, ci mai degrabă că au văzut toţi că se poate câştiga din asta dacă ajungi la un anumit nivel, mult mai mult decât un salar normal sau, poate lumea-şi face blog ca să fie “pe trend”.

Cunosc multe bloguri începute şi lăsate după 2-3 articole. Şi nu condamn pe nimeni că a făcut asta, este normal, fiecare a încercat şi varianta asta, cu gândul că poate e o modalitate mult mai uşoară de afirmare, cu gândul că ar ieşi ceva.

Oameni ca zoso, visurât şi alţii, fac acum nişte bani din blogăreală de nu vă vine să credeţi. Îi simplu, afişează nişte bannere acolo ca să facă reclamă şi primesc bani pentru asta. Nu-i uşor, probabil stau toată ziua cu nasu-n monitor, încercând să afle toate noutăţile şi informaţiile pentru a oferi zilnic ceea ce vă spuneam eu mai sus că, de obicei, caut. Noutăţi, bârfe, ca să-mi umplu ziua şi să mai reduc din plictiseală. Dar nici noutăţile astea nu-s uşor de transformat în articole. Trebuie să le filtrezi, să le adaugi originalitate ca să aibe priză la public. La urma urmei, trebuie să fii făcut pentru asta.

La fel îi şi la televiziuni. Oamenii se înghesuie să aducă primii infomaţiile proaspete, informaţii noi, tocmai de aia s-a ajuns la emisiuni gen “Test de fidelitate” sau “Fata lu’ tata”, emisiuni trucate, cu actori care joacă un rol. Simplu, pentru audienţă. La urma urmei de ce le-ar păsa celor care au un post de televiziune ce anume difuzează dacă ceea ce rulează are priză la public? Păi  nu contează, audienţele cresc şi banii intră-n cont.

Ăsta-i răspunsul. Ăsta-i adevărul. De asta s-a ajuns aici cu toti homosexualii, actriţele porno, vedetele care se freacă de bare ca să fie mediatizate. Asta caută lumea, asta se cere, asta primim.

Tot

Totu-i relativ, nu ? Şi noi suntem incluşi în “tot” ăsta.
Toţi oamenii, toate ideile concepute si preconcepute sunt relative. Tot ce văd şi simt începe şi se termină aşa cum tot ce sper începe, da, însă se termină.
Aveam o idee despre ce însemna un “tot” şi ideea asta era că atunci când spun “tot“, mă refer la tot, fără a exclude nici cel mai mic lucru atâta timp cât nu urmează “cu excepţia”. Aşa cum toţi probabil aveam viziunea despre tot. Acum tot nu-nseamnă tot, pentru că “tot” îi relativ. M-am făcut înţeleasă?
Bine. Am în cap un plan despre cum aş putea face tot să fie bine, un bine relativ, dar bine, aşa cum îl ştiu eu, însă nu am posibilităţile necesare, nici voinţa potrivită. Am de reglat cam multe lucruri. Astea multe lucruri le-aş putea aproape înlocui cu tot, dar n-o fac, pentru că nu-i chiar tot, sunt doar câteva.
Aşa că mâine o să pun pe foaie câteva cuvinte care o să încerce, ele, să-mi facă puţin curăţenie în gânduri şi viaţă, foicică şi cuvinţele care or să dispară aşa cum a fost înainte să existe, adică acum. Deci nu ţine la mine niciun orar şi niciun program, aşa cum nu ţin nici listele, pentru că oricât aş încerca să ţin vreun program, să mă ţin de vreo regulă, tot îi adaug schimbări. C’aşa’s io.
Doamne de când căutam nişte sentimente dinastea ca astea pe care le am acum, sentimente ce nu le-am avut de mult, nimic semnificativ, dar care mă lasă dă aberez în halul ăsta. Abia aştept să fie mâine, să-mi deschid lapopul şi să râd de ce am scris, acum.
Beţi oameni buni. Beţi, fumaţi, o viaţă aveţi şi trebe să faceţi de toate.

Slumdog Millionaire

Fraţii mei, uitaţi-vă la Slumdog Millionaire, îi super tare.

Păreri de la cei care au văzut filmul?

La mulţi.. ani?

Astăzi este ziua tatălui meu. La mulţi ani tati!

Doar aşa mai îmi dau seama cum trece timpul. Cum zboară timpul, pardon!

Ştiu că nu mă mai opresc în drum către casă la biserică, nu-mi mai adun banii în puşculiţă, îmi mai arunc monezile când fac curăţenie în cameră într-o puşculiţă-drăcuşor, primită de ziua mea şi atât. Nu mai sunt lucrurile greu de făcut şi asta-i trist, pentru că acum am unele facilităţi care strică tot farmecul. Telecomanda pentru întrerupător de exemplu, gata, totul e simplu, nu mai arunc cu bombe de ciorapi după întrerupător cu gândul că s-ar putea stinge. Şi simt că-s babă.

Gata, mă descurc. Am voie să stau prea mult afară. Am prieten de 55 de săptămâni (hello!), adică un an si câteva săptămâni.

Duminică e 1 martie. Vă vine naibii să credeţi? Cum mă-sa când ieri, ieri! îmi căutam rochie de revelion, lume. Ieri..

Apropo de 1 martie, acum e cu mărţişoarele. Când eram mai micuţă, înainte de 1 martie mergeam cu mama şi cu Alina la Timişoara ca să cumpărăm mărţişoare pentru profesoare, mătuşe, prietene de familie, etc.. Şi pentru fiecare profesoară alegeam mărţişorul care i se potriveşte, în funcţie de cât de tare îmi plăcea de fiecare: adică profa de română lua cel mai mare şi mai frumos, dup-aia cea de desen şi restul. Iar când intram pe poarta mare (neapărat pe poarta mare a şcolii), erau câţiva colegi care se împingeau care să ajungă primul la mine..şi era frumos..eram mică.

Acum e un singur lucru frumos: relaţia mea cu Alex. Care-mi oferă un alt mod de gândire. La mulţi ani dovlecel, acum 55 de marţi am ieşit pt prima oară :)

Winter

Uitasem de ce urăsc iarna atât de tare. Dar, desigur, mi-am amintit cele două motive:

1. Dureri de gât, cap, frig, febră, nopţi nedormite.

2. Excursia la munte.

 

Am nevoie de o vara.

Boxing

În sfârşit am ceva noutăţi. Aţi văzut poza cu Rihanna? Rihanna în varianta actuală?

Uite:

Îl cheama Chris Brown, înţeleg, da dă-o-ncolo de treabă. Cum s-o bată aşa ?

Deta

Hai să vorbim despre Deta, ok ?

Foarte probabil spre aproape sigur, lucrurile care se întâmplă aici se întâmplă în majoritatea oraşelor, dacă nu peste tot, însa pe mine asta nu mă interesează, pentru că restul României nu a reprezentat niciodată un punct de plecare pentru mine. Deta însă reprezintă, pentru că aici m-am născut, în acelaşi spital în care ţi-e silă să păşeşti. Se plâng oamenii de Judeţean şi alte spitale din Timişoara, dar aici te duci însărcinată la spital şi ei te opereaza de apendicită. Ultima oară când am intrat în spital a fost prin clasa a şasea, când am căzut în barbă pe gheaţă şi mi s-a format un crater din care erupea sânge. Eram panicată atunci, aşa că nu mi-am dat seama foarte bine ce şi cum s-a întâmplat, ideea e că am fost cusută. Ghiciţi de cine? De un ginecolog. Dacă ar fi făcut-o cine trebuia, acum aveam o cicatrice minusculă imediat sub bărbie, aşa am doar o cicatrice.

Bun. Atunci pe lângă chestiile de genul ăsta, care lasă de dorit, pe lângă oamenii care sunt pe interese proprii, avem comunitatea în sine care lasă de dorit. Fetele se bat între ele, pe faţă, pe la spate, fiecare cum îi place, care-i mai frumoasă, care-i mai slăbuţă, care are ţâţe mai mari şi cea mai mare satisfacţie e atunci când sunt admirate, iar pentru aasta, ar fi în stare să facă aproape tot. Piţipongeala este, da, prezentă, însă a fost atât de larg mediatizată, discutată şi analizată, că se confundă cu îmbrăcatul elegant. Se confundă cu o mei şi una de chestii. Fiţele la fel, atât s-au vorbit despre ele că nu poţi să spui acum exact dacă x şi y au sau nu fiţe. Mai nou, dacă-i comentezi ceva cuiva, ai fiţe. Aşa că stai frate şi înghite toate porcăriile pe care ţi le face unu şi altul, că dacă nu, vei fi numită “Fiţoasă”.

Aha.. şi dacă nu saluti tot fiţe ai. Păi dacă ieri mă bârfeai pe la colţuri şi chicoteai cu una şi alta despre cum dau eu din crengi, cum (cenzurat) vrei să te salut? Marş şi vezi-ţi mai departe de drum. Că am ajuns şi aici, mai există un tip de oameni în Deta. Cei care întotdeauna îţi cer să-i ajuţi, iar dacă refuzi te fac prost. Adică ceva de genu:

x: Ceau y, ce mai faci, de când nu te-am văzut, dă să te pup, ce bine arăţi azi (când ieri nici nu te saluta) Mă duci până acasă cu maşina să-mi iau bani? că uite, ninge afară şi dacă ies mi se încreţeşte părul şi atunci mi l-am ars degeaba cu placa.. Pliz?

y: Nu pot, uite am băut şi o o bere şi mă prinde poliţia..

x: Ce prost eşti, dă-te-n plm.

Cam aşa. Şi data viitoare tot te linge în cur pentru 1 leu. De oamenii ăştia mi-e cel mai silă posibil. Nu zic, ţi greaţă şi ţie de una, n-o saluţi, o dai în..de unde o ieşit, ţi se rupe de ea, da nu devi lingău pentru o tură cu maşina. Da, îi plin de oameni dinăştia în Deta. Uite vă jur eu că vă zic în faţă NU TE DUC NICIUNDE, când iau carnetul, decât pe cei care m-au dus şi pe mine, în vremurile mele grele, pentru că ştiu, odată cu carnetul, o să am 1000 de prieteni. Marş de-acum.

Băieţii nu fac excepţii, nu. Şi la ei îi lupta aia pentru teritoriu (sincer cred că ne tragem din animale), care-i mai tare, care se îmbracă mai de firmă, care-i mai şmecher, care-i mai frezat. A apărut şi aici categoria cealaltă, cocalarii, acum dacă eşti prea-prea, eşti exagerat. Nu apăr o secundă cocalarii, nu. Faza e că nu ştii unde-i limita. Limita între penal şi cocalar. Unde-i, voi ştiţi ?

Unde-i limita între prietenie şi invidie, unde-i limita între a ajuta şi a profita?

Toate porcăriile astea sunt în Deta, se vorbeşte despre ele, toată lumea bârfeşte, toata lumea ştie totul despre unul şi despre altul, nimeni nu-i perfect şi cu cât eşti mai imperfect cu atât se bate mai tare joc de tine, dacă nu eşti pe trend eşti penal si eşti marginalizat, dacă nu nu înghiţi pe toată lume eşti fiţos, dacă înghiţi pe toată lumea eşti obligatoriu fals, dacă încerci să te înţelegi cu toată lumea eşti luat de prost şi oricum ai face, NU AI CUM să trăieşti liniştit. Punct.

Trăiesc în Deta şi de asta mă deranjează.

Trist.

Eh, uite că ne-am luat cu vorba şi a trecut şi mini-vacanţa asta. Care mai mult m-a bulversat pe mine, una, sincer. Prinsesem şi eu după vreo cinci luni gust de şcoală, mă acomodasem perfect cât să mă descurc si eu şi să-mi placă şi m-o trosnit de niciunde: vacanţă. Când mă acomodez iar, vine Paştele şi iar vacanţă.

Ce să zic, nu ştiu dacă mă bucur că văd iar câteva feţe frustrate care-s născute ori pentru a fi bufoni (you know), ori pentru a-mi înnegri zilele, important e că vine semestrul al doilea şi nu simt prin nici o parte că aş avea vreun chef de învăţat. Nup. Însăă..trebuie să mă descurc, asta e.

Impresii de şcoală, probabil, articolul următor, impresiile de vacanţă lasă de dorit. Aşa că trageţi week-endu’ ăsta beţiile, drogaţi-vă acuma, cereţi voie la părinţi şi invadaţi discotecile, se anunţă şcoală.

Un an

Atunci, substanţele de toate naturile din corpul meu au început s-o ia razna, chimia şi-a făcut datoria, Universul a mai unit un Ying cu Yang, un A cu Z, un început cu un sfârşit. Noi am plonjat în Univers şi-am aşezat planetele la locul lor cu un joc de Scrabble, în care ne aşezam sufletele în nenumărate înşiruite cuvinte, ce se contopeau într-o armonie de nedescris.

În 5 februarie 2008 am luat cea mai bună decizie din viaţa mea. Am ales să fiu fericită, am ales să las în urmă tot ce-mi umbrea fericirea şi ţi-am aşezat în genunchi un lucru: pe mine. Am fost un lucru, m-ai făcut om.

Iar acum, a trecut UN AN. Exact un an de când îţi trimit cel puţin 50 de sms-uri pe zi.

Îndrăznesc, şi ne zic la amândoi  ”La mulţi ani!”.

Te-am iubit de dinainte să te fi cunoscut.

E.p.o.v.

Cum ar fi dacă oamenii nu te(m)-ar dezamăgi ?

Pic1.Pic2.Pic3.

Mi-am amintit, am câteva poze. Nu le mai pun in viewbook că mă enervează, să nu mai intraţi acolo. Deci le pun aici. Şi n-am uitat de poza cu luna, când am promis c-o tai.

Bitches live in Ghedu part II

Al naibii copii, aşteptaţi partea a doua, ha?

Pentru început de partea a doua, Ghedu înseamnă Deta, adică exact oraşul în care trăiesc şi exact oraşul care, după părerea mea, este plin de curve. Rostesc cuvântul “curve” cu multă ură, ce-i drept, pentru că îmi dă o satisfacţie enormă să le pot cataloga ce sunt, pe drept, toate fifiţoancele.

Nu înseamnă că toate fetele din Deta sunt curve, nici că doar în Deta sunt curve ( :)) ), nu! Înseamna că sunt ŞI în Deta curve, doar că puţin mai multe. Pe lângă cele două categorii pe care le-am înşirat în postul anterior, am realizat şi realizez cu fiecare zi ce trece că sunt de fapt multe categorii, două câte două dar nu o să reuşesc să le înşir pe toate. Ar fi ceva de genul: cele care se fut culcă din plăcere şi altele care o fac pentru bani, cele pentru care “prima oară” nu însemnă nimic deosebit şi dacă tot nu înseamnă nimic deosebit, de ce să n-o facă mai des şi cele pentru care “prima oară” înseamnă ceva, dar în scurt timp, nimic şi, la fel, transformă aceste plăceri carnale într-o meserie sau un lcuru pe care obişnuiesc să-l facă des.

Bun, acum că am lămurit cu categoriile, faza-i că sunt multe tipuri de curve la fel cum sunt multe tipuri de fete normale, cu singura mică diferenţă că din categoria “fete normale” sau de ce nu (?), “fete deosebite”, există puţine specimene aparţinând fiecărei categorii, pe când în grupa cealaltă, sunt cu nemiluita.

Gândindu-mă la ce-i în capul curvelor, mi-am dat seama că ele nu-s proaste, adică pe multe dintre ele le duce capul. Ce-i drept trebuie să ai ceva toleranţă şi răbdare la bord ca să reuşeşti să te culci cu un moş trecut de 60 de ani ca să te ducă în Dubai, nu ? Adică, mie mi se pare imposibil, dar uite că îi posibil. Din păcate, cam aşa funcţionează mai tot prin România. Cum credeţi că ajung toate pipiţele în televiziune, mari vedete peste noapte? Nu se mai munceşte de-adevăratelea, nu mai transpiră nimeni din greu decât în pat, nimeni nu se mai gândeşte că ar trebui să se producă o schimbare. Pentru că la toţi le e bine aşa. Tinerii sunt promovaţi, independent de fapul că trebuie să le-o sugă la câţiva, ce contează?

Am un sfat: nu mai speraţi la o altă Românie, la o altă mentalitate, o altă civilizaţie. Nu se poate remedia absolut nimic atâta timp căt se mediatizeză toate porcăriile, atâta timp cât copii de 10 ani ştiu tot despre toate curvele din România, toate clipurile jenante, toate mamele care şi-au violat copii şi toate modurile în care alţi copii de vărsta lor şi-au mutilat colegii. Cine-i la putere? Ce fac cei de la putere? Dau legi ampulea ca să nu fie treziţi din somnul lor confortabil din fotoliile de piele, dau legi că trebuie să scriem “nicio” în loc de “nici o”, pentru că ei au fost analfabeţi toată viaţa şi n-au ştiut niciodată cum se scrie corect, d’aia!

Curvele vor fi întotdeauna, ele nu se desfiinţează, nu va fi mai bine, nu sunt speranţe pentru mai bine, pentru ceva mai bine, indiferent câte campanii s-ar face, indiferent câti oameni ne-am răscula şi câţi morţi am trezi. Există o singură lege: legea junglei: cel puternic supravieţuieşte.

That’s all.

Bitches live in Ghedu

Nu ştiu cum să vă spun, nu prea văd vorbindu-se pe-undeva despre asta, dar pe mine mă enervează curvele din Deta. Asta ca să explic puţin statusul de pe messenger din ultimele zile.

Mi-aş dori din toată inima să dau nume aici, să le înşir pe toate pe rând, de la cea mai înaltă la cea mai grasă, dar dacă aş face asta, n-aş păşi bine în şcoală că aş simţi că mă trage un specimen de păr. Am uitat sa vă spun că în categoria curvelor, nu exista fete care s-ar abţine în cazul în care “cineva” le-ar face o nedreptate. Nu. Ele nu ştiu să-şi plece capul decât atunci când trebuie să sugă.

Spunând asta, am o cerinţă: nu-mi spuneţi că nu-mi stă în fire să vorbesc aşa, ok ? Poate nu-mi stă, important e că acum aşa vorbesc.

Revenind la curve, ele sunt de două feluri: cele pe faţă, şi cele pe la spate. Nu mă refer la poziţii. Mă refer că în prima categorie se încadrează cele pe care le ştie toată lumea, adică cele care se şi arată, cele care ar putea s-o facă şi în public, indiferent cu cine sau unde. În a doua categorie se încadrează fetele care pe faţă sunt fete cuminţi/frumoase, unele cu prieten, dar care-s curve. Ele au cel puţin 18 ani (posibil să fie şi mai mici, dar nu prea ştiu) şi le recunoşti simplu, ori prin faptul că sunt piţipoance (nu înseamnă că toate piţipoancele sunt curve), ori au avut peste 15 prieteni pe care i-au schimbat mai des ca pe chiloţi, ori (cele mai multe), se uită întotdeauna la prietenul alteia. Şi astea, cele din urmă mă enervează cel mai tare, motiv pentru care o să dezvolt categoria asta.

Îi atât de plină Deta de ele, că le vezi peste tot. Majoritatea “greilor” din Ghedu se laudă că au făcut-o cu una şi alta aşa şi aşa şi nu-s ei proşti ca se laudă, ele-s proaste ca o fac. Sunt brunete, blonde, roşcate, şatene, toate categoriile posibile, însă de cele mai multe ori sunt vopsite. Ce-i cel mai enervant, e că lumii, care nu cunoaşte chestiile astea, i se par interesante toate, fata-i cuminte doar şi-i şi frumoasă.. şi uite aşa cad toţi proştii. Şi dacă stai să le explici: nu. Ea nu-i curvă. Numa abia aşteaptă să se despartă doi ca să sară ea prima.

Aţi crezut sâmbătă că ne-am despărţit, aşa-i ? Veşti proaste, în 5 avem un an.

De ce au dispărut geniile.

E un om normal în societate, indiferent de sex (însă voi prefera în cazul de faţă un personaj de sex masculin), are grupul său de prieteni pe care îi respectă şi care sunt respectaţi la rândul lor de el. Dar când ajunge acasă, aprinde calculatorul şi scrie. Scrie despre ce vede în societate, despre ce simte, despre egalitatea în rândul oamenilor. La şcoală e premiant, cunoaşte la perfecţie engleza, franceza şi germana şi are la activ 256 de cărţi citite, cărţi care se încadrează în toate categoriile. Cultura generală foarte bine dezvoltată l-a ajutat întotdeauna, iar modul său de exprimare este pianul, la care cântă de la 5 ani. Posibilităţile materiale reduse şi experienţele mai puţin plăcute i-au dezvoltat sensibilitatea, care îi permite pătrunderea în lumea imaginaţiei.

Un băiat model, nu? Are însă un defect. Un defect mare: e inteligent. Şi fiind inteligent va reuşi mai greu, va dura mai mult până va ajunge un scriitor cunoscut (dacă va ajunge), pentru că nu exprimă prostie, lumea nu izbucneşte în râs când îl vede şi astfel nu este invitat zilnic, la Acces Direct.

Un alt băiat însă, s-a trezit într-o dimineaţă şi şi-a spus: de azi voi cânta, independent de faptul că e afon. A scos un căcat o piesă pe care a numit-o: “m-am căsătorit”, în care sunt prezente versurile: “m-am căsătorit cu un bărbat împlinit”, după care, logic, a fost invitat la Acces Direct, unde a afirmat că el nu este homosexual, în ciuda versurilor de mai sus. Aşa că peste noapte e vedetă, da, prin prostie, însă cui îi pasă? Presa promovează prostia, televiziunea este plină de oameni ca Fernando, Roxana, Sexy Brăileanca, Eleva Porno, Tarky, ş.a. , care ghiciţi cum au ajuns vedete? Ramona Columbeanu, noua modă în “lumea bună”, cu n operaţii estetice după care arată mai rău ca înainte, umblă cu ceasuri de mii de euro şi se laudă cu asta, când, acum 2 ani sugea pula prin tomberoane.

Şi ştiţi câţi elevi, studenţi şi nu numai există ca cel din primul model ? O grămadă. Unul ştie să citească, altul să scrie, altul să recite, altul sa cânte şi lista poate continua la nesfârşit. Exceptând cazurile rare, aţi auzit vorbindu-se despre ei? NU. Dacă vocea lor nu se aseamănă cu a Shakirei, rămân în umbră toată viaţa.

Iar ei, îl promovează pe Fernando.

într-o zi de ianuarie

Vouă vi-i milă de oameni când îi vedeţi dormind pur şi simplu? În paturi, nu zic..

Nu ştiu, da pe mine mama când mă vede dormind zice: uite, o adormit sărăcuţa.. nu mă prea vede dormind (ziua), dar când mă prinde o apucă mila. Şi simt de cele mai multe ori cum mă acoperă, să nu răcesc la rechini.

Cam atât cu mila, cu mama, cu mine.. ce să vă mai zic? Azi îi ziua lui Emin. Adică ar fi dacă ar mai trăi..

Cam atât ca şi concluzie pe ziua de azi.

I’m walking down the street with my Nikes on.. ah..yeah :)

Olimpiade pentru olimpici, nu ?

Hai să vă spun ceva.

Astăzi am fost la olimpiadă. Olimpiadă la limba si literatura română.

Şi nu că m-aş fi pregătit eu foarte tare, nu că aş fi învăţat foarte mult, dar să zicem că mi-am făcut un obicei să merg la chestii dinastea când apuc. Buuun. Am ajuns frumuşel la Colegiu (acelaşi loc ca-n fiecare an) şi când să intru surpriză: Roza (ceaaaaaau). Da, asta a fost partea care m-a bucurat însă n-a durat prea mult fericirea că în două minute stăteam ca omul ăla care vede un om cu faţă de porc: stuperfiat(ăăăăăăă). Adică, mai pe scurt, nu eram pe listă. Adică, pe nicio listă.

Mă bucuram pe de-o parte (partea mai mare), că puteam să mă urc în maşină să sforăi până acasă şi sincer mai cât nu trăgeam de maică-mea să plecăm. Da nu..am mers să căutăm şi la săli, nu? Şi nu eram nici pe foile afişate pe săli. De ce să fiu, eram de la Deta, nu eram din Timişoara, nu? Nu eram de la Colegiu ca să fiu respectată.Ok, nu fac afirmaţii pentru că nu ştiu cine-i de vină pentru harababura asta. Ne-o trimis (me & my mother) la cancelarie, unde erau “greii” şi m-o luat una şi-mi zice: tu eşti fata de la Deta? Aham.. Hai cu mine.

Şi m-o trântit într-o sală unde spre surprinderea mea mai erau 3 colegi de-ai mei (de la Deta). S-au tărăboit ei pe-acolo, ba nu putem să rămânem, ba că rămânem, tooot aşa. Am rămas dacă vă întrebaţi, am scris dacă vă întrebaţi, dar nu pot să vă spun sincer dacă lucrările noastre vor fi luate in calcul sau nu.

Bine, poate cei de la Deta au fost de vină (destul de probabil), însă care a fost vina noastră? hă? La un moment dat, unul dintre colegii mei a făcut o glumă, moment în care inspectoarea a spus: vezi că imediat ii autobuz către Deta. Sunteţi cam glumeţi voi de dimineaţă, după ce că aţi intrat cum aţi intrat, mai faceţi şi glume.

Heloooooo!!! Ce vină am eu? Îmi venea tare de tot să fac ceva, atât de tare că a trebuit să mă ţin de scaun ca să nu fac nimic. Nu-mi venea la baie (nu atunci), da îmi venea să îmi iau lucrurile şi să plec de-acolo, după ce-o înjuram puţin. Adică nu avem toţi drepturi egale? Nu toţi suntem elevi? A mea-i a 20-a olimpiadă, na! Şi ce, dacă nu-s de la Colegiu îs mai proastă decât alea sau cum?

Mă rog, a trecut..Cum zicea profu’ de muzică (după ce ne-a promis că ne dă la toţi 10, a dat doar la câţiva), nimic nu-i corect în viaţa. Atunci de ce să reducem cazurile, nu?

Ca la şcoli, impresii de vacanţă.

Ok. N-a început şcoala dar iete că scriu. Azi îi 4  (mă rog, ce-a mai rămas din el), mâine-i 5 şi 11 luni de când noi
ne împărţim vieţile, iar poimâine 6 şi ziua mea (17, daca vă întrebaţi) dar nu ăsta-i motivul pentru care scriu acuma,deloc. Bine, adevărul e că nu ştiu de ce scriu, dar ştiu ceva, ceva ce mi-am dat eu seama astăzi. Şi anume: eu scriu în blog când mă simt singură, când sunt singură şi cam atât. Şi asta-i naşpa. Tare.

Da ce să-i faci? Revenind la concluzii de vacanţă, n-am simţit Crăciunul. Da deloc frate..până şi mirosul de brad s-a simtit vag undeva într-un colţ de cameră, împodobit mult prea târziu. Şi ce-i mai rău şi mai rău e că n-am primit colindători. Adică au venit vreo 3 copii cănd eu îmi desfăceam părul şi Alina se machia, dar de văzut nu i-am văzut.

Revelionul tot aşa: a trecut aproape fără să-mi dau seama. Ca mai nou, mai mult de două steluţe pe cer n-am văzut (urât luând în considerare că anii trecuţi, mulţi trecuţi, the fireworks durau vreo 30 de minute, zburând din toate părţile şi înspre toate părţile. ‘Mi-aduc aminte că mă suiam cât de mult puteam pe scări,mansarde, ce-apucam. De fapt îi un loc sus de tot acolo, unde şi azi mă mai urc (vara de obicei), sa ma uit la apus. Şi eram atât de minunata de toate luminile alea ce se aprindeau. Anu ăsta zâlci. Nimic. Anu trecut la fel, acu’ doi ani la fel, acu’ 3 nu mai ştiu.

Şi aşa s-a dus şi revelionul. Dacă ar fi să asemăn, aş putea asemăna cu una dintre sâmbetele cănd mă distram la discotecă (nu mai ştiu cu cine şi cum, mai nou sunt “in love” la disco şi uit de distracţii,DA, de aceeaşi persoană). Doar că acum am fost şi distrabilă (no-alcool) şi “in love”.. Totul până la un punct da mă rog. Ştim NOI, nu pui?

Şi s-a dus în piept şi vacanţa asta şi acuşa-i vară şi tot aşa.

Cum să am 17 ani?

EEh, vreţi impresii de revelion? Watch it:

2009

La mulţi ani! Revin când începe şcoala ;)

Howdy ;)

Am scris cam rar în ultimul timp pe blog, nu pentru că nu aş fi avut ce să scriu ci pentru că mi-am dat seama că sunt unele lucruri mult mai importante.
Şi nici acum nu am mare tragere de inimă să scriu prea multe, dar vreau să public o poză pe care din păcate nu pot s-o modific ca să se vadă mai clar, adică aş dori s-o decupez doar, însă unde mă aflu nu am Photoshop, aşa că o s-o public exact aşa cum e. Sunt mândră de ea. Sincer.

about

‘Înţelege. N-a fost niciodată vorba de o durere fizică, totul se învârte în jurul tău, în jurul a ce gândeşti şi mai important de atât, ce-ţi impui să gândeşti.’
Îmi imaginez noaptea. Noaptea şi Timişoara, acolo vom ajunge.
Păşeşti pe dălţile dispuse diform şi mă ţii de mână. În toată grandoarea întunericului, tu faci lumină. Nu există altcineva, exista doar căldura ce mi-o emană mâna ta când o ţine pe a mea. Şi zâmbetul tău. Acela..
Ştiu că mă uit la tine şi-mi creşte pulsul, pentru că ştiu că din imensitatea de oameni ce perindă în juru-mi, eşti acela ce ar prefera să stea retras într-un colt al încăperii şi să mă privească toată seara în loc să se plimbe în faţa mea.
De aceea am ajuns aici. Pentru că eu cunosc lucrurile astea. Pentru că eu ştiu că doar dacă te privesc, înţelegi ce altora ar trebui să le explic.
Pentru ceilalţi, un om simplu ce păşeşte pe acest pământ. Pentru mine, un om ce-mi păşeşte pe inimă.

..te voi iubi mereu..

Frankly

Nothing’s fair..

L2

He he, uite o leapşă interesantă. Să spun 99 lucruri despre mine. Sunt curioasă dacă am de spus 99 lucruri despre mine. M-a provocat, am acceptat provocarea. Încep aşa:
1.Sunt sensibilă.
2.De când mă ştiu până la 14 ani aproximativ, am băut doar Sprite.
3.La 13 ani m-am sărutat prima oară cu un băiat.
4.Îmi place să citesc.
5.Când eram mică eram ferm convinsă că nu pot să mor. Zilnic mă îndoiesc tot mai tare.
6.Îmi place să fac teste de personalitate.
7.Sunt dependentă de telefon.
8.Sunt dependentă (pe bune) de Alex.
9.Sunt dependentă de net.
10.Când eram mică vroiam să fiu vânzătoare, apoi cântăreaţă, apoi agent secret, apoi medic psihiatru, apoi psiholog, acum nu mai ştiu.
11.Am iubit de două ori în viaţă, a doua continuă încă.
12.Mă cheamă Bianca şi pe lângă Bianca, Ştefania.
13.Nu pot să mă uit la filme horror.
14.Cred în zodii.
15.Sunt capricorn.
16.Am avut o singură prietenă adevărată, timp de 13 ani, acum nu mai am.
17.M-am născut în Deta.
18.Mi-e drag de mine când mă uit la pozele de la 2 ani.
19.Urăsc manelele.
20.Urăsc Steaua.
21.Sunt fan Rapid.
22.De la Rapid îl simpatizam pe Marius Constantin şi pe Cristian Săpunaru.
23. Am plâns când a plecat Răzvan Lucescu de la Rapid.
24.Cea mai bună profesoară posibilă este fosta mea profesoară de română din gimnaziu, Albu Luminiţa.
25.Am fost de 3 ori pe stadion.
25.Şi eu folosesc Mozilla.
26.Îmi place să cred că scriu corect.
27.Îmi place să merg la olimpiade, chiar dacă uneori nu ştiu nimic.
28.Îmi place să-i corectez pe ceilalţi.
29.Nu-mi place să fiu ascultată de profesori.
30.Am luat toate notele în afară de 1,3 si 4.
32.Mi-am pierdut mult timp din viaţă pe hi5.
33.Consider că hi5-ul mi-a influenţat într-un mod negativ viaţa.
34.Am căzut o dată pe gheaţă.
35.Mi-e frică de spitale de mor.
36.Mi-e frică de injecţii.
37.Mi-e groază de broaşte.
38.Sunt claustrofobă.
39.N-am leşinat niciodată.
40.Am plâns pentru primul prieten al meu (ce proastă..)
41.Îmi place să fac poze.
42.Îmi place aparatul meu de fotografiat.
43.Îmi place să cred că ştiu să fac poze, chiar dacă majoritatea se datorează aparatului.
44.Nu-mi place să umblu pe tocuri.
45.Îmi place să scriu cu pix care alunecă.
46.Nu mă omor după flori, dar dacă mă întrebi, îmi plac trandafirii.
47.Mi se pare un gest frumos să oferi flori.
48.Nu-mi place să primesc cadouri.
49.Îmi place să fac surprize.
50.MI-E FRICĂ să zbor cu avionul.
51.Aş vrea să fac Bungee Jumping.
52.Mi-am salvat mama de la înec şi m-am simţit o eroină.
53.În Turcia am vizitat cel mai frumos loc posibil şi am văzut cel mai frumos peisaj.
54.Nu am fumat niciodată.
55.Nu m-am drogat niciodata.
56.Sunt fată.
57.Nu-mi place să mă fardez.
58.Cea mai lungă relaţie ESTE de 9 luni, 21 zile, 0 ore şi 15 minute.
59.Îmi place să dansez.
60.Îmi place să râd.
61.Îmi place să meditez la apus (n-am făcut-o de mult)
62.Cred în Dumnezeu.
63.Aş vrea să ajung în Insulele Seychelles.
64.Mi-ar plăcea să fiu invizibilă uneori.
65.Mi-ar plăcea să pot să aud ce vorbesc alţii despre mine şi să ştiu cum mă văd ei.
66.Aş vrea să vizitez muzeul Louvre.
67.Vreau să ajung în America dar nu-mi explic cum, mi-e frică să zbor şi să merg cu vaporul.
68.Am zburat de 6 ori cu avionul.
69.La vreo 9 ani era să mor.
70.Îmi place Crăciunul.
71.Îmi place să ningă.
72.Îmi place de Bad Pitzi.
73.Singurul băiat care m-a pupat pe ceafă e Alex.
74.Mi-e dor de Alex.
75.Mi-e dor tare de alex.
75.Îmi place să desenez.
76.Nu mă consider frumoasă, decât atât cât să nu fiu demoralizată.
77.Îmi place să fiu lăudată.
78.Nu-mi place rutina, deşi nu ies din ea.
78.Nu pot să dorm în acelaşi pat cu altă persoană.(decât probabil viitorul meu soţ)
79.Nu m-am uitat niciodată la un film porno.
80.Nu mi se pare corect că am luat 5 la fizică în clasa a 6-a (am rămas cu traume)
81.Nu-s rasistă.
82.Mi-e frică să nu am vreo boala incurabilă.
83.Îmi plac culorile.
84.Nu-mi plac politicienii, consider că irosesc timp şi bani aiurea.
85.Ameţesc repede.
86.Îmi iubesc familia.
87.Urăsc ştirile de la PRO TV şi toate despre moarte şi crime.
88.Detest piţipoancele şi fetele proaste.
89.Cred că o să mor făcând un stop cardiac sau o să înnebunesc.
90.Vreau să mă căsătoresc cu Alex.
91.N-o să-mi înşel niciodata soţul.
92.Vreau ca ziua nunţii să fie cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
93.Adevărul e că nu mai ştiu ce să scriu.
94.Îmi place să mi se facă masaj.
95.Nu-mi place să stau singură acasă.
96.Nu-mi place cum arată Brad Pitt, Tom Cruise sau Zac Efrone.
97.Aş vrea să am ochii albaştrii.
98.Aş vrea să nu locuiesc în Deta.
99.Vreau să fiu acum, aici, cu Alex. :( (I miss you)
Bonus: 100.Vreau să dau drumul la porumbei.
Mi-aş dori ca leapşa să fie preluată de Roza . ( Mai ai una în asteptare ; ) )

Regulament

Unii au nevoie să citească regulamentul.

Am găsit în Drafts

“Fuck off, începe faculta..
Oare mai începe ceva cu ea ?”

Am găsit asta ca fiind un articol nepublicat, salvat în ciorne. Am renunţat atunci să-l scriu, acum îl public.

Oare a început ceva odata cu ea ?

Ştiri

Vreţi să vă spun ştirile ? Păi dinamoviştii cu Torje în frunte au cântat “Steaua e numai una, ne mândrim cu ea în toatăăăă lumea, Steaua e ..” (idioată). Mda, asta una, apoi baiatul ăla de 20 şi de ani care i-a trimis o scrisoare preşedintelui în care cere să fie eutanasiat, băiatul care a fost violat de un bărbat şi mai ales, bărbatul care s-a aruncat de la etajul n’şpe de la un hotel din centrul Bucureştiului după ce si-a înjunghiat soţia. Am I right ?

Nu observă nimeni nimic, hmm?? Nu enervează pe nimeni că, pe lângă faptul că ştirile astea le aud de o saptămână şi de 6 ori pe zi, toate se referă la violenţă sau moarte ? (cu excepţia dinamoviştilor care au primit şi ei amendă). Păi ca ce chestie mai cereţi voi civilizaţie şi educaţie din partea mass-mediei ? Un copil daca se uită o săptămână la ştirile de la PRO TV, nu ma mir să se pună să-şi bată colegii la şcoală. Aviz mămicilor care primesc înştiinţare că plodul lor are 20 de absenţe, vă spun sincer: bucuraţi-vă. Lăsaţi-l să bea, să fumeze, orice, numai să nu se mai uite la ştiri.

Aaaaa, am uitat! Acum merge Antena 1 în fundal şi deşi mă chinui să fac să nu-mi ajungă sunetele la creier, mi-am amintit ce am văzut la Acces direct: eleva de 19 ani, studentă în clasa a 12-a, care s-a hotărât să fie actriţă în filme “pentru adulţi”, adică să facă sex pe bani, doar ca într-un mod public. Mă întreb de ce nu s-a dus pe centură? Mă rog, şcoala vrea s-o exmatriculeze, însă nu asta e culmea, deloc, ci faptul că ea a declarat unele chestii. Cum că părinţii, diriginta, unii profesori şi colegii ei o susţin (??) cum că nu face asta ca să câştige bani, ci pentru “faimă”, pentru că nu vrea să facă ce fac şi alţii, vrea să fie originală. Ai ajuns mare, mami.

Poze, aici

Elodia

Ai de mine ce aproape eram să cer de la bibliotecă “Secretul Elodiei” în loc de “Enigma Otiliei”.

Cum? Elodia mamă, fă ceva, da rezolvă cu episoadele de pe OTV.

BA

Ştiu pe una care-i geloasă acum. Mori de ciudă ;)

Ce mai îi cu ce şi care mai cum ?

Ce mai îi prin România ? Cine ce mai face, ce învârteli, o care nouă Elodie apare la orizont, cine se mai bate si mai ales cu cine.
Cam astea-s întrebările pe care şi le pun majoritatea românilor. Nu-mi permit să mă iau de oameni pe plan internaţional, nu ştiu “care-i schema” pe-afară.. Hmm, vorbeam de România, mai precis, ca să filtrăm din populaţie, Deta. The “big”, old city.
Ce aude Bianca într-o zi normală ? Păi multe, măi. Azi am auzit de exemplu caaaaaam din trei părţi despre o presupusă bătaie. Măi şi cine? da de ce? pe bune mă? da cum ? da când? da etc, da etc..
Da, pe oamenii mei ce-i consider vecini, că-i mic oraşul, nu-i interesează ceva mai mult decât asta. Şi nu-i condamn, no! Şi eu sunt la fel, numai că eu îmi dau seama (de obicei nu pun eu întrebările că nu ajung la rând), după ce am aflat răspunsurile, că nu-mi pasă care cu cine şi de ce. Vreau să ştiu, dup-aia-mi dau seama că am aflat degeaba. Dar vreau sa ştiu, nu ? Păi da cum ?
Şi oamenii mei (din jurul meu), mai sunt cumva: care-i cel mai tare frate ? Care dă mai tare din fund la discotecă, care are chestiile alea gri ce poartă fetele deasupra adidaşilor ( ? ) prima, cine inaugurează moda “emotivilor”, care are ratingul cel mai tare în orice domeniu poate să vă fugă mintea, and so on. Şi da, toate astea-s normale, adică normalul privit din punctul de vedere al “turmei”, aşa-numita societate, care-i obişnuită să analizeze totul şi absolutamente orice din toate punctele de vedere si din toate colţurile posibile. Haa, aia are bluză decoltată, ii o curvă. Haa, ăla ieri a fost cu alta. Ăla-i cu aia bă? Bă da cum ba? Pe bune bă?
Vă zic eu, pe bune, aşa am ajuns. Şi-mi plec capul, i’m guilty, dar măcar recunosc asta.

Pozeeeee

Mi-am amintit că am ceva prin arhivă. Arhiva mea, de poze. Here we go :

Astenia

Ştiu că-i un articol comercial, mai ales în perioada asta, însă nu de asta scriu. Scriu pentru că mă afectează şi pe mine şi pentru că, simplu, mă seacă.

Nu ştiu ceilalţi oameni cum sunt, dar mie duminica mi se pare cea mai oribilă. Ii ziua de după sâmbătă, în primul rând, sunt obosită de fiecare dată, stomacul îmi urlă că n-am făcut bine aseară că am stat în fum, ochii îmi lăcrimează şi ce mă deprimă cel mai tare, îi că duminica rămân singură.

Iar astăzi, ce coincidenţă, îi duminică.. ce coincidenţă că încă îmi pătrunde parfumul lui în creieri, încă-i simt prezenţa, deşi-i deja la Timişoara. Deci plecarea lui,astenia de toamnă, perioada de trecere între zi şi noapte, oboseală şi durere de stomac = moment oribil.

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la” duminică, îmi schimonosesc faţa. I hate it.

Frustrări si deziluzii

Lumile mi se întorc pe dos, regăsesc în mine frustrări la care am decis de mult să renunţ şi asta îmi aduce aminte de o lecţie la engleză, unde scria ceva de genul: oamenii ocupaţi sunt oameni fericiţi. Pprobabil de asta stau si mă gândesc la tâmpenii, pentru ca mă plictisesc. Îi cam 7 seara, Alex ii la meci şi n-am cu cine să vorbesc, asa că am optat pentru ultima soluţie, expunerea publică a sufletului. Ei, trebuie cumva să ma descarc, nu ? Oricum n-o sa ştiţi despre ce vorbesc, asa că-i tot una.

Nu ştiu despre voi, dar eu am fost crescută bine, spun eu. Adică am avut ambii părinti alături de mine care au făcut si ei ce-au putut de fiecare dată, am crescut paşnic si civilizat. Nu pot să spun neapărat că mi se cerea perfecţiunea, pe care oricum n-am atins-o niciodată, dar faptul că totul era în regulă cu familia şi oamenii din jurul meu, mă determina şi îmi impunea într-un mod indirect să încerc să fiu perfectă. Şi asta nu-i bine.

Nu-i bine pentru ca am crescut cu nişte idealuri dezvoltându-mi-se în cap, niste idealuri cu care am trăit toată viaţa şi care acum văd că nu se împlinesc si nu au cum să se împlinească şi astea-mi aduc frustrări. Un exemplu: eram genul de fată care nu înjura, fată care la 18 ani ar fi dat de carnet, fată care ar fi continuat liceul în Timişoara, fată care îi atentă cum se imbracă de fiecare dată când iese pe stradă, fată care nu bea şi nu fumează. Ultimele două nici nu le fac, dar restul da. Mă deranjează pe mine cumva faptul că nu fac lucrurile aşa cum le-am construit de dinainte în minte. Parcă văd că primul meu copil o sa fie un băiat, când (nu ştiu de ce) mi-am imaginat întotdeauna că o să fie fată.

Chestii de genul ăsta mi se plimbă în seara de sâmbătă prin cap. Chestii enervante şi deranjante.

Distractie plăcută la disco, eu n-o mai fac de 2 ani.

Revenire.

Ştiţi, am ajuns şi acasă.

Mă simt bine, mai bine oricum şi mult mai relaxată. Motivul vizitei la Bacău a fost o inmormântare ( nu vă agitaţi prea tare, nimic foarte important ) şi deşi am crezut tare că va fi o călătorie oribilă, nu a fost chiar aşa.

Am plecat bine, desi ne-a întors de lângă avion în aeroport pe motiv că s-au hotărât brusc să schimbe aeronavele, întârzierea nu a fost mai mare de o jumătate de oră şi, aşa cum zicea taică-miu, mai bine stai în aeroport decât la priveghi. A fost al cincilea zbor şi cel mai plăcut ca dispoziţie psihică din cele şase. De ajuns la destinaţie, la fel. Despre faptul în sine, priveghi, dureri, lacrimi şi înmormântare, prefer să nu discut, consider că nu este un subiect de dezbătut pe blog, aşa că voi trece la partea mai plăcută şi anume revenirea în Bacău după o zi de stat într-un sat.

Well, ne-am hotărât ca înainte să ne luăm zborul înapoi către Timişoara, să încercăm să ne odihnim puţin aşa că am poposit la hotelul Decebal, unde am avut norocul să prind o cameră la etajul nouă şi să văd una dintre cele mai frumoase privelişti din câte au văzut ochii mei: Bacăul, văzut de sus, noaptea. Nu am cuvinte să descriu un peisaj, poate pentru că sunt de concepţie că o imagine nu poate fi descrisă în cuvinte, poate fi captată în memorie sau în aparatul de fotografiat.

La fel cum peste câteva ore, am văzut România de la 8000 de metri, răsărind. Asta NU poate fi descris în cuvinte. Ne-am înălţat deasupra cerului ce, de jos, era acoperit de nori într-un mod în care ai fi crezut că soarele a dispărut pentru totdeauna şi, sincer, m-a uimit ce am văzut dincolo de pătura de nori: cerul senin. Şi cum parcă nu ar fi fost de ajuns, un alt strat de nori roz, de data asta, ne-a acompaniat pe toată durata zborului. Soarele răsărea şi din când în când se vedea reflectat pe vreo coastă a Carpaţilor. Ma simţeam ca într-o poveste cu planul fantastic prezent.

Asta a fost partea frumoasă. Asta şi faptul că astăzi este 5 noiembrie. 5. Adică ziua în care NOI DOI am împlinit nouă luni.

Nu ştiu tu, dar pentru mine au fost nouă luni de fericire, nouă luni de trăit intens, alături de tine, nouă luni de viaţă împlinită. Nu-mi imaginam ca vom ajunge până aici, însă nu regret nimic şi pot să spun că tot ce îmi doresc e să ajungem la 99999999999999999999999999 de luni, ÎMPREUNĂ.

Te iubesc.

na..nu ştiu ce titlu.

Da. Astăzi e o zi urâtă şi o urăsc mai tare că nu trece odată. A fost anunţată din timp, dar tot urâtă îi.

Azi am fost după bilete. M-a surprins taică-miu când l-am văzut timid în faţa “tinerelor domnişoare vânzătoare de bilete”, aşa că am luat iniţiativa.  Am luat multe iniţiative azi şi o sa fiu nevoită să mai iau în zilele următoare,  dar am de ales ?

Eu am mers să plătesc parcarea, eu am cumpărat biletele, eu am mers să schimb banii, eu am cumpărat mâncare, eu am pus mâncarea în frigider, eu o să trebuiască să fac mâncare zilele următoare, eu o să fac valizele la amândoi ( parcă văd ), eu o să fac curăţenie şi tot eu o să fiu aia care o să facă rost de un taxi în Braşov, îhî. NOT USED TO IT !!!

Măcar tu, minunea din viaţa mea o să fii alături de mine. Ştiu. Până duminică, când începe adevăratul calvar.

De ce te iubesc aşa de tare ?

Carpatair, this time.

Vezi ? Şi mă strofocam eu că nu mai zbor şi de-alea şi iar trebuie să zbor. Nu ştii niciodată din ce parte cad surprizele.. neplăcute. De data asta din ţară, dar de destul de departe mie, pentru un eveniment mai puţin plăcut, dar zbor. Însă când mă gândesc că înlocuiesc 14 ore de mers cu maşina cu o oră şi 5 minute de stat în avion, îmi trec greţurile de înălţime.

Ce să faci, mă gândesc că astea sunt sacrificiile pe care trebuie sa le fac ( drumuri lungi, trecerea peste temeri, statul la bunici câteva zile ) pentru ca în viitor să nu fiu nevoită să le fac.

Să fiu nevoită doar să-i ţin pe Alex şi pe Dinţişor aproape de mine. Atât.

Leapşa.

Lepşile mamii lor.. le văd peste tot şi mă cam enervează. Dar cititind blogger-iţa “Little Miss Sunshine” ( http://sunshiinee.wordpress.com ) ( Hello, by the way :) ), am văzut una interesantă şi m-am hotărât să o împrumut.

Ziua cea mai frumoasă?

Orice zi până în noiembrie 2004.

Lucrul cel mai uşor?

Nimic nu-i uşor.

Cel mai mare obstacol?

Să-ţi înfrunţi temerile.

Cea mai mare greşeală?

Sunt multe mari greşeli, printre cele mai mari, să n-ai încredere în tine, să dezamăgeşti o persoană care te iubeşte, etc.

Cauza răutăţilor?

Egocentrismul, invidia, anturajul, caracterul.

Cea mai mare înfrângere?

Să afli că nu poţi să faci copii.

Prima necesitate?

Să fiu strânsă în braţe.

Cel mai mare mister?

Ce se întâmplă dupa moarte.

Cel mai mare defect?

Slăbiciunile.

Persoana cea mai periculoasă?

Eu, clar.

Cel mai urât sentiment?

Să te simţi în plus lângă o persoană care cândva te iubea.

Cel mai frumos cadou?

Posibil ? O vacanţă în Insulele Seychelles, să mi se dedice un gol marcat de vreun rapidist, să mă ceara Alex în căsătorie într-un loc romantic.

Cel mai bun remediu?

Relaxarea, râsul, comunicarea.

Protecţia efectivă?

Alex, familia.

Cele mai necesare persoane?

Alex, familia.

Sentimentul cel mai frumos?

Să te simţi împlinit.

Shots.

Cum viewbook nu merge la toată lumea, m-am gândit să pun pe-aici nişte poze. Sometimes.

Pis.

LEHÁMITE s. v. aversiune, dezgust, greaţă, îngreţoşare, oroare, plictiseală, repulsie, scârbă, silă, urât.

Lehamite. Ăsta-i cuvântul potrivit pentru ce-mi provoacă anumite persoane. Toate “wannabe”-urile cu 1000 de poze pe site-uri in toate poziţiile posibile, toate “fetele” (ca să nu le dau altă denumire) care se uită prin discoteci la băieţii cu prietenă şi DA, mă refer şi la prietenul meu. Alea care le zâmbesc crezând că sunt foarte interesante, dar fără să aibe idee că ei se întorc la prietena lor si ii spun: “uite la proasta aia ce se uită la mine”. Şi v-aţi mai făcut un duşman.. Pentru ce ?

Ce îi în capul ăla buclucat ? Voi chiar aveti impresia că un băiat cu cap pe umeri îşi va lăsa prietena de câţiva ani ca să se lingă o seară cu voi, “astea”? Well wrong. Şi ştiţi unde se ajunge ? În cazul în care prietena respectivului băiat are un temperament coleric, vă veţi trezi că se ia de voi. Ups. Oare de ce ?

Păi pentru că nu sunteţi interesante dacă vă faceţi zilnic poze, nici dacă sunteţi dezbrăcate prin ele.

Dar mă rog, poate când o să daţi de un băiat la care o să ţineţi, ca să nu pomenesc cuvântul “iubire”, mai mult de două săptămâni, poate o să vă daţi seama măcar că NU SE FACE să salivezi la prietenul alteia.

:) Cum se zice: get a life, get your place, get your own boyfriend.

Cu mică dedicaţie.

Momentul adevărului.

Gândindu-mă la ce a ajuns să însemne dreptatea în timpurile noastre, mi-am dat seama că nimic nu-i drept. Şi aş putea culmina cu o serie infinită de nedreptăţiri ce au loc zilnic între oameni, animale, între relaţia divinitate-om privită din punctul meu de vedere sau nu numai. Nu vreau să critic divinitatea ( în niciun caz ), nu sunt în măsură şi nici nu-mi doresc s-o fac. Dar îmi pun nişte întrebări la care nu pot să găsesc decât un raspuns vag şi absurd, arareori.

Iar dacă cineva crede că poate si este în măsură să justifice aceste nedreptăţi de care unii oameni sunt nevoiţi să se izbească zilnic, aş dori să-mi împărtăşească şi mie vreo explicaţie.

Un copil. Un copil inteligent, un băiat inteligent, simpatic, cuminte. Provenit dintr-o familie care nu a exagerat dar l-a susţinut întotdeauna, suferă de o boală. Nu dau numele bolii, pentru că nu o am conturată în minte, ştiu doar ce ar putea fi. Petrece o mare parte din timp prin spitale, ia tratament de când se ştie iar imaginea lui despre viitor, în cel mai bun caz e reducerea celor cinci pastile la patru.

Si stă azi, stă mâine, stă zilnic de fiecare dată când iese de la şcoală şi se uită la ceilalţi copii. Se uită întotdeauna la zâmbetul lor care mereu e sincer, niciodată forţat doar ca să nu producă din partea colegilor o serie de întrebări gen “ce ai ?”. Ei se distrează, ei merg în excursii, ei au planuri de viitor. Colegul lui Mihai vrea să dea la actorie. El ce vrea ? Păi cred că vrea în primul rând să fie ca toţi ceilalţi, fără medicamente, fără ambulanţe ce-l culeg de pe străzi, fără minciuni profesorilor când îl întreabă de ce nu a învăţat iar el e nevoit să le spună că a uitat când de fapt nu s-a putut mişca din pat.

Un copil care la 12 ani este mai matur decat alţii la 30. Un copil care nu-i copil, care nu va mai fii niciodată pentru că s-a maturizat forţat, obligat de împrejurări.

Unde se află 1 % din vina acestui copil ? Unde e vorba aceea cu “egali din naştere”? De ce unii au dreptul la viaţă iar altii la chin ?

Iar tu, ce jeg de om te-ai simţi dacă ai afla că unul dintre copiii ăştia poate să fie chiar ăla pe care ieri l-ai scuipat şi înjurat  ?

Poate că avantajul lor e că ştiu cum să trăiască în puţinele momente când nu stau prin spitale. Poate ei sunt oamenii ăia care nu vor ajunge niciodată pe cocalari sau piţipoanace. Oamenii care nu-şi lasă singuri commenturi şi nu-şi fac poze prin băi.

Unde-i mica lor vină ?

The word that starts with D.

Mi-am dat seama de ceva. Că..

Dragostea ii altfel.

Dragostea nu are limite.

Dragostea nu are facultate.

Dragostea nu stie unde să se oprească.

Dragostea nu alege.

Dragostea nu se vorbeşte, că dacă încerci s-o explici, îi reduci din intensitate.

Dragostea visează.

Dragostea nu înţelege dacă vrei să-i spui “STOP”, ci trebuie să te ajuţi de psihic.

Dragostea nu are vârstă.

Dragostea nu se bea, nu se termină, nu se mănâncă, şi cică: “O iubire pe care eşti nevoit s-o păzeşti nu reprezintă nimic”.

Tu=utopie

Nori negri şi ploaie, acompaniate de cel mai straşnic vânt..Ea stă în ploaie.

Udă până la piele, toţi muşchii corpului îi tremură, iar de sub gluga neagră i se văd doar două şuviţe de pe care se prelinge apa. Nu, vremea nu-i de partea ei, pare că toate forţele răului s-ar priponi în faţa sa doar să n-o lase să treacă.

Chipul ei..cei doi ochi mari şi negri stau larg deschişi în vederea unei raze de lumină, în vederea celui ce s-ar putea să o ia de acolo, să o ducă într-un loc în care ar putea să-şi mişte mâinile. Mainile obosite de dor, de căutări. Iar în toate astea, în eul ei şi-al lui ce-au descoperit ca-i unul,se ascunde o poveste. Povestea lor.

Dar din faţa ei se conturează o lumină. Nu o lumină. Ci acea lumină ce a fost acolo de la inceput, ce a fost acolo de dinainte ca ea să o observe. Îl recunoaşte si tresare. Se apropie, o ia de mână şi o strânge în braţe. Nu va pleca niciodată, nu va MAI pleca niciodată şi nici nu o va lăsa să mai îmbrăţişeze gustul amar de furie.

Tind să cred că şi unele animale au sentimente şi mai tind să cred că sentimentele unui om îl poate schimba din cap până-n picioare. Dar vreţi să continui cu cei doi ?

Pe el îl cheamă Alex, ea se întâmplă să fiu eu. M-ai ridicat, m-ai “şters de sânge şi de praf” şi mi-ai deschis o altă uşă spre fericire. După ce-am simţit de la tine mai multă căldură decât am simţit de la oameni pe langa care am stat 13 ani, acum stai în faţa mea şi-mi spui că mă iubeşti. Iar eu ce să fac ? Că nu ştiu de unde să te-apuc să te pun în cutie, să nu păţeşti ceva..

Iar în ziua aia în care o să facem mâncare împreuna, presimt ca o să fac ceva..

..o să plâng de fericire.

Acelor care..

Nu m-am trezit de dimineaţă cu soarele-n faţă şi indiferent că a apărut pe parcurs, în mine se aşterne un întuneric.
You might say that i’m sick, dar astăzi am numărat săptămânile şi puţin spre suprinderea mea, sunt treizeci şi patru.
Mi-a galopat inima când undeva în depărtări, creierul a recunoscut acele acorduri de chitară, chiar dacă nu au fost acompaniate de cea mai bună voce. Şi în mod total neobişnuit, nu le-am asociat cu absolut nicio amintire ce se putea perinda într-un mod total neplăcut prin minte, ci mi-au colindat creierii opt luni de zile în opt miliarde de amintiri. N-am văzut nimic altceva, decât imaginea ta care-mi persista în minte. Iar când mâna lui a atins corzile, mi-am dat seama că se întâmplă ceva ciudat cu mine.
Le-am recunoscut într-un fundal îndepartat şi le-am asociat cu sentimentele ce se rostogoleau în mine. Mi-am abţinut reacţiile, pentru că aşa cum sustine Stein despre gândire, aşa susţin eu despre iubire: “Căci o mulţime de oameni nu înseamnă o societate, iar chipurile lor nu sunt nimic mai mult decât o galerie de imagini, iar conversaţiile doar un cimbale răsunător, acolo unde nu exista iubire.” Iar când iubeşti, rămâi fără cuvinte. M-a lăsat fără cuvinte..

Celor care cred că lumea asta cu iubire va scăpa, celor care cred că dragostea va mai schimba ceva, le vom cânta, le vom cânta, le vom spune aşa:
Nimeni n-o să îţi explice ce e dragostea, asta singur întro zi de vară o vei afla şi atunci să nu uiţi de inima ta.
Binele şi răul în jurul tău se vor juca, lumea asta moartă va încerca să-ţi fure dragostea, niciodată să nu uiţi de inima ta.
Celor care cred că visele nu pot muri, celor care ştiu că ura nu naşte copii, le vom cânta, le vom cânta, le vom spune aşa..

Şi când credeam că am auzit destul, am auzit mai mult. O alta, una ce altădată mă întrista, azi mi-a luminat ziua, pentru că am asociat-o tot cu tine, incredibil sau nu.. m-a amuţit din nou.

Genial, nu ?

De dorul tău..

H ii zicea ?

Desigur, lucrurile se conturează, realitatea şi sfaturile răs-amintite ies la iveala cum că (serios) ele au fost cele care au deţinut adevărul.
Am fost pusă iar în situaţia în care puteam să aleg ori să pretind că nu-mi pasă, ori să-mi trec peste orgolii ca-ntotdeauna. Desigur, ceea ce se întâmplă întotdeauna, se întâmplă întotdeauna, că de asta-i cuvântul “întotdeauna”, nu ? Aşa că s-a întâmplat ca-ntotdeauna. Mi-a păsat.
Acum eram la mine în cameră, probabil îmi verificam orarul de mâine sau mă uitam la televizor, dacă, măcar, nu aş fi repetat de mii de ori aceeaşi chestie: o s-o păţeşti odata! Şi-ai păţit-o.
Vitează, ca-ntotdeauna, nu asculti de nimeni. Cum îmi spunea cineva ieri: ceea ce-ţi faci cu mâna ta, se numeşte lucru manual. MANUAL, adică îi cu mâna, că ţi-a trecut prin mâini şi n-ai făcut nimic ca să opreşti asta.

Viaţa mea merge înainte, a ta nu ştiu unde.

Antene, chestii .

Mai bine n-aveam televizor, decât să am şi să nu pot să mă uit. Peste tot Boom, niciunde GSP TV.
Hai Rapid, mai 45 de minute.

Music.

M-ai îmbolnăvit tot tu, care mă îmbolnăveşti si cu alte boli gen iubire, dor .. cu o melodie. Şi nu pot să mă abţin şi o fac publică.

Vorbim româneşte.

Da, vorbim româneşte (romaneshte). Şi astăzi, adică ieri, de fapt, am dat peste o campanie de care mai auzisem eu, ” NOI VORBIM ROMÂNEŞTE ROMANESHTE“. Nu voi face foarte mare reclamă şi asta nu pentru că nu obţin nimic din asta ( nu am nevoie ), ci pentru că nu vreau să insist decât asupra unei imagini, asupra aceei imagini care mi-a atras atenţia.

Mă rog, nu voi insista foarte mult, important e că am făcut rost în sfarşit de diacritice şi pot să scriu aşa cum îmi place, mult mai lizibil, evitând grămezi de neînţelegeri. Iar asta spun, în special, privind blogul meu.

De acum, voi avea un blog “diacritizat” sau cum i-o spune. Şi m-ar bucura dacă asta ar avea o influenţă, chiar cea mai mică, asupra celor care-l citesc.

O chestiune.

Hm.. azi ma simt mai bine decat de obicei, deci, cand mi s-a intamplat unul din lucrurile care mi se intampla zilnic, sau, ma rog, o data la vreo doua zile, am reactionat altfel, am vrut sa mai storc ceva. Si na, hai sa va spun.

Deci un ID necunoscut mie, a dat un mass, iar eu, ca de obicei, am intrebat cine ii. Tin sa va spun de dinainte ca in 99 % din cazuri, la ID-urile noi le dau ignore dupa ce intreb respectivii proprietari ai ID-urilor si imi raspund chestiuni de genul : “un baiat”, “Adi”, “X-men” si ca au facut rost de ID-ul meu din schimb de liste, imi dau seama ca nu am ce sa vorbesc cu ei si urmeaza inevitabilul, un ignore (poate asta-i motivul pentru care am in lista de ignore peste 200 de ID-uri.)

Dar astazi nu am dat asa de repede ignore, am vrut sa vad ce are de spus nenea. Si urmeaza:

Bianca: cine esti ?
l_o_a_l_e_e_e !!: un baiat
Bianca: si ?
Bianca: de unde ai id-u ?
l_o_a_l_e_e_e !!: nu stiu
Bianca: ma bucur
l_o_a_l_e_e_e !!: si eu
Bianca: na bine..atunci daca nu stii, inseamna ca nu avem ce sa vorbim, asa-i?
Bianca: si daca nu avem ce sa vorbim, atunci o sa-ti dau ignore, ca daca nu-ti dau ignore, o sa incepi sa ma injuri, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: ma crezi un independent
l_o_a_l_e_e_e !!: ce motiv am sa te injur
Bianca: nu te cred nicium nu te cunosc
Bianca: pai ca iti spun ca o sa-ti dau ignore
Bianca: majoritatea dupa ce spun asta, imi zic: mars
l_o_a_l_e_e_e !!: si daca mi dai
l_o_a_l_e_e_e !!: unte ca nu sunt ca altii
Bianca: mda.
l_o_a_l_e_e_e !!: iar daca mi dai ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: nu mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: deci cum ramane
l_o_a_l_e_e_e !!: imi dai ignor, sau mai vb
Bianca: deci ramane asa:
Bianca: ce vrei sa obtii de la mine ?
Bianca: sau stai..zi-mi de unde esti
l_o_a_l_e_e_e !!: sunt din buc
Bianca: na..deci daca esti din Bucuresti iti dai seama ca nu-s sanse sa ajungi sa ma futi, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: pai am id ul tau de la un schimb de lista cu un prieten Cristi
Bianca: adica is da mici
Bianca: hai ca stiu, vboi baietii asta cautati pe net.
l_o_a_l_e_e_e !!: ce glumeata esti
Bianca: deci nu vreau sa ma fut cu tine, nu vreau nici sa o lungesc cu vorba pentru ca maplictisesc chestiile astea
l_o_a_l_e_e_e !!: pai daca am intrat cu tine in vb, asta inseaman ca vreu sa te fut
Bianca: si mai am si prieten, unul pe care-l iubesc
Bianca: deci
Bianca: in concluzie
l_o_a_l_e_e_e !!: ca prieteni nu putem vb
Bianca: ce putem sa facem noi doi si de ce nu ti-as da ignore ?
l_o_a_l_e_e_e !!: pai atunci da mi ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: si terminam cu toata discutzia
l_o_a_l_e_e_e !!: daca ai prieten, nu putem vb
Bianca: )))))
Bianca: deci te contrazici
Bianca: imi zici prima oara ca vrei sa vorbim ca prieteni
Bianca: dar daca am prieten, brusc nu mai putem sa vorbim
l_o_a_l_e_e_e !!: ba da
l_o_a_l_e_e_e !!: am zis eu ca nu mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: u mi ai zis ca ai preten si pe care l iubesti
l_o_a_l_e_e_e !!: pe mine nu ma deranjueaza
l_o_a_l_e_e_e !!: ca nu te cunosc
Bianca: deci tot la concluzia mea ai ajuns, vrei sa vorbim, vrei sa-ti trimit poze cu mine, vrei ori sa vin eu la Bucuresti ori cand ajungi tu la Timisoara sa ne vedem, vrei sa ma futi si done
Bianca: deci
l_o_a_l_e_e_e !!: e si normal sa ai prieten
Bianca: eu am dreptate.
Bianca: de ce-i normal?
Bianca: poate am 11 ani si-s mica si urata si n-am
l_o_a_l_e_e_e !!: deci
l_o_a_l_e_e_e !!: nu vrei sa mai vb
l_o_a_l_e_e_e !!: da mi ignore
Bianca: mai
Bianca: eu as vrea
l_o_a_l_e_e_e !!: si nu ma supar
Bianca: daca ar avea vreun sens
Bianca: da tu o sa vrei sa ma futi si eu tocmai iti explic ca nu o sa ajungem acolo niciodata, adica nu avem ce sa vb, nu ?
l_o_a_l_e_e_e !!: esti culmea sa nebunesc
l_o_a_l_e_e_e !!: bene
l_o_a_l_e_e_e !!: da mi ignor
l_o_a_l_e_e_e !!: nu vreu sa te fut
l_o_a_l_e_e_e !!: am vb doar sa vb
l_o_a_l_e_e_e !!: daca nu se poate
l_o_a_l_e_e_e !!: asta e
l_o_a_l_e_e_e !!: te am **
Bianca: na bine..ceau. bafta la futut

A mai urmat o micuta continuare care nu mai are rost sa v-o arat,a incercat sa ma convinga de “adevaratele” lui intentii. Imi pare rau, baieti, dar e o realitate crunta: voi sunteti tot mai cocalari, vreti sa agatati si sa futeti ( nu? ) cat mai multe fete, asta-i motivul pentru care stati, de fapt, pe net, indiferent ca va dati inteligenti sau nu, indiferent cum incepeti. Voi vreti sa futeti, noi vrem doar putina atentie. Ce-i de facut? Pai pitzipoancele sa ramana cu cocalarii, fetele cu baietii. Nu ?

Ma bucur ca am un baiat langa mine.

Prea devreme.

Never been so depressed.

Insa, cu toate astea, imi amintesc voci, cuvinte pe care le-am auzit candva:

“Nu scrie niciunde ca trebuie sa faci nimic, insa scrie peste tot sa fii fericit”

“Iti voi spune ceva si poti sa o iei ca pe o deviza in viata, sa fie motto-ul tau: nimic nu trebuie. Asta nu inseamna sa fim dezordonati din toate punctele de vedere, dar in viata asta, nimic nu este obligatoriu.”

Nu e din punctul de vedere al inimii, e din punctul de vedere al creierului. E o depresie care va incepe sa treaca atunci cand eu voi incepe sa fac ceva pentru mine, stiu asta, o depresie ce va putea fi eliminata odata cu inceperea scolii. O sa mor in octombrie? da-i naibii drumul.

E prea devreme .. am doar 16 ani.

I might be in love with you :)

Deci am reusit dupa vreo 3 zile de stat fara net ( timp in care nu mi-a lipsit decat sa scriu in blog si sa ma mai uit la pitipoance, de plictiseala ) , sa-mi stabilesc si eu calculatorul undeva, sa rezolv treburi care nu-s de fete dar la care m-am bagat, mereu .

Si acum intrand pe net, m-au uimit doua persoane, un baiat si o fata care au stat impreuna ceva peste un an, iar acum, ca s-au despartit, fiecare ii ori mai fericit, ori foarte fericit. Ma rog, e mai bine sa arati asta decat sa te arati ca suferi, indiferent care au fost cauzele despartirii dar mai ales daca celalalt a gresit, nu? Dar stai putin, ii vorba de un an si ceva.. Nu poti dupa atat timp sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic.

Si m-am gandit, da, inevitabil, la noi doi. Pai mie cred ca mi-ar salta inima de fiecare data cand te-as vedea la orice colt de strada, la orice distanta. Geloasa ? Cred ca as fi vreo 5 ani dupa despartire. Si noi avem 7 luni. Cat de tare mi-ar bate inima cand ai trece pe langa mine si ti-as simti parfumul..

Noi ce-o sa facem, puiul meu, peste vreun an ? Eu ma gandesc sa te iubesc mai tare, insa nu depinde in totalitate de mine ..

Niciodata nu gasesc un titlu potrivit.

Suntem oameni si nu putem face nimic ca sa schimbam asta. Spunem lucruri mari, scriem, desenam, inventam tot felul de lucruri care, in fond, nu ne aduc fericire. Suntem oameni si fericirea omului nu vine din lucrurile materiale.

Vad un om mergand prin praf, in desert. Un om pe care mi l-am imaginat de multe ori atunci cand am citit o carte. El e omul meu din carti, actorul care are mereu rolurile principale.

Si omul meu merge astazi, dar e chinuit de ganduri. E chinuit de ceea ce e mai greu sa scapi si de ce i-e cel mai frica: de sine. I-e frica de el, de ce ar putea face, la ce s-ar putea gandi, ce oameni ar putea distruge. Lumea-i spune ca poate, toti ii spun ca poate si el stie asta, doar ca nu poate trece peste ganduri.

Gandurile care fac lumea imperfecta, gandurile care i-ar putea distruge fericirea. Toate intrebarile retorice la care nimeni nu are raspuns. De ce nu are? El vrea sa stie de ce nu poate transforma Pamantul intr-o capsuna. Pe care o detesta in iaurt, dar ii place cum suna in engleza: strawberry.

Omul acesta, H, a plecat cu un gand in minte, sa scape de toate grijile, sa gaseasca ce a cautat de cand a deschis cu adevarat ochii: libertate. Si stie perfect ca prin toate gandurile astea s-ar putea instaura nebunii, sau obsesii, dar mai stie un lucru foarte important: exista pe Pamant, paseste acum prin desert, iubeste, sufera, iarta, plange, uita, cu un singur motiv: pentru ca Dumnezeu l-a trimis sa faca asta, cu un scop pe care momentan nu-l cunoaste.

Si tot el il va elibera. Atunci cand va cunoaste fericirea absoluta.

Acum am o remarca si un adevar. Si o voi lua de la coada la cap, ca asa prefer.

Adevarul e ca H, omul meu din carti, sunt eu, un EGO care exista in subconstient.

Iar remarca e ca am inceput sa scriu urat, iar pe parcurs mi-a revenit scrisul la normal, pentru ca m-am descarcat, 3%. Iata motivul meu pentru care scriu in blog.

Si voi face o fotografie, pentru dovezi.

Iar in incheiere, voi mai scrie doua texte pe care le-am luat, surprinzator, din baia unui restaurant, mai precis, de pe peretele din holul acestuia:

1. “Nimic nu usuca mai tare decat o lacrima de tristete”

2. “Daca te supara ceva din afara, durerea nu se datoreaza cauzei in sine, ci dimensiunii la care tu apreciezi situatia; in acest sens, tu ai puterea de a anula totul”

HOW TRUTH

Pentru ca iubesc, nu cred asta, desi nu-mi dau mereu seama.

Pentru ca imi pasa.

Pentru ca asa sunt eu.

Pentru ca o sa trec peste toate.

De aia !

N-am schimbat nimic din ce am scris pe foaie, ca sa pastrez inlantuirea de sentimente exact la fel ca in acea secunda.

I didn’t do it.

Vreau sa spun “I did it“.

Vreau sa am tricoul ala pe care pe fata scrie “I did it”.

Vreau s-o fac.

Vreau sa scrie pe spatele tricoului “Bungee-Jumping”.

___________________________________________________________________________________________________

Done.

Daca nu am facut tot ce e omeneste posibil, nu am facut nimic. Si repet, spun, cred in citatul asta:

“Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul contempla la faurirea dorintei tale.”

Si am ajuns, chiar daca am intarziat 15 minute, am ajuns si doar asta conteaza, chiar daca am pierdut.

Mi-as dori tare de tot sa nu scriu o perioada absolut nimic in blogul asta, nu pentru ca mi-as dori si m-as abtine, ci pentru ca as uita de el. Mi-as dori sa uit de internet, de blog-uri, am renuntat la hi5.

Si chiar daca asta implica o serie de nemultumiri sufletesti, mi-as dori sa inceapa scoala.

___________________________________________________________________________________________________

Fara titlu.

Viata ? Nu e altceva decat o sansa. O sansa de a-ti demonstra ca reusesti sa nu mori. Cei puternici supravietuiesc mai mult, cei slabi mor repede. Asta-i viata.

Nu mai vreau sa vad in viata vietilor mele ce-am vazut azi si nu mai vreau niciodata sa mai calc in vreun spital. Oamenii chiar nu au alta viziune acolo. Ce poti sa vezi cand in jurul tau fiecare se plange de ceva? Si se plange tare, daca ii acolo.

Agitatie, nimeni nu te baga in seama, unul se sufoca, celalalt si-a rupt un picior, stai la cozi. Mori, dar stai la coada sa-ti platesti pisicii mei de hartoage.

Spui spital si mi se ridica parul de pe sira spinarii. Si cum nu ar ajunge ca azi am mers intr-un SPITAL ( chestii de rutina ), in drum catre Timisoara, am vazut ceva. O imagine care nu stiu cand o sa-mi dispara. Masinile oprite, accident. Pe sosea, cioburi, sange. Ma uit inainte, o femeie la varsta a doua intinsa pe jos, langa ea doua fete tinere, ii tineau mana in mainile lor si plangeau. Mai incolo, un barbat statea rezemat de un copac si privea in gol.

Atat, o imagine.

Undeva in Timisoara, intr-o policlinica, pe un perete scorojit, sub un desen cu Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici, mi-a sarit in ochi un rand, scris cu un negru spalacit:

“Toti oamenii mari au fost candva copii, doar ca putini isi amintesc asta” – How truth.

Rapidulet

Regret cumva, ca am inceput nu foarte bine sezonul ( de fotbal ), avand in vedere ca nu am reusit sa vad niciunul dintre cele trei meciuri intregi, dar am avut motive intemeiate. Nu stiu cati fani imi vor citi blogul ( nu fani de-ai mei, ci fani Rapid :) ), dar chiar ma bucur ca se redreseaza cumva echipa, adica oricum se vede o diferenta mare intre ce a fost sezonul trecut si ce e acum. Cine stie, poate 2008-2009 ii anul nostru.

Deocamdata ma bucur pentru victoria impotriva lui Dinamo :) ( hau-hau )

P.S. Nu mi-am parasit echipa ;)

[Later edit] Intentionam sa spun despre meciul Poli-Rapid. Intentionam sa spun ca in perioada 29-31, sunt plecata la munte :(

Si regret, sincer ..

Story

A deschis ochii, s-a trezit . Isi indreapta ochii catre ceasul de pe noptiera invechita, 15:46. Isi trece mana prin par, intrebandu-se ce s-a intamplat noaptea trecuta, se ridica din pat, se indreapta catre baie. Haosul din camera nu-l ajuta cu nimic, il ameteste mai tare, nu-si gaseste camasa. Ajunge in baie, se uita in oglinda, are ochii injectati. Se spala cu apa rece pe fata, gaseste aruncat intr-un colt un prosop albastru, se sterge pe fata, face un dus, mananca cerealele ramase de dimineata trecuta pe masa. Nu-i plac. Se schimba, isi ia pantalonii verzi si camasa crem. Adidasii nu-s. Ba is, aruncati in coltul din dreapta, unul. Celalalt il gaseste in bucatarie. Nu mai poate, isi ia cheile si pleaca.

Unde?

Nu stie.

Pleaca, priveste pavajul, isi umple plamanii, se gandeste obsesiv de ce placile de pe jos nu sunt aliniate, de ce nu a maturat in dimineata asta nimeni trotuarul, de ce-i departe podul ala ?

Nu vrea, nu stie, nu intelege.

Aseara? Ce a fost? Unde ? Vag, imagini ii apar in cap. Club, prietenii lui si fata.. Da, fata aia. Acea fata. Unde o fi ? Se gandeste la el oare?

Podul, uite-l. E acolo,mereu acolo, pentru el. Stie, ii va spune iar ca nu e bine, dar cui ii pasa? Lui nu.

Daca ar putea sa stie unde e ea. Ea, aceeasi..

A ajuns, se aseaza la locul lui, acelasi loc ce-i gazduieste de ani integi toate gandurile, toate lacrimile ce nu trebuia nimeni sa le vada vreodata.si nu le-a vazut. Decat podul si toti kilometrii aia de apa ce-i stiu toate simtirile. Un fluture. Se indreapta spre el, se aseaza pe umarul lui. Violetul cu dungi verzi de pe aripile lui ii spun ceva. [CE?] Ochii mari, ii vede, fluturele ii face cu ochiul. Isi ia zborul, se indreapta catre vest. Va merge dupa el. Se ridica, pasii ii sunt grei, daca ar putea sti unde-i ea, sa stie ca e bine, i-ar ajunge, atat. Poteca e la fel, placile nu sunt alineate, nu e facuta curatenie, florile s-au uscat..

A mers trei strazi, fluturele se opreste in fata unui Supermarket, intra inauntru. El il urmeaza.

La intrare, carti, reviste, isi trece privirea catre titlurile mari. Merge mai departe, urmeaza un stand plin de dulciuri. Bomboane. Acadele. Dar..

O vede, privirile i se intalnesc si totul se opreste, ceasul isi impietreste secundarul, totul se invarte, fluturele se aseaza intre ei. La mijloc.

Ii zambeste. I-A ZAMBIT ? Se apropie, o saruta, o ia in brate, ii spune ce a asteptat de atatea luni.

TE IUBESC.

Atat. Acum stie, acum stie ce a stiut de fapt, dintotdeauna. Stie ca, cerul e facut sa fie albastru, iar ei, vor vedea intotdeauna iarba verde.

Pentru ca unele lucruri asa sunt facute.

Then I see you’re standing there, wanting more from me, and all i can do is TRY.

Then I’ll se you standing there, I’m all I’ll ever be, but all I can do is try.

Alex

Si-am ajuns si la 20 august.

20.

Astazi avem sase luni si cincisprezece zile. Adica 197 de zile, impreuna. Adica 4728 de ore in care te-am purtat in suflet, 283680 de minute in care m-am gandit la tine si 17020800 de secunde in care m-am gandit cum pot sa te fac fericit. Si vor mai fi, mai multe, mult mai multe, pentru ca stim cum sa trecem peste tot. Pentru ca te iubesc si ma iubesti.

La multi ani Alex, azi schimbi prefixul si esti mai batran cu un an, dar esti mai inteligent si stim bine asta. Te iubesc, asa cum n-am avut curajul sa ti-o spun o gramada de timp, asa acum iti urlu unde vrei, sub orice ape si catre oricare ceruri. Te iubesc asa cum n-am iubit pe nimeni.

Imi doream pe calea asta sa-mi cer scuze pentru toate micile conflicte pe care le-am avut din cauza mea, in afara de astea, nu regret nimic.

Continui cu unul din primele noastre saruturi:

.