Îmi văd mâna strângând de volan. Stângă.
M-am oprit la semafor, dar e frig. Şi-mi cântă melodia în maşină, atât de tare cât pot boxele să ducă şi strâng mai tare de volan. Cu stânga.
În dreapta opreşte altă maşină, îi simt privirea şoferului aţintită spre mine dar mi-e prea greu să mă întorc. Şi prea lene. Şi adevărul e că nu mă interesează.
E verde, unde să mă duc?
Uite-mă! Trage-mă de haine, da-mi câte palme vrei, izbeşte-mă de pereţi, continui să câştig. Vin una după alta, loc dupa loc, satisfactie dupa satisfactie, toate pentru mine.
Şi azi mă privesc în oglindă, dar azi mă văd pe mine, pe mine aşa cum nu m-am ştiut niciodată, dar cum mi-am dorit mereu să fiu. Am pus piciorul pe acceleraţie şi nu m-am oprit. Nu din viteză, ci din timp.
Uite-mă mamă, îmi iau zborul!
Simt străfulgerări abrupte, scurte şi intense. Nu mă pot opri din mers, îmi simt fiecare pas ca pe un reflex atat de natural încât îmi închipui că mă voi opri doar dacă mă voi lovi de ceva, într-un final.
Nici nu te mai caut. Nu vreau să te mai caut. Am dat la o parte toate pietrele să te găsesc, toţi munţii i-am mutat din loc, toate râurile le-am secat. De prea multe ori am găsit răsăritul în prea târziul nopţii. Mă simt datoare să ma uit în oglindă, să mă las să zbor atunci când cred că aş putea, să rămân doar cu mine.
Aştern idei aleatorii, le pun ca aşternut şi le modelez ca perinile de PUF. De prea multe ori le-am ţinut strâns în braţe. Târziu am înţeles adevarul, contrar aşteptărilor mele şi experienţelor nefaste, ele n-or să fugă niciunde, că poate din toate câte au plecat din propria mea casă, ele au cheia.
Dar iar vorbim de uşi. Am descuiat toate uşile. Le las deschise doar în ideea că ar putea intra cineva, cândva. Nu s-a întâmplat niciodată. Uneori aştept să aud ciocăniri în uşă; aş sări din patul ce mă absoarbe zilnic, aş arunca şi prăjitura făcută de mama, la care nu renunţ niciodată. Eu ţi-aş deschide, dar nu baţi.
Cu drag, a mea, Bianca.
De vreo lună încoace, scriu editoriale la STL, un ziar online. Nu am timp să scriu foarte des în blog, dar la STL scriu săptămânal, aşa că dacă doriţi, mă găsiţi şi aici: STL
Azi aud, văd, te simt. Am mers în spatele tău doi kilometri, ţi-am urmărit fiecare pas, de ficare dată când călcai cu dreptul şi de fiecare dată când călcai cu stângul. Te-ai şi împiedicat o data, Doamne! ce m-am amuzat. Călcam desculţă în spatele tău, n-am vrut să mă auzi, nici să mă simţi, căci am crezut că poate te vei purta diferit şi n-o să te mai văd pe tine, aşa cum eşti tu când eşti singur. Te vreau fără măşti, descoperit de toate veşmintele de protecţie, toate scuturile tale le vreau la pământ şi vreau să calc pe ele. Mergând în spatele tău, te-am văzut oprindu-te la un moment dat pe o punte, pustiu şi gol.
Am rămas tot acolo, în spate. Ţi-am citit toate gândurile, ca pe-o carte deschisă, aşa cum mi-am dorit întotdeauna s-o fac. Ţi-am văzut cămaşa descheiată, fluturând în adierea toamnei şi chipul oglindit în apă. Te-am admirat minute în şir, în spatele tău. Mi-am dorit atât de tare să te ating pe umăr, să te fac să te întorci şi să mă iei în braţe, poate, dacă ai fi vrut, dar n-am făcut-o. Am întins chiar mâna către tine de câteva ori, dar m-am oprit la timp. Mi se punea un nod în gât de fiecare dată când te vedeam zâmbind si adoram fiecare frunza pe care călcai şi care rămânea în urma ta.
Mi s-a prins un picior într-o capcană de rozătoare, mi-a pornit un urlet din mijlocul gâtlejului, dar l-am oprit, pentru că daca te-aş fi strigat, te-aş fi întors din drum şi n-aş fi vrut. Mi-am sfâşiat o parte din picior, dar l-am smuls din zimţi şi am continuat să-ţi urmăresc paşii, şchiopătând. Pe la final de drum, te-am văzut aşezat din nou, privind apusul. Acel apus. Şi deşi nu mi-aş fi dorit vreodată să te văd aşa, te-am văzut plângând. Mi-aş fi vândut sufletul ca să răsară soarele, poate-ţi smulgea un zâmbet, dar lacrimile tale-ţi curgeau pe obraji. Te-am sărutat apoi în creştetul capului, dar nu m-ai simţit, mi-am lăsat capul pe umărul tău, strângându-te de mână. Tu nu m-ai simţit.
Eu azi te-am urmărit şi-aş face-o în fiecare zi a vieţii mele. Doar de-ai ştii.
O lungă perioadă de timp mi-am urmat visurile, am desenat flori pe margini de caiete și am umplut foi întregi cu liste. Liste de visuri, de locuri pe care vreau să le vizitez din tot sufletul, lucruri de care mă tem, lucruri ce-mi plac. Multă vreme n-am știut cât de insignifiante sunt aceste liste, am crezut că reprezintă scheletul pe care ulterior eu îmi voi îmbrăca viața. Da, credeam că-i pot alege îmbrăcămintea şi accesoriile iar mai târziu ne vom fi plimbat de mână, mândră fiind de opera mea.
În câteva luni mi se sfârșește adolescența. Undeva în subconștient, știu că adolescența mea a luat sfârșit acum ceva timp, cm pe-atunci când am fost obligată să mă maturizez, însă m-am agățat de faptul că până să schimb prefixul încă voi fi “teen”-ager.
Multe lucruri le-am văzut greșit, le-am interpretat greșit, foarte multe concepții complet eronate mi-au ghidat viața până nu demult. Dar nu mă condamn, sunt doar etape prin care a trebuit să trec la fel ca oricine și la fel sunt sigură că peste câțiva ani voi gândi altfel. Obișnuiam să cred că lucruri ce le văd în general la televizor sau prin alte surse mass-media, rămân acolo și nu se intersectează cu viața mea. Poveștile de dragoste fără un final fericit sunt cele ale oamenilor din jur și atât. Dar viața bate filmul, e mai perversă decât prostituatele cele mai ieftine ce stau la șosea iar uneori mai elegantă decât cea mai rafinată regină. Viața dă lecții, asta e adevărat, dar când ți le dă ție, parcă nu mai e ca la școală, parcă doare ceva mai tare ca un doi la matematică.
Nu știu voi, dar eu am fost crescută destul de frumos. Uneori prea frumos. Și spun asta pentru că, mică fiind, credeam că dacă pot obține relativ ușor de la mama ciocolata de pe raftul din magazin, voi putea obține la fel de ușor tot ce mi-aș fi dorit pe viitor. Tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit până într-un anumit punct, aici includ rezultate la școală, atenția anumitor persoane și multe alte lucruri extrem de importante pe vremea aceea. Nu uit nici azi gustul dezamăgirii, l-am simțit de la una dintre cele mai apropiate persoane. E un sentiment puțin ciudat când simți gustul de pelin pentru prima oară la o intensitate atât de mare. Eu știu că am plâns și țin la fel de clar minte că a fost un plâns în hohote, pe care nu-l puteam controla. Mă simțeam ultimul om primind lovitura aceea direct în plex de la o persoană atât de dragă mie. La fel ca majoritatea lucrurilor ce le-am făcut pentru prima oară și această primă dezamăgire mi-a rămas tatuată direct pe inimă. Din păcate, îmi voi aminti de acea seară de vară până în ultima zi a vieții mele, ca fiind primul pas spre maturizare.
Desigur, dezamăgirile au continuat să curgă, una după alta, mult mai serioase și mai devastatoare ca prima, însă legate de diferiți oameni. O altă dezamăgire m-a amuțit la propriu, punându-mă în genunchi din toate punctele de vedere. Din câte îmi amintesc, se întâmpla chiar anul trecut, fiind probabil cea mai urâta de până acum.
Viața până acum nu a fost așa cum am așteptat-o, am înțeles acum că nici pe viitor nu va fi cum o aștept în prezent, dar asta n-o să mă olprească să-mi fac speranțe, pentru că ele mă țin azi în viață. Îmi amintesc acum de valorile pe care le-am învățat la școală, le-au scris atâţia scriitori ce m-au disperat toţi 12 ani cu iubirea lor, respectul, încrederea, încât le ştiu pe de rost. Desigur, am ajuns din nou să le dau dreptate şi le-am simţit valoarea în timp.
Una dintre aceste valori este timpul. Puţin duşmănos, m-a făcut să-mi pierd minţile de nenumărate ori. Nici nu-mi amintesc de cate ori m-am minunat uitându-mă la ceas la oră fixă şi entuziasmându-mă ca un copil de grădiniţă. Alteori, în cele mai crunte dureri sau cele mai lipsite de somn nopţi, secundarul îmi râdea în faţă, lungind o singură secundă în zece.
Prin clasa a şasea am descoperit că îmi place să citesc, am transformat-o într-o obsesie citind sute de pagini pe zi şi stând în casă weekenduri întregi. Nici vorbă să regret, însă am zile în care mă întreb oare cine aş fi fost astăzi dacă nu aş fi făcut-o? Pentru că o carte nu te schimbă neapărat, dar cincizeci o fac cu siguranţă. Greu de explicat pentru cine nu simte, dar eu chiar simţeam cum se rupe o parte din mine de fiecare dată când întorceam ultima pagină a unei cărţi, au fost chiar unele după care am plâns când le-am terminat. Mi-aş fi dorit atât de tare să continue poveştile, să mai am măcar o pagină de citit, sau jumătate, sau chiar un singur rând, doar să nu se termine. Să nu plece şi personajele acelea din viaţa mea, să fi ştiut şi azi pe unde sunt şi ce fac.
Ulterior mi-am dat seama că îmi place să scriu. Până mi-am dat drumul, am flirtat puţin cu poezia, dar parcă nu mă regăseam îndeajuns. Apoi am dat de proză, urmând ca de fiecare dată când puneam pixul pe foaie, să nu mai pot să îl opresc. Am scris mulţi ani, încă o fac, dar mă întreb de multe ori oare cum aţi reacţiona dacă aţi avea un fel de lupă magică prin care să vedeţi ce scriu de fapt, să puteţi să citiţi printre rânduri, aţi vedea scris în fiecare rând: “azi mă doare”, “mi-e frică”, “m-ai dezamăgit” sau “sunt îndrăgostită”.
După ce mi-am dat seamă că-mi place să scriu, am crezut că-mi place să cânt la chitară, aşa că am primit una pe la 17 ani şi am început să învăţ acordurile. Nu a fost însă o pasiune adevărată, ci doar o tentativă. Am avut mai multe gen, o perioadă am pictat, alta desenam în creion, făcând la fel cu fiecare lucru nou ce-l descopeream. Puţine s-au agăţat însă de mine, dar scrisul mi-a rămas călăuză şi-n ziua de azi.
Apoi am început să iubesc. Profund, magic, colorat, mult prea greu de descris. Prima oară în viaţa mea, simplu la început, dramatic spre final, a fost a doua mare încercare peste care a trebuit să trec. Iubirea te cam schimbă, nu-ţi implantează cipuri în creier, dar te face să vezi totul dintr-un alt punct de vedere. Începi să înţelegi că majoritatea lucrurilor din jur sunt doar de suprafaţă. Cluburi, distracţii, beţii, sunt doar manifestări în lipsa iubirii. Şi atunci te loveşte, cazi lipit cu superglue la papucii celuilalt, pentru că îţi oferă tot e n-ai visat vreodată. Am fost atât de fericită la un moment dat încât stăteam şi plângeam de fericire. Pe urmă am căzut, dar nu îmi pare rău nici o secundă, de aş ştii c-o să mai fiu aşa de fericită, mi-aş dori să cad din nou. E greu să iubeşti, dar cel mai greu e să găseşti iubirea aia undeva. Eu o tot caut de-atunci şi parcă îmi scapă printre degete. O asemăn uneori cu prima fază, cea în care mă îndrăgostesc până peste cap şi am impresia că o s-o găsesc, dar sunt doar câteva momente pe care le trăiesc maxim, apoi se stinge. Îmi spun că e normal să n-o găsesc la orice colţ, sunt oameni care n-o găsesc niciodată.
Poate că mulţi aţi spune că n-am trăit multe la 19 ani, poate nu gândesc uneori ce scriu, poate scriu prea profund sau mă deschid prea tare, dar asta mă descrie. Ce trăiesc, trăiesc maxim, nu prin extravaganţa faptelor, ci prin semnificaţia lor.
Daca aş putea sa te fac să înţelegi uneori ce simt, de-ai putea să înţelegi ce urlă în mine când mă vezi pe stradă, dacă aş putea să dau timpul înapoi uneori, doar câteva minute, te-aş face să înţelegi. Nu ştiu cum, poate aş urla mai tare.
M-am întors. Aceeaşi stradă pe care calcă mult prea puţini paşi şi pe care trec mult prea multe maşini, acelaşi ecou, aceleaşi frunze. Obişnuiam s-o umblu, atât de des încât ii cunoşteam toate detaliile, fiecare smoc de iarbă şi gaură nepotrivită în pavaj, toate culorile de pe fiecare casă. E vechi, dar e din mine.
Descopăr uneori oglinda din capătul holului şi mă proţăpesc în faţa ei, propunându-mi să rămân acolo o vreme. Nu că mi-aş dori să mă admir, ci pentru că sunt curioasă ce vezi, când vezi, la mine. Mă uit în ochii mei căprui şi încerc să-i văd cum sunt când te văd pe tine, îmi privesc apoi gura şi încerc să schiţez un zâmbet penibil, dar nu-mi iese.
Ştiu că e rostul unei ciclicităţi aici, când se termină vara vine toamna, când termini liceul te indrepţi spre facultate, când ajungi la o vârstă, te gândeşti la copii. Adevărul e că timpul trece şi totul se transformă. Accept asta, sunt perfect conştientă, dar in mine e ceva ce strică ciclul, strică planul naturii, strica planul meu şi al tău, pentru că nu se schimbă.
Eu cred că tu nu ştii, dar mă trezesc cu noaptea în cap uneori şi îţi simt prezenta. Respir, dar greu.
Uneori îmi fac timp pentru mine şi mă trezesc singură undeva în vreun colţ, bucurându-mă de singurătate, atât de frumoasă din când în când. Şi dau muzica încet acum, să îmi ascult gândurile, dar uneori o dau tare, atât de tare încât să nu simt nimic altceva.
Recunosc că din când în când îmi trec idei prin cap, cum că mi-aş dori să închid definitiv blogul ăsta, să nu mai scriu poate niciunde, mă gândesc chiar că poate a fost aşa, o etapă prin care am trecut şi care m-a ajutat să mă maturizez oarecum, dar îmi dau seama că scriu de 5 ani, totuşi. Îmi dau seama cate au trecut pe lângă mine, că au rămas puţine articole în care mi-am spus păreri ce le mai am şi acum. Majoritatea le-aş şterge, dar le las pentru amintiri.
Nu ştiu încotro mă duc drumurile, îmi dau doar seama încet, încet, că vara se termină. Îmi dau doar seama cât de multe se întâmplă în perioade atât de scurte, câţi oameni îmi interectează căile şi ce mult mă schimb, cu ei. Dacă am învăţat ceva vara asta, e să nu mai îmi fac planuri, probabil. Mi-am dat seama că planurile nu ies niciodată. Şi dacă ies, ies într-un moment când îţi doreşti cel mai puţin. Eu nu ştiu ce voi face toamna asta, realizez doar că n-o să mă las să număr frunzele căzute din copaci, lovită în plin de astenie. Cred că o să fac puţin din toate.
Şi o să mă mut. Târziu, dar eficient. Iar asta o să mă schimbe, iar, într-un anumit fel.
Eu personal, am un singur plan: să trăiesc acum. Restul vine de la sine.
Stau. Nemişcată în veşnicul scaun din stânga al maşinii, uşor lăsat pe spate. Nu mă uit la nimic, oamenii se plimbă prin faţa mea, nu ştiu cum arată, nu ştiu încotro o apucă, nu îi văd. Îmi aud inima bătându-mi tare în urechi şi nu pot decât să simt cum aerul îmi intră şi îmi iese din plămâni. N-am crezut niciodată că e adevărat ce îmi spuneau unii oameni, dar acum mi se întâmplă, timpul stă pe loc. Nu se mişcă secundarul, minutele nu trec, nimic nu respiră. Doar eu.
Şi respir din nou şi dau aerul afară şi simt în mine cum urlu şi alerg şi mă lovesc de toţi pereţii. Mă ridic, mereu m-am ridicat, alerg din nou şi iar mă lovesc. Mă lupt cu mine, nu văd lumină, nu simt nimic, nu mi-e cald, nu mi-e frig, pielea nu mai transmite semnale creierului, nu simt nimic, decât că mă sufoc şi mă chinui din răsputeri să trag şi să dau afară aerul din plămâni.
Parbrizul maşinii îmi pare mat, totul e închis si nu observ nimic, dar înăuntru încă mă lupt. Şi-mi las capul în podea şi-mi curge o lacrimă. Niciodată nu m-a durut nimic mai tare ca neputinţa atunci când îmi văd fericirea cum se distruge.
Şi tu n-o să ştii, n-o să mai ştii, dar în timp ce acul ajunge la 215 km/h, nu mai râd, ci-mi curg lacrimi.
Mi-a lipsit sa fiu dezamagita, într-un mod straniu, totuşi, că nu am aşteptat nicicum starea asta, dar am resimţit-o din cap până-n călcâie. Mi-a lipsit în sensul că am fost mereu obişnuită să mi se dea peste nas, acum am avut o perioadă în care nu s-a mai întâmplat asta şi cand sentimentul a revenit glorios, n-am putut decât să zâmbesc.
Ştiu. Ştiu ca aşa sunt făcuţi oamenii, ştiu că şi eu dezamăgesc la rândul meu, voit sau nu, dar nu ştiu şi nu înţeleg cum, deşi mă aşteptam, deşi am fost aproape sigură că aşa se va întâmpla, n-am făcut nimic să evit. Şi nu înţeleg cum am ajuns iar în momentul în care nu ştiu şi nu pot să iau decizii. Nu ştiu dacă pâinea să o pun in pungă sau în sertar, nu ştiu să mă decid dacă vreau albastru sau verde, nu ştiu dacă să plec sau să vin, dacă să te las sau să te strig.
Şi eu las timp să treacă, ştiu că asta rezolvă uneori lucrurile, dar tot trece timp şi cu el îmi trec momente importante şi eu sunt tot indecisă.
Da, sunt complet nefericită în momentul de faţă, bucuraţi-vă care puteţi.
Am în faţă doar lumină, mă aşteaptă tot ce merit înaintea mea şi nu doresc decât să aveţi parte de ce meritaţi.
Iar eu de azi voi lua o pauza, de fapt blogul meu. Revin în 1 august. Promit.
Toate cele bune.
Am iesit azi tremurând de fericire din liceu deşi nimic nu a iesit aşa cum mă aşteptam, e totul un chin şi-un stres, o fugă şi o concentrare maximă. M-am suit în maşină, veşnica aparentă dezordine care, mă repet, e doar aparentă, îmi plăcea acum maxim şi am început să zâmbesc imediat cum am simţit pedala de acceleraţie sub talpă. Mi-am rezemat cotul stang pe geamul deschis, dreapta rămânând ferm fixată pe volan. Nu stiu de ce dar poziţia asta îmi oferă un numit tip de siguranţă, de superioritate chiar, poate doar de încredere personală. Mă simt cu mult mai sigură pe mine la volan iar asta mă face fericită în fiecare zi, chiar şi după un an şi jumătate.
Am parcurs aşadar traseul de la liceu până acasă timp în care îmi venea în cap doar o singură imagine. Mă vedeam peste patru zile, plecată definitiv din Deta şi mă cuprindea o fericire enormă. Am aşteptat atât de mult plecarea asta că nu ştiu unde să pun atâta fericire acum. M-au legat de Deta multe lucruri, mulţi oameni pentru care nu aş fi plecat niciodată de aici, îmi amintesc că îi spuneam tatălui meu că îmi doresc să se construiască aici o facultate, pentru că nu vreau să plec de lângă ei. Şi e adevărat, în continuare sunt singurul motiv pentru care o să mă întorc arar. Ei şi casa.
Nu mi-aş fi închipuit sub nici o formă că lucrurile vor lua o întorsătură atât de drastică, dar oricâte s-ar fi schimbat, plecarea din Deta am aşteptat-o de mult, e încă un pas care mă duce mai aproape de idealurile mele. Sâmbăta viitoare e probabil ultima sâmbătă în chefuri pe-aici, iar de duminică totul se va schimba.
Şi o să ajung sa vorbesc irlandeză într-un final, ştiu eu.
Ştiu că am mai postat o poza cu luna, dar de data asta e de la eclipsă. Enjoy.
Click pentru mărire.
Nu ştiu tu ce-ai mai facut, pe unde ai mai umblat, pe ce ţi s-au mai aţintit ochii, dar eu cred, doar cred, că abia acum încep să văd.
Zile întregi m-a orbit lumina soarelui, mă dureau ochii când încercam să ies din casă până la un moment dat când am realizat că e mai bine să nici nu o mai fac. Alegeam aleatoriu cate o zi sa ma duc să cumpăr pâine şi asta doar pentru că îmi plăcea maxim să conduc. În casă nu intra rază de soare, lumina de la bec pâlpâia anemic în bucătărie de cele mai multe ori şi cele mai multe nopţi le-am petrecut dormind. Evident.
Dar vezi tu, zilele trecute am prins un răsărit. Nu genul acela de răsărit pe care te chinui să-l prinzi trezindu-te cu noaptea în cap ci genul acela de răsărit pe care îl prinzi pentru că ajungi acasă prea târziu. Şi m-a bufnit râsul oarecum, când la ora şase m-am întins în pat şi n-am avut somn. Atunci m-am uitat înapoi la ce făcusem în respectiva noapte şi în ziua de dinainte si mi-am dat seama că făcusem atât de multe lucruri, că mi-ar fi trebuit foi întregi să povestesc.
Tot în decursul ultimei perioade, m-am hotărât să ies din întunericul din casă, să las naibii becul pâlpâind şi să mă bucur de durerea ochilor. Surpinzător că n-am simţit durere, ci o satisfacţie aparent nemotivată, soarele azi mă inundă atât de tare că pe parcursul nopţii îl pot simţi în piele. E soare şi îmi place. Ştii ce zic?
Nu ştiu tu ce faci, dar mie mi se împlinesc toate visele.
Îmi atârna corpul plin de sânge, legat de o bară metalică. Rece. Biciul îşi ia avânt şi şuieră trecând prin aer, sfâşiindu-mi pielea. Durerea îmi urcă până în creştetul capului şi trece prin călcâie. Deschid gura ca să ţip dar nu mai am putere şi îmi las capul să-mi atârne, muşchii gâtului nu îl mai susţin şi inevitabil mă gândesc la mine, mâ gândesc la ce ar putea să mă mai salveze acum. Îmi bobinează creierul de la stânga la dreapta cu disperare ca să găsească o soluţie. Şi nu e nimic, sincer. Trebuie să fiu sinceră cu mine, pentru că nici vreo minciună n-o să mă mai ajute. Înainte mă biciuiau oamenii şi eu îi iubeam în continuare, încercam să îi înţeleg şi mă chinuiam din rasputeri să le arăt că pot să empatizez cu ei. Înţelegeam că toţi avem defecte şi calităţi şi puneam motivul ăsta în fruntea tuturor explicatiilor.
De unde atâta ură în mine? Simţeam rar o aversiune pentru unele persoane dar doar dacă îşi manifestau ele sentimentele negative. Iubeam omul în esenţă şi cel mai mult apreciam diversitatea, sunt tot felul de oameni pe lumea asta şi niciunul nu e la fel cu altul iar asta mi se pare genial Îmi amintesc acum că spuneam cândva că omul e creat perfect, în “Post motivaţional” şi încă îmi susţin ideea. Iubeam omul, oamenii toţi. Acum îi urăsc, dar îi urasc tare de tot. Sunt enervată de frustrările lor, excese şi inconştienţă, infidelităţi, destrăbălări, eufemisme aroganţe şi lacrimi. Mi se par vechi, neinteresante si mă fac să-i urăsc.
Şi nu există pentru asta decât un singur motiv.
Noapte bună!
Plec acum, ma alerg in codrii noaptea, imi sap în piele santuri sa-mi umplu venele cu apa. Mereu îţi spun acelaşi lucru, atat de mereu ca sunt eu satula de mine. Am terminat cu scuzele ca sunt copil, e prea tarziu pentru asta acum, ma apasa responsabilitati atat de mari pe umeri, am un sac mare si greu si trebuie sa il car. Trebuie sa o fac, altfel va cadea pe jos si voi pierde tot ce am strans nouasprezece ani de zile.
Dar cui sa-i spun asta? Am luat-o atat de razna ca înşirui cuvinte bolnave. Respira, traiesc cumva în adancul unei retele oarecare de internet, pulseaza viaţa si scrise pe o foaie, daca ai intoarce-o, m-ai vedea ingenunchind.
Astăzi am luat din pod masca cu zambet.
Ce-i sub, nu mai conteaza.
Cine o să-şi mai amintească peste zece ani de ziua de astăzi, 29 aprilie? O fi ziua cuiva sau poate chiar se întâmplă evenimente măreţe în diferite colţuri ale lumii. Nici măcar eu care scriu acum articole nu-mi voi aminti, decât, poate, dacă o să mă pun într-o zi să-mi recitesc blogul. Greu.
Şi spun greu pentru că fiecare articol din blogul ăsta poartă un bagaj de sentimente. Acest articol poartă multe, foarte multe sentimente, ce mi-aş dori să le înşir aici, dar nu se cade.
Mi-am amintit azi cum se respiră cu adevărat dupa luni de zile de sărituri peste hopuri, stres şi muşchi încordaţi. Mi-am luat răgaz să respir. Ştiu că sună ciudat dar nu e deloc, pot să jur că multi dintre voi nu respiră cum trebuie. Trecând si peste asta la fel ca peste multe alte lucruri, ideea era că am ajuns în cimitir ţinând-o pe Kyra relativ aproape de mine ca nu cumva să calce vreo floare şi mi-am propus să trec pe la mormintele tuturor celor ce i-am cunoscut.
Da, e foarte normal şi nimic ieşit din comun, dar astăzi mi-a fost atât de greu să fac asta, pentru că mi-am dat seama că au trecut ani de când nu am trecut pe la unele dintre ele, să îi salut poate măcar în trecere pe acei foşti apropiaţi. Şi e trist, pentru că trec ani şi toate se schimbă atât de repede în jurul nostru că abia putem ţine pasul. Totul se schimbă, dar asta nu. Aceeaşi ochi sticloşi privesc de dincolo de poza de pe piatra funerară şi doar un sentiment de vinovăţie mă trece când mă gândesc cât timp las să treacă şi nu fac nimic. Îmi aduce aminte de câte lucruri pierd din singura-mi culpă şi cât e de frumos ca într-o zi de primăvară doar să treci pe lângă cei care cândva ţi-au fost aproape.
Plimbându-mă de la un mormânt la altul, mi-a venit în minte ultima discuţie purtată cu fiecare dintre ei. Şi mi-e imposibil să nu mă gândesc dacă nu cumva am făcut acelaşi lucru, am lăsat să treacă luni, ani, ignorând unii oameni dintr-o simplă indiferenţă.
Poate că 29 aprilie 2011 nu înseamnă nimic pentru foarte mulţi dintre voi.
Eu în 29 aprilie 2011 am trăit.
Cat de tare îşi aruncă mâinile spre cer, apoi un hohot de ras îi iese din adâncul sufletului. Întotdeauna şi-a imaginat ziua asta într-un mod deosebit, de multe ori cu totul altfel, într-o zi într-un fel, în alta în altul, dar întotdeauna era deosebită, da, cu oameni frumoşi în ea. Maşini cu portierele deschise, nimic iesit din comun, nimic foarte scump sau care îţi fură ochii, dar totul într-o armonie desăvârşită.
Şi începe bass-ul să iasă din înima boxei, aruncă un val, iar mai apoi altul, iese brusc din gratiile boxei, se opreşte o miime de secundă şi loveşte, din nou.
Of, dar nu e o zi din aceea specială, e doar una obişnuită.
Caut azi adanc in mine, urme de beatitudine, urme de puritate si inocenta. Caut in mine miliarde de oameni pe care i-am intalnit si as fi vrut acum sa ma tina minte, As fi vrut acum sa ma tina de mana si sa urle cu mine.
Treceau pe langa tine secole de praf, unul după altul, ani grăbiţi de timp. Cu tine am mâncat în ultimele doua milenii numai flori roşii, trandafiri în general. Am căutat să îi găsesc pe cei mai frumoşi ca să ne hrănim cât mai bine şi de cele mai multe ori i-am găsit. Şapte ani am căutat nisip sub stânci, doar pentru tine, am mutat munţii din loc şi într-o vale adânca am găsit praf de puşcă. Şi te-am protejat. Atât de tare că am uitat că uneori pot fi absurdă.
Te-am simţit atât de puternic, atât de viu şi însetat de viaţă, că m-am lăsat să mă porţi pe malul mării şi am plâns lacrimi de bucurie. Nu, nu bucurie, fericire posibil, extaz probabil. Câte ape am băut în tot timpul ăsta, mă gândesc adesea că dacă le-aş pune în vase mari şi adânci aş umple străzi întregi. Şi azi parfumul tău se plimbă prin faţa uşii, mă mângâie duminica şi mă plesneşte luni. Ciudat, ştiu.
Dar vezi, astăzi e luni.
Plouă. Magic azi, tăcut şi absent se izbesc picăturile de ploaie de asfalt. Atunci începe.
Lumea se agită, în spate se aude un ţipăt şi telefoanele încep să sune. Non-stop, unul după altul. Lacrimi cad, unii varsă mai puţin, alţii mai mult. Unii îşi pun genunchii în pământ şi urlă, altora doar le pare rău. Şi ploaia cade tot mai repede, tot mai repede, dorind cumva să şteargă ziua asta. Să spele tot asfaltul, să vindece toate rănile şi să dea timpul înapoi.
Doar o secundă.
Eu închei aici pentru că nu sunt cea mai potrivită persoană pentru a ţine un memoriu.
Dar azi, Deta e în doliu.
Obişnuia să fie atât de simplu.
Orele treceau ca un proces întreg prin care trebuia să ajungă minutarul din nou la doisprezece, cât stătea învăţătoarea în clasă, puteam să jur că trece o zi întreagă într-o singură oră. Alerga timpul alteori ca să-şi bată joc de mine, atunci când mă simţeam în criză de timp, mă fugărea râzându-mi în nas şi eu alergam să nu-l pierd, să nu întârzii, pentru că “punctualitatea trebuie să fie punctul forte al unei femei”.
Dar timpul era o valoare, una pe care absolut toţi oamenii o respectau. Şi nu ştiu dacă asta include faptul că eram şi ceva mai mult stresaţi de asta sau nu, ştiu doar că obişnuia să fie frumos. Cred că m-am zbătut împotriva regulilor de când am prins primele clase. N-o făceam aşa cum o fac acum, public, dar mă frământa pe mine mult prea tare. Iniţial mă consumam singură, atunci când se cuvinea să mi se acorde dreptate dar nu se întâmpla din varii motive, atunci când reguli stupide din punctul meu de vedere se impuneau şi pentru mine. Dup-aia am început să le împărtăşesc în stânga şi în dreapta, la mama, la o prietenă, apoi la toate cunoştinţele mele, iar acum o fac aici.
Dar îmi dau seama acum că nu am avut curaj să fac tot ce mi-am dorit. Probabil că aveam principii fundamentate puternic, dar de cele mai multe ori când puteam să ies în faţă să-mi cer dreptate, nu am făcut-o. De câteva zile încerc asta, acum când poate e tarziu pentru mine, dar încerc să-mi fac dreptate.
Şi astăzi nu înţeleg. Să-ţi ceri drepturile, sau să le iei cu forţa include şi detronarea altui om in favoarea ta. Un om care e acolo pe nedrept, omul ăla care impune regulile absurde sau care pur şi simplu are impresia că are acest drept. El trebuie dat jos de pe piedestalul pe care stă, altfel nu ai cum să faci dreptate. Ştiu, există vorba bună, dar nu merge. Nu în zilele noastre. Azi drepturile tale ori ţi le iei în braţe şi ai grijă de ele, ori ţi le ia altul.
Şi e greu să dai oameni jos de pe clădirile pe care se urcă. E greu pentru că toţi am fost daţi jos la un moment dat şi toţi ştim ce doare, dar dreptatea obişnuia să fie valoare şi era respectată, la fel ca timpul.
Azi, să-ţi faci dreptate înseamnă să rămâi singur, pentru că toţi or să te considere nebun. Azi se înghite în sec şi se închid ochii. Se întinde mâna şi se dă pe la spate. Oamenii n-au valori, n-au principii, n-au reguli. Oraşul încearcă să deschidă ochi, să ne priponească în mijloc cu o pancardă pe care scrie “Spune NU drogurilor”, să ne scoată în faţă clădiri vechi şi să scrie despre asta fix pe ele, pe afişe, pe internet, dar cui în fapt îi pasă de asta?
Cui îi pasă de un copil drogat când toţi strigăm după ajutor şi nu ne aude nimeni?
Lumea asta o să se sfârşească într-o zi, chiar dacă pentru toţi deodată sau pe rând, iar în ziua aia nu vreau să mă apuc să spun tot ce nu am apucat cât am trăit, în ziua aia vreau să mă pun în iarbă şi să stau la soare pentru ultima oară.
Nu am remarcat nimic deosebit în ultimele zile decât o plictiseală generală în oraş, în şcoală, în mine. Dar nu plictiseală obişnuită, ci felul acela de plictiseală generată de rutină, când în fiecare zi ajungi să faci exact acelaşi lucru. Mă obseda atât de tare anii trecuţi rutina asta, că eram în stare să fac orice doar să n-o las sa intervină, iar când reuşea, mă simţeam mult peste înfrântă.
Astăzi am simţit prezentă rutina mult prea tare, atât de tare că mi-era greu să mai judec limpede. Şi asta nu m-a impresionat cu nimic, dar mi-am dat seama că dintre toate lucrurile pe care le-aş avea de ales să le fac, asta mi-aş dori. Îmi doresc să existe rutină în mine, îmi place că sunt un om normal, cu defecte, îmi place când mă grăbesc să fac un lucru şi dau cu băţul în baltă. Nu am avut mereu 10 pe linie, nu am făcut 26 de puncte când am luat carnetul, mai depăşesc limita de viteză, îmi mai moare motorul în intersecţie, se mai descarcă pe mine oamenii când sunt frustraţi, sunt eu frustrată uneori şi mă descarc pe alţii. Uit. Uit unde-mi las cheile, unde-mi pun telefonul, uit să plătesc, uit să sun, uit să vin, uit să uit.
Şi-aşa mă bucur de tare că am atâtea defecte. Poate prin astea îţi dai şi tu seama că nu sunt perfectă şi nu trăiesc într-o lume perfectă, greşesc, mă împiedic, omit. Dar cu toate astea, încerc. Asta-i diferenţa între noi două.
În orăşelul din vestul ţării, liniştea începea să se aşeze odată cu lăsarea întunericului, grămezi de fulgi se înghesuiau pe şosea iar ultimele urme de paşi erau în curând acoperite de zăpadă. În casă, focul mocnea în şemineu, lăsând geamurile aburite.
Darina îşi întorsese privirea de la imaginea călduroasă din interiorul casei către zăpada acum nou aşternută. Pe faţă i se întrezărea un zâmbet văzându-se singură în mijlocul serii. Îşi grăbii paşii către bancuţa din faţa casei şi se aşeză, lăsând aerul să-i iasă din plămâni. Mai mult oftat l-aş putea numi, căci serile de iarnă nu-i aminteau fetei decât de copilăria mult prea îndepărtată.
Ochii mari şi negrii priveau atent către zăpada neatinsă ce strălucea atât de tare sub lumina de pe stâlp că ar fi putut jura că din cer cad pietre preţioase. Închizând ochii, simţi mâna bunicului ei apăsând-o pe umeri.
-Nu, nu, nu! La schi nu esti pe podium Darina. Apleacă umerii şi îndoaie genunchii!
-Dar, tată..
-Haide-hai! Băţul ăsta îl ţii în mâna stângă, iar celălalt în dreapta. Unde-i celălalt?
Bătrânul se aplecă ceva mai greu şi ridică băţul din zăpadă, vizibil îndoit de la repetatele încercări de redresare pe pârtie.
-Acum, nu uita, secretul e aici şi aici. Spunând asta, bătrânul indica tâmpla dreaptă a fetei şi inima acesteia, strângând-o mai apoi în braţe şi sărutând-o pe frunte. “Du-te, pârtia te aşteaptă!”
Darina se îndepărtă uşor de bunicul ei, ţintind cu ochii pârtia şi strigând în urma ei:
-Mi-e fricăă.
-Ţine drept şi nu uita, îndoaie genunchii si apleacă umerii!
Daria deschise ochii şi observă cristale de zăpadă asezate pe părul lung si negru. Era atât de multă linişte în orăşel, că puteai auzi cum se aşază fulgii în straturi, ştiţi, genul acela firav de aşezare. Se ridică de pe bancă şi apăsă pe cleanţa îngheţată, privind încă o dată peste umeri.
-Doar dacă ai fi aici..
